Mâna albă (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

AL PATRUZECI ȘI UNULEA

– Occelus –

(522-562)

Despre fiagel sau blestemul lui Ef (continuare):

Rădăcinile de fier

Locuitorii din satul sicilian și-au mai amintit multă vreme de ziua când și-au făcut acolo apariția Etiopianul și familia sa. Ei nu au venit nici ca niște aristocrați, nici ca niște oameni simpli. Capul familiei avea o oarecare prestanță, era îngrijit îmbrăcat și purta un inel cu sigiliu, ce îi indica rangul. Vorbirea, în special, trăda omul școlit, iar manierele îi erau de o politețe severă. Ar fi părut un tipic funcționar superior trimis într-o expediție de inspecție, dacă privirea nu i-ar fi păstrat o tendință vizibilă de a se asigura mereu că de niciunde nu pândește o primejdie iminentă. Era tot ce a mai rămas din spaimele tinereții, însă destul spre a face incompletă imaginea slujbașului imperial.

Dar aspectul cel mai ciudat îl prezenta soția: delicată, de o frumusețe distinsă, cu tenul alb, neîntinat de vânturi și arșițe, purtându-și firesc veșmintele fine, căra tot timpul cu ea un cufăr a cărui taină n-a putut fi niciodată elucidată. Cu atât mai mult au putut lua naștere legendele în legătură cu misterioasa ladă, de care stăpâna nu se despărțea decât, cel mult, lăsând una dintre servitoare să-l care în urma ei.

Despre copii ce să-ți amintești? Un băiat și o fată nici mai frumoși și nici mai urâți decât alți prunci. Când, prin 528, Etiopianul a plecat în nord, copiii au rămas cu mama lor. Al Patruzecilea a mai scris de câteva ori, la început anunțându-și apropiata revenire, apoi dispărând printre însoțitorii Sfântului Benedikt la Monte Cassino. Așa că pierderea tatălui a fost treptată, ca o boală începută liniștit, avansând pas cu pas, agravându-se până la un sfârșit implacabil, de toată lumea așteptat.

Atunci când lucrurile au devenit certe, când familia n-a mai avut ce spera, mama și-a luat cufărul, copiii și cei doi servitori ce i-au mai rămas și a plecat la Constantinopol, de unde – se pare – era prin naștere. Familia nu mai avea resurse materiale – în ciuda poveștilor tot mai somptuoase în legătură cu ciudatul geamantan de lemn¹ – și își căuta rudele spre a putea supraviețui.

Pe vremea aceea, Al Patruzeci și unulea avea în jur de opt ani, dar, la insistențele tatălui, beneficia atât el, cât și sora sa, de o instrucție atentă și severă. Copiii vorbeau mai multe limbi, citeau și scriau atât cu litere latine, cât și cu cele grecești și se descurcau și în arabă. Mama îi învățase științele, încercând să facă din ei doi mici monștri erudiți. Totuși, singura întâmplare ce ne-a parvenit din „copilăria siciliană” a băiatului se leagă de un moment extrem, relatat de mai multe ori, mai târziu, de personaj însuși. Avusese șase sau șapte ani și se afla în pădure singur, fapt ce nu era neobișnuit: copacii porneau din grădina casei, iar Al Patruzeci și unulea, asemenea multor copii citiți, era introvertit și-i plăcea să-și petreacă puținul timp liber singur.

¹

Doar că, de data asta, fusese atacat de lupi². Copilul, deși inițiat, la insistențele mamei, și în tehnici de luptă, la fel cum sora sa învăța mai mult artele muzicale, n-apucă să se apere. Fiarele îl țintuiră la pământ și l-ar fi sfâșiat cu siguranță, dacă nu l-ar fi salvat cățeaua lui uriașă, de care nu se va mai despărți până la moartea animalului. Peste câțiva ani, cățeaua aceea avea să nască un dulău negru ca tăciunele, dulău ce-și va urma stăpânul pretutindeni și care îl va însoți pe Al Patruzeci și unulea în moarte. întâmplarea aceasta s-a păstrat ca o justificare: în general, câinii negri au fost socotiți încarnări ale demonilor. Deoarece fiul Etiopianului n-a fost remarcat niciodată fără să fi fost însoțit de dulăul său, numeroase zvonuri și povești au început să circule, alăturându-i-se ca o umbră. Astfel, episodul cu cățeaua salvându-i viața putea să aibă și menirea de a da o explicație acceptabilă veșnicei prezențe a „demonului” în preajma sa.

