În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Fluxus fusese în relații apropiate cu Theodora, ei i-a datorat ascensiunea. Iar Theodora, avem azi toate motivele să credem, se găsea în legături strânse cu Mâna Albă sau chiar făcea parte din organizație.
Theodora a avut șansa unei ascensiuni extraordinare. Pornită de jos de tot, ea avea să ajungă, datorită frumuseții, ambiției și lipsei de scrupule, până în vârful piramidei Bizanțului. Ajutată și de noroc, ea a reprezentat argumentul că societatea în care trăia permitea orice mărire și decădere. Scriitori de succes i-au descris aventurile și izbânzile, producători isteți, prea puțin interesați de adevărul istoric, i-au creat o nouă legendă pe ecrane. Theodora, soția lui Iustinian și împărăteasa Bizanțului, este singura suverană a Imperiului Roman intrată în cultura generală a maselor largi. Și, așa cum se întâmplă de atâtea ori, literatura avea să dea naștere unui personaj amintind de cel istoric, însă simplificându-l și modificându-l după necesitățile momentului.
Scribul n-are de gând să mai dea o variantă a unui subiect atât de des descris, ci, folosindu-se de diferite surse, nu vrea decât să aducă în prim-plan ceea ce se află în legătură cu Al Patruzeci și unulea.
Mai mult ca sigur că Occelus n-ar fi ajuns niciodată în preajma bazilisei dacă acel enigmatic Fluxus n-ar fi plecat la Acasă și nu s-ar fi întâlnit cu tânărul și celebrul mozaicar și pictor de icoane acheiropoiete. Amândoi erau fugari, amândoi erau bineveniți în ascunzătoarea de lângă Adriatica, amândoi au fost luați sub protecția bătrânului Țipor. Evreul, apărut cu ani de zile
În urmă de niciunde și împrietenindu-se cu Etiopianul, l-a pus și pe Al Patruzecilea pe o pistă și a avut grijă și de fiul acestuia. Și ceea ce nu i-a mărturisit – sau nu a avut voie să-i mărturisească – Etiopianului i-a spus lui Occelus. N-a făcut-o de bunăvoie, a fost obligat s-o facă.
Când a descoperit talentul tânărului și l-a îndemnat la Ravenna să lucreze împreună cu fiul său zidarul, bătrânul Țipor a rezolvat o mare problemă. O dată cu aceasta a trebuit să-i dezvăluie tânărului prima parte a Marelui Secret. Lucrările lui Occelus erau destinate unor locuri publice și urmau să fie expuse pentru a fi admirate de mii de privitori. Nimeni nu devenea suspect, oricât ar fi stat în fața lor. Băiatul se dovedea deosebit de talentat și a ajuns curând meșter. După ce a învățat foarte repede elementele de bază ale meseriei, a început să lucreze singur, probabil cu un grup restrâns de ucenici. Mozaicurile sale puteau fi urmărite cu evlavie, ca orice ilustrație sfântă, dar puteau fi admirate și din unghiuri diferite. Tehnica anamorfozei a ajuns în lucrările lui Occelus la niște culmi vag amintite de performanțele atât de prețuite ale pictorilor Renașterii. Părăsind definitiv mozaicul pavimentar în folosul celui creat din bucățele de sticlă colorată, savant înmănuncheate, tratate cu oxizi și substanțe secrete, Al Patruzeci și unulea a dus până la ultima consecință arta de a crea un cadru care privit dintr-un anumit punct oferea ochilor o imagine, iar dintr-un alt unghi o alta. Performanțele erau atât de mari încât la Sânt Apollinare Nuovo, se spune, ar fi creat un mozaic care trebuia contemplat din șase unghiuri succesive, fiecare arătând un alt moment dintr-o înșiruire de scene preluate după Evanghelia lui Luca. Cu o singură excepție, scribului nu-i este cunoscut ca, în decursul istoriei, să se fi reușit anamorfoze triple perfecte, deși în evul mediu au existat încercări stăruitoare, pornind de la legenda încă vie atunci a performanțelor lui Occelus. Nici Durer, nici Leonardo n-au reușit așa ceva, deși subiectul i-a preocupat. Doar un virtuoz olandez, van Himst, a reușit în secolul al XVII-lea să picteze talismane ce, privite din stânga, ofereau o imagine, din dreapta alta și din față o a treia. Aceste lucrări au fost vândute la prețuri fabuloase și Maria Antoaneta a adunat cu pasiune cea mai mare parte din ele. Dar nici măcar van Himst n-a reușit decât anamorfoze triple1, recordul de șase imagini diferite, clare și distincte a rămas o performanță de vis.
