Mâna albă (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

AL PATRUZECILEA

– Etiopianul –

(490-530)

Despre flagel sau blestemul lui Ef (continuare): în căutarea tatălui

Numărul patruzeci este un număr al faptei. Al faptei și al speranței. Și Saul, și David, și Solomon au domnit câte patruzeci de ani. La regele David, devenit REGELE prin excelență, se vor raporta toți monarhii feudali. înaintea lui David a fost potopul lui Noe. Și acesta a durat, conform Bibliei, patruzeci de ani. La rândul său, Moise s-a întâlnit cu Dumnezeu la patruzeci de ani și a adăstat pe Muntele Sinai patruzeci de zile. Evreii au rătăcit patruzeci de ani în deșert. Iisus este dus la templu la patruzeci de zile după naștere. El va fi supus ispitelor vreme de patruzeci de zile și va învia după patruzeci de ore de stat în mormânt. Iisus a predicat patruzeci de luni și între înviere și înălțare trec patruzeci de zile. Deci Moise este chemat la patruzeci de ani de către Dumnezeu; atât Budda, cât și Profetul au început să predice după patruzeci de ani petrecuți pe pământ.

Fiul lui Chlorus va fi Al Patruzecilea în șirul Celor O Sută. El va trăi patruzeci de ani. Nu va atinge niciodată faima și importanța personajelor exemplare. Nu va fi reținut în istorie decât de către specialiști și nu va fi pomenit de credincioși. Generații mai târziu nu va constitui o pildă de urmat pentru nimeni. Când scribul a pomenit că cifra patruzeci reprezintă numărul faptei și al speranței, nu s-a referit numai la marile destine. Fiul lui Chlorus nu este decât proiecția umană a lui patruzeci.

Al Treizeci și nouălea nu a avut niciodată o familie. Se pare că, în justificările cu care-și ascundea avariția, exista și o motivație pentru niște planuri de viitor ce includeau o nevastă și mai mulți copii. Dar lucrul nu s-a realizat niciodată. Chlorus și-a lăsat în mai multe locuri sămânța, însă nu s-a preocupat niciodată de ce s-a ales din ea. în timp ce se pregătea asediul Ravennei și nu știa de ce parte să se plaseze, viitorul „viteaz general” a violat și o țărancă dintr-un sat, sat ce va fi făcut, după puțin timp, una cu pământul de către ostrogoți. Țăranca aceasta a fost căsătorită cu un bărbat înstărit, căruia nu a îndrăznit să-i spună ce a pățit cât timp el a fost cu animalele la păscut. De frică, femeia și-a luat lumea în cap și a fugit în Orient.

Copilul se va naște în Regatul Aksum. De aceea el va fi cunoscut printre Cei O Sută drept Etiopianul. La Adulis, port înfloritor la Marea Roșie, mama lucrează cu ziua și tremură să nu vină după ea bărbatul ca s-o pedepsească pentru dublul ei păcat: că l-a părăsit și că a făcut un prunc cu altul. Soțul nu va veni niciodată s-o caute, însă mama copilului va crea o legendă în jurul existenței ei, ca să-și ferească fiul de batjocură. în povești, băiatul devine descendentul unui patrician roman din sudul Italiei, patrician ce s-a împotrivit împilatorilor barbari și a murit apărându-și domeniul. Mama și copilul ar fi trebuit să fugă de frica acelor dușmani. Celor din Regatul Aksum nu le-a prea păsat de originea nobilă a femeii cu mâinile bătătorite, îmbătrânită înainte de vreme, câștigându-și existența spălând rufe și făcând curățenie la unul și la altul. Bogaților negustori din Adulis, ifosele femeii le stârnea mai degrabă râsul.