Al Patruzeci și unulea, nepotul lui Chlorus și fiul Etiopianului, a purtat apelativul Occelus (Ochi mic, Ochișor). Pentru a înțelege această poreclă, ar fi foarte important să aflăm când a luat ea naștere. Fiindcă nu este vorba despre un personaj caracterizat prin niște ochi mărunți, „de șoarece”, cum s-au grăbit unii comentatori să folosească explicația cea mai simplă. Micul „ochi” al Celui de Al Patruzeci și unulea n-a fost decât un simbol. Dar un simbol bine ascuns. în general, se știe, un lucru este cel mai bine tăinuit atunci când, pentru derutare, se folosește o imagine aptă să-l substituie. Mulțumindu-se cu falsul, privirea iscoditoare se liniștește de multe ori, încetând să mai caute în spatele lui. Al Patruzeci și unulea avea obiceiul să-și „semneze” lucrările cu un ochi într-un triunghi, totul plasat undeva la baza desenului, ca și când ar fi făcut parte din el. Motivul fiind cunoscut și întâlnit de foarte multe veacuri, ochiul în triunghi migrând de la o credință la alta, schimbându-și sensul sau – mai bine spus – nerelevându-și-l niciodată până la capăt, era recepționat de către cei mulți ca făcând parte din încărcătura mistică a compoziției. Dar același ochi în triunghi a fost descifrat, până la urmă, ca semnătura artistului, de unde s-a ajuns la o explicație, socotită mulțumitoare pentru apelativ. Excelentă stratagemă! Astfel, explicația a fost acceptată, Occelus a primit o origine și nimeni n-a mai simțit nevoia să caute mai departe. Dubiul a început să apară doar atunci când s-au ivit niște suspiciuni și, mai apoi, niște dovezi indubitabile cum că multe mozaicuri „semnate” cu acel ochișor ar fi fost realizate în perioade ce excludeau ca ele să fi fost realizate de Al Patruzeci și unulea.³ Acele opere i-au fost atribuite lui Pseudooccelus, însă acel Pseudooccelus n-a existat niciodată în viață, ci doar în cataloage. „Semnătura Occelus” a făcut vogă și a coexistat, secole de-a rândul, cu alte asemenea moduri de iscălire a unor lucrări plastice, cum ar fi o cruce pe un cerc sau o cruce într-un romb. Aceste soluții au fost utilizate nu numai pentru că unii artiști nu știau carte și nu se pricepeau să se iscălească altfel, ci și pentru că au existat perioade și locuri ce nu îngăduiau această imixtiune profană într-un context ce pretindea umilință și contopire în anonimat. Și, nu în ultimul rând, acele simboluri nu erau originale și dădeau impresia lucrului cunoscut.

Ca să se facă înțeles și ca să-și poată continua ideea, scribul se vede obligat să anticipeze câțiva ani din viața personajului, mai ales că deja, din cele pomenite până aici, cititorul a înțeles că Al Patruzeci și unulea a devenit mozaicar. Micul ochi în triunghi nu va apărea numai în Ioc de semnătură, ci va fi, câteodată, prezent chiar de mai multe ori pe aceeași lucrare. Desenul va reprezenta un semn de recunoaștere. El va indica un anumit loc pentru anumiți oameni. Occelus va fi mai mult decât un ecuson, un loc de întâlnire și o hartă – Occelus va fi identitatea Mâinii Albe pentru inițiați.

N-a existat niciodată un Pseudooccelus mozaicar. Au existat doar continuatori conștienți sau inconștienți ai Celui de Al Patruzeci și unulea: prin ei, o confrerie tot mai insinuantă ieșea, din când în când, la suprafață, rămânând la fel de imaterială ca și în conspirativitate. Despre încercările de a împiedica ieșirile acestea la suprafață va mai fi vorba, la fel ca și despre consecințele acelor tentative. Occelus, vechiul simbol apărând la atâtea seminții, va fi apelativul unui personaj și nimic nu pledează împotriva supoziției că acest personaj a preluat sensul într-un anumit scop și că, deci, a avut un rol semnificativ într-o organizație pe care un bunic misterios și deja cu totul imaterial a fondat-o.

