Legături primejdioase, la Teatrul Mic

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE, dramatizare de Christopher Hampton după romanul lui Choderlos de Laclos, în regia lui Christi Juncu, la Teatrul Mic – premiul pentru cel mai bun spectacol la Festin pe Bulevard, 2019, secţiunea „Criza feminităţii”

Biografii lui Pierre Ambroise Choderlos de Laclos, militar de carieră şi nobil de dată recentă (familia sa de funcţionari fusese înnobilată abia în 1750, el fiind născut în 1741), sunt de părere că romanul epistolar care i-a adus gloria şi blamarea, Legături primejdioase, apărut în 1782, în anii tumultuoşi dinaintea Revoluţiei franceze, a fost scris ca o revanşă împotriva aristocraţiei de tradiţie, care l-a tratat cu trufie şi dispreţ pe autor. Dacă îi priveşti însă portretul din tinereţe, tipic rococo, eşti tentat să crezi că tânărul cu chip armonios şi cu o anume dulceaţă efeminată trebuie să fi avut succes la femei, fiind, poate, prototipul lui Danceny, prea-junele nevinovat îndrăgostit de ingenua Cécile şi sedus de experimentata Madame de Merteuil, el însuşi cavaler de Malta în roman. În adolescenţă, eram convinsă că uimitorul „ordonator” al scrisorilor care alcătuiesc cu atâta artă romanul acesta faimos, declarâdu-se, după obiceiul epocii, posesorul postum al colecţiei epistolare, conduce şi dezvăluie cu atâta măiestrie intriga, detaliind o asemenea bogăţie de ipostazieri ale relaţiilor interumane, ale erotismului, ale sentimentului iubirii, ale manifestărlor şi meandrelor lui, ale calculelor,  răsturnărilor şi surprizelor etc., pentru că a parcurs personal experienţa vastă a eroilor şi mai cu seamă a vicontelui de Valmont însuşi. Prea ştia multe despre sufletul omului şi, în special, al femeii, şi despre distrugătoarele  confruntări de orgolii dintre sexe! Dar nici Swift n-a fost în ţara piticilor şi a cailor, nici Montesquieu n-a fost persan, nici Goldsmith n-a fost chinez, scriitorii având o pătrundere cu totul specială a existenţei, acută, versatilă, surprinzătoare. E mai greu să crezi însă că Choderlos de Laclos, care de foarte tânăr se dedicase literaturii, scriind versuri, piese de teatru şi un libret de operă mai puţin reuşit, era în viaţa privată un ins rece, cu o conversaţie lipsită de strălucire, cum ne-au parvenit informaţii din epocă. Dar pare sigur că s-a însurat la patruzeci şi cinci de ani (1786) cu o femeie frumoasă, Marie-Soulange Duperré, cu aproape douăzeci de ani mai tânără, căreia i-a fost un soţ fidel. Primul lor născut, dintre cei trei, pentru care a fost toată viaţa un tată afectuos, venise pe lume încă din 1784, cu doi ani înainte de căsătorie.

Epoca era extrem de frământată şi locotenentul Laclos, care, la douăzeci şi doi de ani intrase în masonerie, fusese însărcinat în 1777 să organizeze şcoala de artilerie din Valence, unde, în acelaşi an, s-a înscris şi a învăţat Napoleon Bonaparte, tot ca artilerist. Laclos era suspectat ca regalist în timpul revoluţiei, cu toate că, se pare, a organizat marşul împotriva Versailles-ului al femeilor care cereau pâine. A scris în câteva ziare ale revoluţiei şi a înfiinţat altele, dar, intrat încă din 1788, când părăsise armata, în serviciul ducelui de Orléans, îl însoţise în refugiu la Londra în 1792. Întors la Paris în 1793, a intrat în Ministerul de război, în funcţia de comisar, echivalentă cu aceea de general, şi a organizat, între altele, bătălia de la Valmy. În 1793 a fost arestat ca suspect orleanist şi cât pe ce să fie ghilotinat. AA scapat ca prin urechile acului de execuţie, prin relaţii. După un timp, l-acunoscut personal pe generalul şi prim consulul Napoleon Bonaparte şi, reintegrat în armată în 1800, ca general de brigadă de artilerie, s-a remarcat în serviciul acestuia pe câmpul de luptă, pe Rhin şi în Italia. Şi cum în  vremea lui Napoleon, minunat răstimp al meritocraţiei, orice om al armelor purta în buzunar bastonul de mareşal, a murit ca general la Tarente în 1803. Nu în bătălie, însă, deşi se evidenţiase în câteva, aşa cum îşi dorise toată viaţa, ci bolnav de dizenterie şi paludism.