În paranteză, scribul simte nevoia să mai adauge două elemente: pe de o parte, faptul că van Himst a lucrat pe materiale mici, cu suprafețe ușor convexe, i-a permis ceea ce n-au reușit pictorii pe planul șevaletului. Folosind suprafețe foarte mari, Occelus a imaginat o tehnică de asamblare a bucăților mozaicurilor, astfel încât nu dădea naștere la planuri perfecte, ci la arii ușor vălurite. Cât de exacte erau îmbinările acestea de la 3 până la 8 grade ne-o dovedesc transmutările nefericite ale mozaicurilor din locurile unde au fost amplasate inițial în diferitele muzee. Unghiurile lui Occelus n-au mai putut fi respectate și efectele anamorfotice s-au pierdut. De altfel, trebuie recunoscut că tasările zidurilor au alterat și ele, în decursul vremurilor, foarte multe imagini, iar cea mai nevinovată crăpătură, odată restaurată, avea același efect dezastruos.
A doua explicație ar lămuri minunile după care, „în funcție de gradul de păcătoșenie, privitorul vedea alte imagini”. Ne- maisituându-se în același punct, omul vedea o altă față a anamorfozei.
Întorcându-ne la bătrânul Țipor, acesta a folosit cel puțin o față a anamorfozelor lui Occelus pentru a transmite anumitor privitori informații. Ochișorii încastrați în figuri geometrice aveau menirea de a plasa observatorul într-un punct precis. Imaginea ce i se releva arăta un Ioc de întâlnire, o persoană (niciodată fizică, ci întotdeauna desemnată prin funcție: un preot, un soldat, un funcționar) care reprezenta un om de legătură și poate și alte informații pe care străinul de Ravenna era bine să le cunoască dacă făcea parte din confrerie. Asemenea indicii au fost codificate și mai târziu pe diferite tablouri, însă atunci se foloseau doar simboluri cunoscute de inițiați. Pentru comunicarea ajunsă prin performanța desenelor lui Occelus nu s-au mai găsit virtuozi.
După Conciliul de la Chalkedon, când Iustinian a început epurarea funcțiilor publice de monophysiți, în imperiu au mai rămas adepți secreți ai acestei secte, însărcinați de frații lor întru credință de a rămâne în posturi spre a-i ajuta de la nivelul puterii. Conspirativitatea n-a fost o trăsătură generală a mono- physiților, dispuși să îndure toate consecințele, însă în aceste cazuri speciale ea a operat. Pentru cine a lucrat Occelus? Pentru o sectă religioasă, sau pentru o organizație de origine criminală? Amândouă aflate în afara legii, au fost, câteodată, băgate în aceeași oală și confundate. Au fost oamenii Mâinii Albe monophysiți? Scribul este mai degrabă tentat să creadă că printre membrii confreriei s-au aflat și monophysiți.
1 Din păcate, colecția respectivă a dispărut cu ocazia Revoluției Franceze. La Roch ne descrie exemplarul considerat de el cel mai reușit: „Cele trei vârste ale omului” – un talisman sau o broșă care din stânga înfățișa un prunc, din față imaginea unei femei tinere și din dreapta fața zbârcită a unei babe.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.