În jurul anului 531, atunci când Occelus vine cu mama și sora lui la Constantinopol, capitala Imperiului devenise cu totul alta decât cea de pe vremea lui Chlorus. Iustinian se afla pe tron de doar câțiva ani, dar lumea începea să se obișnuiască, încetul cu încetul, cu o domnie cât o generație, o domnie atât de lungă încât bazileul devenise o constantă asemenea soarelui, a lunii sau a stelelor: când te scoli și când te culci, n-ai nici un dubiu că toate sunt la locul lor chiar și atunci când tu dormi.

Din puținii ani petrecuți de Occelus în marea metropolă a Orientului nu știm mai multe decât din vremea cât a trăit în Sicilia. Poate chiar mai puține. Se pare, totuși, că mama a găsit acolo niște rude binevoitoare unde a putut rămâne o vreme, până când s-a recăsătorit, și că fiul ei era pregătit să îmbrățișeze fie cariera militară, fie un post în administrație. Copilul era sănătos și isteț, și cei din jur își puneau speranțe îndreptățite în viitorul său. Băiatul știa multe pentru vârsta sa, citea, de pildă, în diferite limbi, însă era beneficiarul unei culturi ce nu mai era prețuită oficial în capitală. Tot ce se întâmpla atât de rapid la Constantinopol nu ajungea decât peste ani în provincii. Iustinian închisese deja de peste doi ani școala superioară de Ia Athena, dar Occelus tot în spiritul ei mai fusese crescut și, oricât de precoce ar fi fost, copilul venit din Sicilia nu era pregătit pentru ceea ce se prețuia atunci în capitală.

Când a împlinit zece ani, aflându-se pe Hippodrom, avea să fie martor și implicat în debutul și desfășurarea răscoalei Nika. Evenimentul îi va decide întreaga viață.

Răscoala Nika s-a desfășurat doar pe parcursul unei săptămâni, însă ea a dat iluzia mulțimii, poate pentru ultima oară, că este continuatoarea făuritorilor miturilor glorioase ale poporului roman. A fost o clipă, cum apare doar cel mult o dată într-o generație, când instinctele primare de conservare dispar și, ca într-o beție, o mulțime de oameni își riscă în comun viața pentru o dulce izbândă ce niciodată nu a durat. Este o clipă irepetabilă aceasta în viața unui om și, chiar dacă se termină rău – și de obicei ea s-a terminat înăbușită în sânge –, nimeni dintre cei ce au trăit-o n-au regretat-o vreodată. Regretele au venit întotdeauna din partea celor aflați pe margini și târâți de val, a rudelor celor ce aveau să fie atinși, a celor ce au descris momentul în calitate de martori, într-un cuvânt, din partea celor ce nu au fost cuprinși ei înșiși de fiorul divin.

Occelus era încă un copil și simți, poate, cu atât mai mult energia ce se difuza în jur. Se afla pe Hippodrom și fu de față la prima – și ultima! – altercație între popor și împărat. Fusese prima și ultima dată când se crezu, asemenea tuturor celor de față, egalul suveranului (iar în clipa când te cerți cu cineva i te crezi chiar superior…).

Azi, când am ajuns să asistăm chiar și la războaie între state din pricina unor meciuri de fotbal, ne vine totuși greu să înțelegem ce a reprezentat, cu o mie cinci sute de ani în urmă, împărțirea Constantinopolului în două deme, două fracțiuni polarizate formal în jurul unor vizitii ai carelor de curse. Sigur, susținerea unei anumite echipe pe Hippodrom nu era decât vârful vizibil al ghețarului, diferendele fiind mult mai adânci. Dar materializarea energiilor într-o cauză sportivă nu era mai puțin adevărată. Verzii și albaștrii au constituit adversarii totali: ei au însumat fiecare toate opozițiile constante între inițial mult mai multe facțiuni, absorbite treptat cu totul. Așa au dispărut roșii și albii, galbenii și negrii. Albaștrii au devenit reprezentanții aristocrației, ai celor înstăriți, ce-și puteau permite să locuiască în cartierul select al Blachernelor, în timp ce verzii veneau din străzile populare și meșteșugărești ale Cornului de Aur. Rivalitatea aceasta a desemnat atât dialogul dintre cele două deme, cât și originea unor mode vestimentare noi, a unor pasiuni și a unor orgolii: prin faptul că exista mereu un permanent dușman de față, și solidaritatea celor aflați de aceeași parte a baricadei se consolida constant. Orașul era împărțit în două și de acest lucru trebuia să țină cont atât politicianul, cât și negustorul, atât magistratul, cât și cetățeanul simplu. Altfel, oricare dintre aceștia, la orice greșeală, putea fi aspru sancționat. Doar că justiția nu mai exista aproape deloc și, deși unul dintre cei mai potenți demnitari ai Imperiului era, totodată, și cel mai strălucit jurist al mileniului său, dreptatea ți-o făceai singur. însuși juristul, savantul, chestorul Palatului Sacru, Trebonian, uita cu totul de principiile așternute pe hârtie în clipa când acționa practic. Iar verzii, cei mereu excluși, niciodată luați în seamă de magistrați, trădați atunci când nu erau ignorați, chiar persecutați ca urmare a intrigilor dușmanilor lor mult mai bogați și mai influenți, verzii duceau nostalgia domniei lui Anastasius, cel ce-i protejase, spre deosebire de Iustinian, care nu le dădea nici o importanță, și de Teodora, care-i ura.