Existenţa autorului e la fel de zbuciumată şi contradictorie, ca a întregului secol din care a parcurs mai bine de jumătate acest admirator al lui Jean-Jacques Rousseau şi al Noii Eloize, autor citat de eroii lui de câteva ori în scrisorile care fac substanţa romanului. La fel ca Rousseau, Laclos crede în puterea educaţiiei şi este un propovăduitor al propăşirii femeii prin sistemul educaţional. Laclos se dovedeşte un feminist, care ia apărarea egalităţii femeilor cu bărbaţii şi pledează pentru dreptul lor la cultură într-un discurs notoriu, intitulat Despre educaţia femeilor, rămas neterminat, care denunţă faptul că ele sunt formate doar pentru supunere şi menţinerea unei stări de inferioritate socială.  Marchiza de Merteuil, protagonista romanului, este, în fond, o revoltată, care se formează analizând statutul dezavantajat al femeii şi subminând constant autoritatea tradiţională a bărbaţilor, manipulându-i în toate felurile şi folosindu-i după bunul plac, dar atentă să păstreze aparenţele de decenţă şi demnitate în societate, pentru a nu fi ostracizată că le urmează exemplul. Ceea ce nu-i scuză deloc imensa răutate şi distrugătorul orgoliu.

Preluând dintre numeroasele prelucrări care i-au fost dedicate romanului, excelenta dramatizare a cunoscutului scriitor englez, dramaturg şi scenarist Christopher Hampton, care constituit scenariul filmului regizat de Stephen Frears în 1988, Dangerous Liaisons, cu Glenn Close, John Malkovich, Michelle Pfeiffer, Uma Thurman, Keanu Reeves, spectacolul de la Teatrul Mic, regizat de Cristi Juncu, se remarcă prin originalitate, dezinvoltură şi stil.

Admirabilă în spectacolul acestui regizor, ajuns la o consistenţă a viziunii în care adevărul, satira, grotescul şi burlescul se împletesc într-un dozaj scânteietor, este tocmai abila jonglare cu registrele, în crearea universului scenic. Scenografia textilă a Cristinei Milea drapează cu flori artificiale şi verdeaţă confecţionată strapontina pe care balanseză, nu tocmai în siguranţă, eroii, traversînd alert scena de la stânga la dreapta şi invers, coborând şi  urcând trepte între „palatul” sau casa de întâlnire a marchizei de Merteuil şi castelul de la moşia doamnei de Rosemonde; între ele, în prelungire, la fel de îngust, se află câmpul de luptă pe care îşi desfăşoară asediile erotice Valmont. Decorul, ca şi veşmintele, redingotele de piele şi rochiile ample, cu malacov, din materiale grele, îmbâcsite, mătăsuri, catifele, taftale, dar şi cu elemente din vinilin, sugerând costumaţia sado-masochistă actuală, perucile textile şi accesoriile bizare contribuie din plin la crearea unui rococo prăfuit, încărcat, artificial, unde sumedenia de plante artizanale, în culori ofilite,  dantelele, blănurile, podoabele dezvăluie factura sulfuroasă a oamenilor, luxura, lipsa de igienă personală, morală, socială. O dezvăluie ingenios şi prin toate detaliile şi dispozitivele scenice, în trapele ascunse, în intrările secrete, în baia aburindă din prim plan şi în tainiţele la vedere, care ocazionează şi favorizează acuplările.

În imediata vecinătate, spectatorii, dispuşi pe două gradene, sunt incluşi în evenimente şi uneori interpelaţi de Valmont-Florin Piersic Jr., care cel mai adesea dă târcoale spaţiului, la nivelul sălii, foarte aproape de ei, abordându-i familiar, în scurte aparteuri ţintite punctual, menite să-i amuze şi să-i stânjenească totodată. Reamintindu-le natura exhibiţionistă şi insolentă a eroului şi întreţinându-le distanţa critică. Căci Valmont este evident un narcisiac şi un exhibiţionist, care trăieşte în public şi pentru public, mai degrabă un vanitos incurabil, dornic de faimă erotică. Depravarea lui e calculată, planificată, întreţinută de propriile naraţiuni valorizatoare şi automăgulitoare, iar incidentele sunt regizate minuţios, în calitate de conducător de joc, pentru a fi cât mai sofisticate şi mai impresionante la relatare. Dezvăluindu-l ca seducător ingenios cu victimele sale,  dedându-se la cele mai ieftine trucuri ca să convingă, ori la cinismul cel mai lipsit de perdea, actorul nu încearcă o clipă să intre în graţiile spectatorilor, alimentându-le mai degrabă o permanentă alarmă, prin comportamentul de prădător fără scrupule al protagonistului — caustic, agresiv, dornic să umilească.