Copilul, căruia o să-i spunem „Etiopianul”, așa cum a fost cunoscut în timpul peregrinărilor sale prin lume, a crescut în atmosfera portului oriental, în mijlocul unor creștini copți, vorbind limba greacă și apucând epoca de glorie de sub regele Asbeha. Soarele potrivnic i-a făcut tenul măsliniu și doar părul blond îl deosebea de colegii de joacă. Sărăcia nu-l speria, ea devenise un mod de viață. De imensele bogății ale lui Chlorus nu a auzit, la fel cum nu a auzit nici despre Chlorus însuși. Mama l-a crescut și pe el în spiritul legendei cu patricianul bogat din sudul Italiei și multă vreme el va lua povestea drept adevărată.

Până în portul Adulis, marile evenimente ale lumii nu veneau decât cu mare întârziere, dar nici nu prea interesau pe nimeni. Pe Al Patruzecilea cu atât mai puțin. Ceea ce se petrecea departe era legendă și îmbrăcat în haine de legendă. La urcarea pe tron a regelui Asbeha, Al Patruzecilea nu avusese decât trei ani, despre importanța catolicizării lui Clovis și a francilor nu-și putea da atunci seama băiatul de șapte ani dintr-un ungher izolat de lume, despre victoria de pe Muntele Badonicus din Insulele Britanice asupra germanilor n-au auzit la vremea respectivă nici personaje mult mai importante, darămite puștiul care abia împlinise zece ani. Pentru acesta era mult mai interesant ceea ce se petrecea în casa unui negustor local, de capriciile căruia depindea dacă va avea el de mâncare în ziua aceea, și era mult mai îngrijorătoare apropierea sau îndepărtarea lui Ef, monstrul ce își făcea apariția, din când în când, și în Regatul Aksum.

Ef, arătarea călare pe o fiară cu opt picioare, personificarea foametei, a fierului sabiei, a focului și a epidemiilor, reprezenta și în Regatul Aksum întruchiparea flagelului și, totodată, a fricii paralizante față de el. Ef își făcea apariția atunci când nici nu te așteptai, încât era socotită o provocare a destinului să te bucuri prea mult de ziua de azi, când prezentul este aninat de un fir nevăzut, se spunea. Dacă ai vedea acest fir, ai putea să-l ferești, să-l consolidezi și să-l cultivi. Așa, însă, riști oricând să-l rupi din întâmplare, din neștiință sau atârnând o cantitate prea mare de fericire de el. însă la fel de adevărat este că, neputându-se feri, oamenii se bucurau cât mai mult de momentul dat, păcătuind mereu și mereu și uitând că firul acela subțire, până la urmă, nu va suporta sfidarea. Aceasta nu este doar o proprietate a oamenilor de pe malul Mării Roșii, numai că aici lucrurile făceau parte din filosofia imperativă și cu atât mai dureros încălcată.

Așa că și Etiopianul și-a trăit clipa și, până la vârsta de cincisprezece ani, copilăria i-a trecut aproape ia fel ca a celorlalți băieți din jurul lui. „Aproape la fel” întrucât el nu avea tată și mama lui lucra din greu pentru a se putea întreține pe ea și pe copil. „Aproape la fel” fiindcă femeia fabula tot mai mult în legătură cu trecutul ei nobil și lumea a apucat repede să se obișnuiască și să-i accepte ciudățeniile: povestirile îndoielnice, infatuarea tot mai pronunțată – în totală contradicție cu nivelul ei de trai –, bijuteriile ieftine pe care le dădea drept piese din inestimabilul tezaur pe care a trebuit să-l lase acasă. în felul acesta, nebunia a împiedicat-o să-și mai refacă viața, nici un bărbat neapropiindu-se de ea. Boala i se agrava lent, însă continuu, ajungându-se și la stadiul când copilul a fost obligat să asculte tot felul de remarci ironice făcute chiar în prezența lui. Este lesne de înțeles că mama se închidea progresiv în fantasmele ei și că fiul rămânea tot mai pe dinafară de această lume suficientă sieși. Așa că Al Patruzecilea a avut de timpuriu viața lui independentă. Se descurca singur, își făcea rost de mâncare atunci când nu găsea acasă, lucra la unul și la altul, ajuta în port. Când împlinise cincisprezece ani, mama a ajuns să nu mai poată comunica. Stătea în casă și se autoadmira și, într-o zi, a dat foc la tot ce avea, murind și ea în flăcări. Era imposibil de reconstituit cum s-a produs accidentul, ce a fost în mintea ei, ce și-a imaginat că face. Băiatul era plecat din localitate, ajutând la transportul unui convoi. Când a revenit, s-a pomenit orfan și cu casa distrusă. Atunci și-a adus aminte că, în evoluția nebuniei, mama a recunoscut că, de fapt, tatăl lui n-a murit, că doar a fost luat prizonier de barbari, că poate mai trăiește și îi caută acum în toată lumea. Sigur, femeia povestea contradictoriu, n-aveai cum s-o aduci la o clarificare, ceea ce spunea acum, mâine devenea cu totul altceva. Dar dacă tatăl Celui de Al Patruzecilea trăia încă într-adevăr? întrebarea aceasta avea să-l chinuie toată viața și să-i hotărască destinul.