Copilul Occelus asistă, în acea duminică de ianuarie a anului 532, la cearta crescândă dintre verzi și împărat, la altercații inimaginabile până atunci, la intervenția trufașă a albaștrilor și la părăsirea Hippodromului de către verzi. Niciodată nu i s-a adus o asemenea ofensă unui bazileu și conflictul era declanșat, deși, deocamdată, totul nu se desfășura decât la nivelul cuvintelor – a indignării și a amenințărilor. Ceea ce a declanșat scânteia a fost nefericita inspirație a prefectului orașului, un oarecare Eudemon, personaj căruia nu i-a fost necesară decât o singură mare prostie spre a intra în istorie: el a condamnat la moarte de-a valma câțiva verzi, amestecând printre aceștia și un reprezentant al albaștrilor și stricând, astfel, precarul echilibru ce domina orașul. Din clipa aceea lucrurile s-au precipitat: albaștrii și verzii pomenindu-se de aceeași parte a baricadei și aflați într-o stare de maximă agitație, aveau nevoie urgentă de un nou dușman, asupra căruia să-și verse energia.

Iar acest dușman nu putea fi decât administrația. Mulțimea ceru, așadar, capul unor demnitari și, cum împăratul refuza să le satisfacă dorința, deveni el însuși dușmanul. Rolurile fiind împărțite, jocul își urmă regulile. Sub deviza „Nika” (victorie), poporul, albaștrii și verzii laolaltă, dădu foc Palatului, eliberă prizonierii din închisori, ucise funcționari și militari, tot ce se afla de partea administrației. împăratul șovăi: inițial, acceptă să-i înlocuiască pe primii săi consilieri, pe Ioan de Capadocia și Trebonian cu Bazilide și Focas. Apoi, însă, poporul abia potolit fu lovit de soldații din garda lui Belizarie. Și, cum oștenii barbari porniră și împotriva preoților, întreaga populație ripostă. încăierările se transformară în război civil. Furia populară declanșă un incendiu care pustii cartiere întregi, transformă în scrum Senatul, băile lui Leuxip, Sfânta Sophia și biserica Sfânta Irina, Xe- nodochimul din Eubule, băile lui Alexandru, spitalul din Sampson. Chiar și Palatul fu atins și Calceul, iar mai multe cazărmi au ars cu desăvârșire. în acest oraș, unde au fost puse chiar în acel timp bazele celor mai importante reglementări juridice și unde justiția era atât de des călcată în picioare, acum fiecare casă, fiecare cetățean se aflau Ia cheremul bunului plac al celor ce treceau pe acolo. Pe deasupra, nenorocirea a făcut ca nepoții regretatului împărat Anastasius să se afle în Constantinopol și să fie opuși de val lui Iustinian. Unul dintre aceștia, Hypatios, fu – se pare că împotriva voinței sale – ridicat de mulțime și încoronat împărat. Doi suverani rivali în același oraș nu pot conviețui. Istoricii povestesc că Iustinian și sfetnicii săi se pregăteau deja să abandoneze capitala, fiind de acum pregătite și încărcate corăbiile ce trebuiau să-i ducă în exil, când Teodora, insuflându-le curaj ultimilor credincioși, reuși să întoarcă sensul evenimentelor. Mai întâi fură cumpărați mai mulți albaștri, restabilindu-se vechea competiție dintre deme, apoi Belizarie și Mundus năvăliră din două părți opuse în Hippodromul care a rămas și pe mai departe sediul central al răscoalei. Zeci de mii de morți au umplut tribunele, o bună parte a populației orașului a fost măcelărită în acea zi, iar în vânătoarea de vrăjitoare ce a urmat mai pieriră și alții, printre care și numeroase persoane ce n-au avut nici o contribuție în evenimente, dar care plăteau polițe vechi sau care cădeau pradă lăcomiei materiale a învingătorilor. Răscoala fusese înăbușită îngrozitor și doar elanul edilitar al bazileului avea să vindece cu repeziciune rănile orașului, în timp ce nenumăratele tragedii personale vor fi acoperite de lunga domnie a lui Iustinian, domnie care era cât pe ce să se termine în acel ianuarie 532.