Eroii vorbesc uneori la distanţă, sugerând codul epistolar, dar dialogul este direct, concis, eficient, alert, ducând acţiunea în ritm susţinut cu multă iscusinţă şi identificând cu precizie nucleele dramatice, situaţiile revelatoare, postúrile definitorii, pluriperspectivismul scrierii. Alteori, eroii tăifăsuiesc în intimitate, într-o lumină blândă, aşezaţi pe fotolii repede maniabile; sau se confruntă în picioare, faţă în faţă, incomodându-se unii pe alţii. Postamentul din mijloc al decorului e când masă de joc de cărţi, când alcov, când, ridicând un simplu capac, vană sau cameră de întâlniri. Când parc sau pajişte pe unde se plimbă sufletele sensibile, visătorii, spionii, simulanţii şi prădătorii. Când odăile în care vrednicul valet al lui Valmont, în persoana lui Ionuţ Vişan, păşind plin de importanţa şi de gravitatea misiunilor sale, rânduieşte sfeşnicele, gustările, băuturile fine, cărţile de vist, clopoţeii şi toate ustensilele necesare serilor mondene. Sau spionează pentru stăpân mişcările victimei, doamnei de Tourvel, folosindu-se, blazat, după model şi în complicitate cu el, dar fără prea mult avânt, repede plictisit, de propria sa capacitate de seducţie asupra cameristei doamnei cu pricina, pentru a o putea urmări mai îndeaproape pe stăpână. Ori filozofează sfătos despre păcatul originar, crearea făpturii umane, slăbicinile bărbaţilor şi femeilor, cu pilde biblice şi parabole cu bătaie lungă, care ilustrează vechimea şi vigoarea eternă a păcatelor omeneşti. Îl îmbracă şi dezbracă pe stăpân, îl îmbăiază şi-i deparazitează peruca lăţoasă şi-i este un nepreţuit ajutor în aventurile amoroase. Valetul, confident şi adjuvant tradiţional în teatru, dobândeşte în dramatizare, o prezenţă mult mai consistentă decât în roman. Pe care actorul o conturează cu umor, fantezie şi gust de vorbă.

Spectacolul debutează cu jocul de cărţi la care participă doamna de Merteuil şi doamna de Volanges, anunţându-şi foarte concentrate mişcările cu vorba şi cu sunete de clopoţei, în timp ce fiica celei din urmă, Cécile, copilă de cincisprezece ani, abia ieşită din mănăstire, moţăie şi adoarme de-a binelea, nedeprinsă să întârzie nopţile şi  plictisindu-se îngrozitor. Silvana Mihai, cu modul ei un pic ciudat de a articula sunetele şi vocea joasă,  îi exprimă convingător candoarea, nedumeririle, urâtul şi stânjeneala, punctând şi atitudinile burleşti. Spre deosebire de finalul moralizator al romanului, în care fata compromisă se  călugăreşte, spectacolul se încheie circular, cu aceeaşi scenă a jocului de cărţi, în care se va integra şi ea, alături de mama ei, de doamna de Merteuil (care nu e pedepsită cu vărsat negru, nici nu şi-a pierdut un ochi, ca în roman, ci a fost doar demascată, şi e tolerată în continuare), şi doamna de Rosemonde. Domnişoara de Volanges, complet lămurită din scrisori asupra „prieteniei” marchizei şi a rolului acesteia în coruperea ei, pare în finalul spectacolului pregătită şi călită, după toate întâmplările şi toate seismele prin care a trecut, perfect aptă pentru acest tip de viaţă de societate lipsită de orice sens. Vremurile s-au mai schimbat.