Copilăria Etiopianului s-a terminat la cincisprezece ani. în fond, câți dintre Cei O Sută nu au luat viața în piept la vârste foarte tinere? Legendele vorbesc despre îndrăgostiți medievali celebri neavând, nici băiatul și nici fata, mai mult de treisprezece ani. Pe vremea Celui de Al Patruzecilea, omenirea trebuia să se grăbească și mai mult. N-a ajuns la tron și marele Clodowig tot la numai cincisprezece ani? Și nu și-a dovedit acesta de la început geniul? Și n-a ajuns Sfântul Benedikt o celebritate în jurisprudență în vreme ce abia îi mijeau tuleiele?

Viața Etiopianului n-a făcut excepție. Vârsta lui era o vârstă matură pentru secolul al V-lea. Pe vremea regilor biblici altele au fost reperele. înaintea lor, primii oameni au avut parte de traiuri îndelungate. Adam a sălășluit printre vii nouă sute treizeci de ani, Set nouă sute doisprezece ani, Enos nouă sute cinci ani, Cainan nouă sute zece ani. Ei și urmașii lor au trăit pe pământul acesta veacuri multe. Nici acel răgaz n-a făcut parte din Epoca de aur, și totuși altul era timpul de speranță îngăduit. Apoi viața s-a restrâns mereu mai mult în ea însăși: pe vremea gloriei atotputernice a Egiptului, ar fi existat deja suverani intrați în istorie la etatea de opt ani. Regatul Aksum, în excelente relații cu Egiptul – și în primul rând cu amintirea acestuia – cunoștea asemenea legende. Acum, când lumea se apropia inexorabil de Judecata de Apoi, vârstele scădeau iarăși, iar speranța de viață devenea tot mai redusă. Cu doar puțini ani în urmă, în tot Orientul, de la Mediterană și până în Persia, a bântuit o molimă înfiorătoare, care a ucis cea mai mare parte din copiii acelor locuri. Se întâmplase o nouă variantă a „Uciderii pruncilor”, tălmăceau oamenii grozăvia și lumea părea că se află la ultima generație. Abia după doi ani au început să se nască iar copii apți de a supraviețui. Aceștia au fost răsfățați cu toate onorurile și regele Asbeha obișnuia să asculte de sfaturile lor nevinovate, spunându-se că poate de aceea s-a și acoperit suveranul de glorie și a adus țara la o nouă propășire. (La ultima ei propășire…)