Acestea au fost faptele reținute de istorie. Copilul Occelus a păstrat imagini mult mai subiective. El, asemenea multor altora, aflat pe Hippodrom la declanșarea evenimentelor, s-a lăsat contaminat de entuziasmul general al mulțimii ce-și redescoperea vechile virtuți romane, a văzut cu groază marile edificii cuprinse de flăcări, a fugit spre casă pentru a-și regăsi rudele, însă casa unde locuiseră nu mai exista, a pribegit prin cartiere distruse, printre cadavre și miros pestilențial de carne arsă și – crezu el – l-a văzut pe Ef. A zărit un grup de indivizi târând dintr-o casă pe jumătate distrusă mai multe femei, violându-le și ucigându-le, și atunci, apărând din fum, Ef, călare pe calul său cu opt picioare, a intervenit, omorându-i pe tâlhari. Copilul n-a îndrăznit nici să se miște în ascunzișul său, însă Ef i s-a părut în clipa aceea reprezentând chipul justiției implacabile: cumplită și de neînțeles.

Copilul se bucurase de instrucție și, în amintirea tatălui, citise cu mult interes cărțile aduse din Etiopia: „Cartea lui Enoch”, „Ascensio Isaiae vatis”, „Cartea jubileelor” sau „Apocalipsa lui Esra”. Imaginația sa era aceeași, dar și alta decât a celorlalți tineri de vârsta lui. Ef primea și alte însușiri. Sfârșitul lumii orientale se suprapunea Apocalipsei Occidentului. Și totul era de față, și totul era autentic. Apărat de câinele său negru, nu mai puțin înfiorător decât personajele răului ce-l înconjurau, Occelus se simțea pe pragul ce dădea spre Judecata de Apoi.

Dar aceasta n-a fost singura viziune din zilele răscoalei Nika⁴ a Celui de Al Patruzeci și unulea. într-una din nopți, epuizat de

Îngrozitoarea hoinăreală prin deșertul morții, al disperării și al cenușii, Occelus adormise flămând printre dărâmăturile fumegânde ale unei case. Mai târziu nu va ști dacă a visat sau dacă a văzut în realitate doi bărbați îmbrăcați în haine roșii, săpând sub o anumită lespede și scoțând la iveală o ladă cu care s-au grăbit să dispară. întâmplător, cei doi l-au descoperit, copil murdar, chircit în spatele unui zid. Străinii au vrut, inițial, să-l omoare pe acel martor nedorit, apoi, însă, unul dintre ei a părut că sesizează ceva deosebit pe fața copilului și s-a retras pentru a discuta câteva clipe în șoaptă cu tovarășul său.

– Cine sunteți voi, îndrăzni să întrebe băiatul. Vă purtați ca niște incubo.

– Chiar dacă păzim o mulțime de comori îngropate în pământ, i-au răspuns, noi suntem oameni.

– Și de ce aveți hainele roșii?

– Tu ești prea tânăr: nu-i mai cunoști decât pe verzi și pe albaștri. Noi facem parte din dispăruta demă a roșilor.

– Și, în afară de asta, dintr-o frăție din care te tragi și tu. în primul rând tu! completă celălalt.

– Ce frăție?!

– Ești prea mic acum să afli. Omul scoase din lada dezgropată un colier și-l agăță de gâtul copilului. Asta te va apăra până ce te vei putea apăra singur.

Mai târziu, Occelus nu va ști dacă a visat sau dacă a trăit scena aievea, dar nu s-a îndoit niciodată de autenticitatea ei. Mai ales că dimineața colierul acela se afla lângă el, printre pietrele pe care adormise. Fusese bijuteria deja de cu seara acolo, însă doar din pricina întunericului și a oboselii n-a observat-o? E adevărat că nu se trezise cu podoaba în jurul gâtului, dar Al Patruzeci și unulea nu s-a îndoit nici o clipă că a primit-o de la cei doi străini îmbrăcați în roșu. Ciudat i s-a părut doar faptul că dulăul n-a participat și el la scena cu pricina.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.