Acţiunea propriu-zisă demareză cu provocarea marchizei de Merteuil, care îl convoacă pe fostul ei amant, vicontele de Valmont, să se răzbune împreună pe contele de Gercourt pentru o veche ofensă, care îi privea pe amândoi. Ticălosul reuşise să-i vexeze deopotrivă, umbrindu-le reputaţia de seducători fără greş, căci îi suflase lui Valmont amanta en titre şi, lucru de neiertat, o părăsise pe ea însăşi, pe marchiză, cu acelaşi prilej, în favoarea acesteia. Mai mult decât atât, ajuns la treizeci şi şase de ani, Gercourt avea pretenţia să se căsătorească cu o fată foarte tânără, inocentă, educată în mănăstire, care – culmea! — să fie blondă, blândă, virtuoasă şi cu ferme principii morale, considerându-se îndreptăţit la o convieţuire matrimonială fără pată, în ciuda istoriei sale deochete şi a contextului general de imoralitate în care îşi ducea  veacul. Diana Cavaliotti împrumută eroinei farmecul său proaspăt şi picant, formele pline, triumfătoare, pielea catifelată, luminoasă, ochii deschişi la culoare, cu nuanţe incerte, schimbătoare. Dar mai cu seamă înşelătoarea dulceaţă a fizionomiei, a privirii, profund însufleţită de scânteierile inteligenţei, dar şi repede convertită de săgetările viperine ale unei răutăţi fără leac şi fără măsură, care plănuieşte diabolic, pe nesimţite, înţeapă, paralizează, corupe, distruge, cu aceeaşi seninătate. Debitul verbal încântător, limpede, susţinut, mlădiat cu măiestrie, logică, vervă conferă spuselor ei o neobişnuită putere de convingere. Spre deosebire de film, în care intriganţii se vădeau după trăsături, în spectacolul lui Juncu, ei sunt perfect disimulaţi sub trăsăturile iradiante, atrăgătoare sau cel puţin neutre. Diana Cavaliotti a primit premiul pentru cea mai bună interpretare într-un rol principal feminin.

În pofida pledoariei înflăcărate şi argumentate a marchizei de a o seduce pe aleasa contelui, domnişoara de Volanges, promisă contelui pentru mariajul aranjat de mama ei, şi a oportunităţii călătoriei viitorului mire, care asigura intervalul necesar pentru izbânda acţiunii, vicontele îndrăzneşte să refuze propunerea, fiind absorbit să o seducă pe doamna de Tourvel. Alina Rotaru o interpretează pe cucernica eroină, când îngroşându-i uşor  manevrele defensive severe, când descoperindu-i naturaleţea, spontaneitatea, apoi, treptat, sufletul pătimaş şi sincer, intensitatea iubirii. Prezidenta e o femeie extraordinară, frumoasă, graţioasă, atrăgătoare, evlavioasă, plină de calităţi şi, mai cu seamă, inaccesibilă, fidelă, îndrăgostită de soţul ei, deşi căsătorită de doi ani. O asemenea pradă, care îl acaparase cu totul pe libertin, nu numai că era pentru el înrobitoare, aţâţându-i toate simţurile şi stârnindu-i instinctul de cuceritor, dar constituia, în acelaşi timp, o izbândă cu totul memorabilă pentru corupător, căci însemna o victorie cu adevărat preţioasă asupra unui caracter puternic, principial, virtuos, integru, călăuzit de credinţă adâncă în Dumnezeu şi, lucru rar, nutrind o dragoste adevărată, devotată şi tandră pentru soţ. Adevărat donjuan, de Valmont savurează adâncimea păcatului, amploarea şi prăbuşirea pe care o aduce, de aceea vizează conştiinţa religioasă şi morală a victimei, atras de sfidarea celor sfinte, de demonia faptei, de sfidarea lui Dumnezeu. Toate acestea o fac mult mai ispititoare pe soţia preşedintelui tribunalului, doamna de Tourvel, aflată la moşia mătuşii lui, doamna de Rosemonde, pentru câteva luni, cât timp soţul ei va fi plecat pentru un proces în Bretania. De fapt, vicontele începuse deja asediul femeii, care i se părea din ce în ce mai dezirabilă şi mai atrăgătoare, pe măsură ce se dovedea mai greu de cucerit. Prezenţa în casa mătuşii pe care urma s-o moştenească, fermecător întuchipată de Rodica Mandache, cu înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti, pentru greşeli şi pentru sentimente, căci trecuse şi ea prin viaţă, devotată lui Dumnezeu, şi întoarsă spre cele spirituale la optzeci şi şase de ani, apare motivată din partea unui nepot grijuliu. Ţinând mult la Valmont, deşi e cam îngrijorată pentru isprăvile lui, de Rosemonde îi doreşte compania, pentru că o înviorează tovărăşia celor tineri, preocupările şi pasiunile lor. Ceea ce nepotului iubit îi înlesneşte prezenţa în apropierea femeii dorite şi revenirea cu orice prilej. Şi toate manevrele de cucernicie, generozitate simulată, întâlnirile „întâmplătoare”, ocaziile prielnice insistenţelor pasionale. Copila însă, Cecile, invitată şi ea de mătuşă îi apărea ca o pradă prea uşoară, nedemnă de anvergura lui, cu totul neinteresantă pentru un dezabuzat, accesibilă nu atât datorită inocenţei, cât graţie curiozităţii ei, care i-ar arunca-o prea uşor în braţe.