Despre Sfârșitul lumii, un mare filosof al locului a emis o teorie care a avut și ea un rol în epocă: „Nu, a notat autorul – al cărui nume s-a pierdut, dar care poate foarte bine să fi fost, după stil, Goraba nu, viața pe pământ nu se va sfârși prin moartea copiilor, ci prin precocitatea lor tot mai pronunțată: Ia cinci ani, omul va ajunge la deplina maturitate fizică, dar, în. primul rând, psihică; apoi va îmbătrâni și va muri. Mai târziu, la trei ani va avea loc acel moment de apogeu. După care la un an. Treptat, omul va ajunge asemenea musculițelor de o zi. Spre sfârșit, traiul îi va dura clipite, fracțiuni de clipite.” Goraba a fost un sceptic și îi plăceau paradoxurile: „Sfârșitul lumii, se amuza el, este la fel de implacabil ca și de imposibil, asemenea cursei de urmărire a lui Achile față cu broasca țestoasă”.⁴ Dar paradoxurile lui Goraba au făcut epocă. „Paradoxurile de azi sunt prejudecățile de mâine”, va spune cu aproape un mileniu și jumătate mai târziu un autor ce s-a numit Marcel Proust.

Etiopianul era prea bătrân spre a mai fi socotit un copil precoce și prea tânăr pentru a se putea mândri cu fapte deosebite. El era și prea sărac, și prea blond, și fără vreun talent ieșit din comun. Nimic nu-l mai lega de portul Adulis, în afara amintirilor copilăriei. Dar amăgirea acestora este tiranică și ne terorizează toată viața. Plecând din Regatul Aksum, Al Patruzecilea nu fugea de imaginile trecute, dimpotrivă, el încerca să le adauge și figura protectoare a unui părintre. El nu pleca de dorul aventurii, ci din frica de ea: Etiopianul se simțea îngrozitor de singur. Cât trăise mama, deși prezența ei devenise, cu timpul, tot mai stânjenitoare, Al Patruzecilea se mai simțise legat de cineva. Acum rătăcea într-un ținut unde părea tot mai mult o ființă străină. Poveștile incoerente ale mamei îi reveneau obsesiv în memorie, iar el se străduia să-și amintească fragmente de discuție utilizabile în tentativa de a-și regăsi părintele. Mai trăia acesta? (Cu sute de ani mai devreme, un descendent de mult uitat încercase și el să-și întâlnească tatăl pierdut. Scribul a notat, la locul potrivit, și avatarurile aceluia. Obstinația de a-ți căuta și în felul acesta propria-ți identitate este o caracteristică atavică prezentă sau nu la diferiți indivizi. Atașamentul sau lipsa de atașament față de trecut poate influența viața în cele mai profunde chipuri, dar Etiopianul se hotărâse să pornească pe urmele părintelui său mai mult din disperare și din lipsa unei alte perspective decât din motive existențiale. Cel puțin așa ar fi răspuns el la această întrebare, deși scribul crede că în destinul Celui de Al Patruzecilea ar fi existat și alte bifurcații posibile în calea vieții.)

Etiopianul își va aminti mai târziu, de multe ori, ultima sa zi la Adulis. Cerul era de un albastru neîntrerupt și el stătea culcat pe spate, căutând zadarnic o fisură în cupola compactă. Etiopianul își va aminti mereu cerul din Aksum, un cer virgin, imposibil de regăsit altundeva.

Și își va mai aminti de o fată, o ființă singură ca și el, care căra oriunde cu ea o lădiță cu tot ce poseda. Fusese prima lui dragoste și, poate, dacă ar fi rugat-o, ar fi venit cu el. Dar el n-a rugat-o, ci doar o va recăuta până la moarte, în toate femeile întâlnite de atunci.

Câteva toponime apăreau deseori în poveștile mamei Celui de Al Patruzecilea, toponime cărora el nu le-a dat niciodată o prea mare importanță, așa cum n-a prea luat în seamă nici firul poveștilor bietei femei. Firul acestor povești era schimbător și cu cât nebunia avansa, evenimentele narate erau mai contradictorii și mai gogonate. însă unele nume reveneau mai des și copilul s-a obișnuit cu ele și le-a ținut minte. La fel ca toți copiii (dar și oamenii mari), Etiopianul avea coșmaruri cu Ef. Și își mai amintea niște nume, multe pe care nu le-a putut identifica niciodată, printre care și mănăstirea Larins, ce revenea atât de des.⁵ De ce tocmai Larins? Cine știe? Poate fiindcă i-a plăcut cum suna cuvântul, poate fiindcă Larins (Lerins) este mai ușor de pronunțat și de reținut decât Ferme zu Chiuso, poate fiindcă insula mare Lerins era cunoscută până și în depărtare, peste țări și mări, drept depozitara unuia dintre cele mai mari tezaure ale piraților de pretutindeni. în adolescentul din Orient s-au topit și gusturile marilor aventuri și Lerins era indiscutabil una dintre ispitele legendare ale vremii.

Dar Etiopianul n-a plecat direct la Larins. Pe drum a căutat și alte localități, numeroase inexistente. (în nebunia ei, mama Celui de Al Patruzecilea stâlcea cuvintele și multe dintre „localitățile” căutate mai târziu de fiu erau de negăsit.) Drumul din Regatul Aksum până la Larins ar fi fost relativ scurt: el ar fi putut fi parcurs fie pe mare, fie pe uscat, într-o călătorie de câteva săptămâni. Dar devierile imprevizibile în direcția unor localități inexistente sau fără nici o legătură cu investigațiile adolescentului au făcut din acest itinerar un periplu ce a durat peste trei ani. Când a ajuns la Larins, Etiopianul era, de acum, un om fără vârstă, un bărbat zdrențuit ce a trecut prin atâtea încât orice entuziasm al tinereții i s-a stins de mult. Doar ideea fixă de a-și găsi tatăl mai dădea un sens zbaterii sale.

Drumul a fost lung și fiindcă era imposibil pentru Al Patruzecilea să se prezinte drept fiul unui proscris – așa cum i l-a descris mama –, chiar dacă un proscris pentru o cauză nobilă. Dar până și dacă s-ar mai fi aflat în viață Chlorus și ar fi fost de față la venirea fiului său, ar fi existat șanse minime să fie recunoscut drept omul aflat în conul de speranțe al tânărului. Nimic despre „Sabia cu două tăișuri”, nimic despre Mâna Albă sau despre colaboratorul (sau rivalul) lui Ef nu-i era cunoscut Etiopianului. Despre toate astea mama nu i-a povestit vreodată ceva. întâmplarea face că atunci când Al Patruzecilea a părăsit țărmul Mării Roșii, și Chlorus a plecat înapoi înspre apus. Apoi, în timp ce fiul îl căuta în jurul Constantinopolului, în localități inexistente, Al Treizeci și nouălea lupta la Vouille și dispărea acolo. Etiopianul nu a auzit nici despre victoria lui Clovis asupra vizigoților, nici despre personajul pierit în bătălie. în afară de asta, Chlorus nu știa grecește și vorbea o limbă greu de înțeles, în timp ce tânărul abia se deprindea cu graiurile popoarelor printre care nimerea pentru mai mult sau mai puțin timp. N-ar fi fost, de aceea, nici o minune dacă Mâna Albă sau oamenii luptând sub egida ei l-ar fi capturat sau ucis pe Al Patruzecilea. Acesta n-ar fi știut că a ajuns tocmai în preajma celor pe care-i căuta, iar ei n-ar fi avut măcar habar că l-au omorât pe fiul căpeteniei lor. Una peste alta, Etiopianul căuta un tată ce nu exista, în niște locuri nepotrivite pentru a-l găsi sau în localități unde Chlorus, chiar dacă a fost cândva, nu s-a suprapus nici o clipă peste imaginea căutată.