Situaţia se schimbă însă, când Valmont, interceptându-I corespondenţa, constată că rezistenţa doamnei de Tourvel e întreţinută de bârfele doamnei de Volanges, prietena ei, care o pusese în temă cu isprăvile lui de alcov şi cu reputaţia dezastruoasă şi îl prezenta ca o legăturră „primejdioasă” şi o tovărăşie compromiţătoare. Descoperirea acestor avertismente inoportune îl determină să se răzbune cu ciudă, lovind-o pe mamă tocmai prin fiică, precipitând seducerea ei şi dezonoarea publică, prin răspândirea zvonurilor picante despre „pregătirea” erotică prenupţială a fetei. Aşa încât, de Valmont se avântă cu elan în dubla seducere, a doamnei de Tourvel şi a domnişoarei de Volanges, ajungând repede la rezultate încurajatoare şi mulţumitoare cu pupila, pe care doamna de Merteuil o prepară în prealabil să cedeze, după ce îi câştigă încrederea şi îi oferă prietenia, îndrumând-o să se ascundă bine de mama ei, când adevărul e pe cale să iasă la iveală. De altfel, doamna de Volanges nici nu este preocupată şi nici în stare să se apropie de fiica ei. Pe de altă parte, de Valmont izbuteşte până la urmă să o aducă la exasperare erotică pe de Tourvel, care, luată prin surprindere şi dezlănţuită fără voie, îi cedează, oferindu-i-se cu patimă. În acel moment, abilul seducător Valmont o respinge aspru, înjosind-o şi devalorizând-o, ca şi când ar cruţa-o. Alina Rotaru face un adevărat tur de forţă, prelungind în prim plan, frământarea şi umilinţa eroinei, pe tot parcursul pauzei care fragmentează în două spectacolul.

Stricat până în străfunduri, degustând cu voluptate situaţia depravată, de Valmont nu conteneşte să o zăpăcească pe doamna de Tourvel, complăcându-se să-i scrie scrisori idolatre, cu subtext licenţios, pe spatele unei curtezane, cu care, întors la Paris, îşi petrece timpul intens, amuzându-se pervers de conţinutul lor ascuns. Costumată sumar în înger, ca la bal mascat, cu  malacovul pe deasupra,  exotica Emilie-Beatrice Peter îi ţine isonul, într-o scenă, în care sugestia mai mult decât gesturile figureză situaţia deocheată. Tot curtezana e aceea care o sfidează batjocoritor pe destinatara scrisorii, când apare neanunţată, la un moment dat. Dar Valmont se ambiţionează s-o deruteze pe Tourvel şi reuşeşte s-o convingă că se înşală. Cu susţinere dramatică pătrunzătoare, Alina Rotaru  parcurge frângerea eroinei, suferinţa, boala şi moartea ei. După cum şi Valmont îşi aduce de dincolo de moarte regretele amarnice, tardive şi inutile. Actorul a fost distins la Festin cu premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal.