Drumul Celui de Al Patruzecilea era lung, însă nu s-a constituit în nici un fel într-o călătorie de inițiere. Ceea ce a învățat Etiopianul în cei peste trei ani cât i-au trebuit să ajungă din Regatul Aksum la Larins nu era legat nici de filosofie, nici de gramatică, nici de geometrie, retorică sau dialectică. Acestea toate erau lucruri ce nu-l interesau câtuși de puțin. El era atras de imaginea tatălui și, în subsidiar, de renumele insulelor misterioase burdușite cu comorile piraților. (Dacă ar fi știut că tatăl său a ticsit traseele sale cu tezaure ascunse în pământ, peșteri sau scorburi, n-ar mai fi trebuit să străbată atâta amar de drum…)

Etiopianul a ajuns la Larins în jurul anului 510. (Poate cu doi ani mai devreme.) El n-a căutat insula cea mare, așa cum l-ar fi îndemnat vârsta, ci s-a oprit, pentru început, la mănăstire. Aici s-a întâmplat un lucru foarte ciudat, deși asemenea fapte se petrec de multe ori, doar că noi nu suntem conștienți de ele. Al Patruzecilea se interesa de tatăl său și dădea drept repere fragmente din poveștile auzite din gura bietei sale mame. Nici unul dintre călugări n-a reușit să alăture aceste informații persoanei brigandului cunoscut de ei atât de bine. Ba, mai mult, și monahii din Lerins i-au relatat tânărului întâmplări despre Al Treizeci și nouălea, fără să fi bănuit vreodată cineva că și Etiopianul și gazdele sale vorbeau despre una și aceeași persoană. Cele două imagini ale personajului nu s-au mai suprapus niciodată.

Când scribul afirmă că lunga peregrinare a Celui de Al Patruzecilea nu s-a constituit într-o călătorie de inițiere, el nu se dovedește decât robul modelelor vechi. El ar fi vrut ca Etiopianul să se alăture unui învățat, să-l slujească pe acela, să deprindă reperele lumii după canoanele școlii savantului. „Și catârul cutreieră drumurile, însă nu învață nimic de pe urma experiențelor sale”, se spunea pe vremea aceea, socotindu-se obligatoriu ca învățăcelul să beneficieze de un ghid competent, apt de a-i atrage atenția asupra peisajului străbătut și a-i explica într-o viziune unitară oamenii și locurile întâlnite în cale. în loc de aceasta, Etiopianul a călătorit mai mult singur, nu s-a prea interesat de teorii și de celebritățile locului, de monumente și de vestigii istorice, de peisaje și de reprezentațiile artiștilor; el nu vizita, ci era tot timpul în trecere; el era preocupat să aibă ce mânca și unde pune capul; el era atent să nu fie răpit de oameni sau de Ef. Numeroasele prilejuri de învățătură nu se constituiau pentru el decât în primejdii ce trebuiau ocolite. Din punctul acesta de vedere, drumul spre Apus al Celui de Al Patruzecilea n-a fost o călătorie de inițiere. Din punctul „clasic” de vedere, inițierea sa va începe la Lerins.

Totuși, scribul nu poate prelua cu inima ușoară o asemenea aserțiune: afirmația lui Cesaire din Arles, cum că Etiopianul s-a născut la viață abia la Lerins, că până atunci n-a făcut decât să vegeteze asemenea unei plante, depășește formula consacrată conform căreia doar după botez ar începe adevărata viață. Cesaire din Arles pretinde că Al Patruzecilea era o „tabula rasa” în ziua când a ajuns la mănăstire și că doar un grai (neîngrijit și acela) și vagi deprinderi de supraviețuire l-ar fi deosebit de un „animal barbar”. Nu trebuie uitat însă că Etiopianul venea din Regatul Aksum, aflat în faza de maximă înflorire, că a văzut jumătate de lume, că s-a bucurat de o copilărie normală într-o civilizație deosebită. Ajuns la Lerins, Al Patruzecilea devenise un om care a trăit multe și a văzut multe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.