În cursul acţiunii, cei manipulaţi de maşinaţiunile diabolicilor complici, Merteuil şi Valmont, apar în scenă ca subiecţi inerţi ai spuselor care îi privesc, comportându-se buf, ca nişte marionete sau nişte fantoşe. Astfel apare Cécile, când i-o recomandă marchiza de Merteuil vicontelui, pentru a fi sedusă sau când se roagă copilăreşte înainte de culcare; şi chiar doamna de Tourvel, când marchiza depune eforturi să-i ridiculizeze virtutea, ţinuta, toaletele lipsite de cochetărie. Dar şi tânărul Danceny, îndrăgostit de Cécile, căruia Cezar Grumăzescu îi dă figura unui ridicol, poticnit în propria lui timiditate, solicitudine şi nerozie, în ciuda elanurilor sentimentale şi a impulsurilor creatoare. Sau poate tocmai datorită lor. Doar după uciderea lui de Valmont, pe care îl împuşcase în duel (în roman îl ucisese cu sabia), în declarţia plină de compasiune pe care i-o face domnişoarei Cécile, după ce, citind scrisorile marchizei, înmânate de Valmont, îşi dă seama cum au fost înşelaţi şi batjocoriţi amândoi în ce aveau mai sincer şi mai curat, cavalerul îşi recapătă coerenţa şi verva, monologul său fiind rostit cu o caldă pornire.

Pe măsura progresiei intrigii, înscenările puse la cale de cei doi intriganţi le amplfică răutatea ascendentă, fără saţ şi fără măsură, nu numai în complicitatea toxică şi proliferantă, ci şi în derogările pe care şi le permit unul faţă de proiectele celuilalt. Marchiza e tot mai iritată şi mai dezlănţuită de conştiinţa că Valmont, departe de a i se supune cu adevărat, e tot mai prins de pasiunea pentru doamna de Tourvel, fără să-şi dea seama el însuşi, şi tot mai încântat de seducerea fetei, în fapt, un abuz grosolan, o siluire de care e foarte mândru. Satisfăcută de actul impur care intra în planurile ei de răzbunare împotriva lui Gercourt, marchiza e înfuriată în fond de succesele lui, care o exclud şi de sentimentul că vechiul amant, admirator consecvent şi „prieten” în ale amorului, îi scapă. De fapt, dus de valul orgoliului şi de conştienţa succesului pe care îl are la femei, Valmont devine din ce în ce mai arogant şi mai imperativ, în pretenţia de a fi răsplătit în natură de marchiză, printr-o noapte de dragoste, nu atât din dorinţă, cât din ambiţie, samavolnicie şi orgoliu, fapt subliniat cu precizie de actor. Relaţia lui cu marchiza se transformă astfel progresiv într-o luptă de putere şi dominare, în veleităţi belicoase, care duc la un război făţiş, nimicitor. Perfidă, femeia îi cere s-o respingă şi s-o calce în picioare pe iubită, părăsind-o fulgerător, fără explicaţii, pentru a dovedi că nu e îndrăgostit. Orbit de vanitate, Valmont se execută, distrugând-o şi spulberându-şi sufletul. După care îşi primeşte moartea în duel sau chiar şi-o provoacă. Simţind-o ca o ispăşire.

Drama atinge cote foarte înalte, protagoniştii descoperă substratul dramatic. Dar burlescul continuă să boicoteze drama. Muzica Adei Milea redimensionează comicul implicit, subliniind grotescul şi burlescul situaţiilor, care şi gestual şi atitudinal revin, între altele, doamnei de Volanges, veşnic alarmată şi înspăimântată de isprăvile, prezenţa şi periculozitatea corupătorului. Şi pe bună dreptate. Cu un umor abil asumat, cu apreciata ei pregătire vocală, care îi permite indignări şi remarci muzicale de tot hazul, Ana Bianca Ionescu creează un profil expresiv, de mamă inaptă, absentă şi neputincioasă, înglodată în prejudecăţi, mondenitate stupidă şi formalism. Actriţa demonstrând aptitudini comice, cu totul altele decât în Fiona, creaţia din Fecioarele noastre grabnic ajutătoare. Ceea ce probează complexitatea dotării sale.  Cele două evoluţii i-au adus premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin la competiţia din Festin pe bulevard.

Act cultural şi spectacol valoros, în aceeaşi măsură, Legături primejdioase readuce în atenţie unul dintre marile romane ale lumii, dintr-o epocă care o prefigurează, din foarte multe puncte de vedere, pe aceea prezentă, conţinând în viruşii săi ascunşi aceleaşi tare dezastruoase şi aceleaşi primejdii ale vicierii relaţiilor interumane, acelaşi morb autodistructiv. El a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festin pe Bulevard ” 2019, secţiunea „Criza feminităţii”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.