Mâna albă (76)

Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Dar să mergem mai departe: dacă Pafnutie i-a dat viață unui anumit Finio, o dată cu moartea călugărului a dispărut și plăsmuirea. Și, în cazul acela, cum de n-a simțit nimic Finio însuși, în clipa când învățătorul creștin și-a dat sufletul de mucenic? Al Cincizecilea încercă să-și aducă aminte de ziua când ar fi putut să moară, undeva foarte departe, Pafnutie, și-și sugeră că tocmai atunci se simțise foarte rău, că-l duruse tare capul – gata de a i se sparge –, că toate organele interne i se răsculaseră. însă explicația nu-l liniști decât pentru foarte scurtă vreme: până când realiză că și o gânganie omorâtă de o altă gânganie duce cu ea în neant imaginea uriașului pe care-l văzuse tolănit în iarbă alături de ea.

Evrika! „…duce în neant imaginea…” „Imaginea”! Tot ce ne înconjoară ni se pare animat de o răsuflare personală, după chipul și asemănarea propriului nostru suflet. Dar de ce să nu admitem că toate ființele percepute de noi au primit din parte-ne, alături de imagine, și o bucată din noi? Finio începe și se termină cu Finio, în timp ce imaginile „tip Finio” sunt întâmplătoare. Ele pot apărea și în universul altora, însă atunci împrumută de la aceia universul străin. Și n-ar fi deloc exclus ca „falșii vii”, morții despre care a mai amintit scribul, decedații ispășindu-și în posturi adesea umilitoare păcatele în lumea aceasta, să se întruchipeze tocmai în personajele decorului celor aflați încă în viață.

Al Cincizecilea era mulțumit de știința sa: el a rezolvat cele mai spinoase probleme pe care și le-au pus dintotdeauna oamenii. Pe de o parte, gândirea sa a lămurit geneza și sfârșitul lumii, pe de altă parte, ea i-a motivat orice neconcordanță prin paralelismul infinit al universurilor simultane. Al Cincizecilea era predestinat unei mari opere filosofice. însă, într-o lume în plină implozie generalizată, „firul istoriei părea a recapitula istoria fiecărui om”. Inclusiv a acestuia. Conștient că se apropie Sfârșitul și că Sfârșitul nu poate fi decât propriul său sfârșit, Finio încerca să facă revelația cât mai suportabilă.

Al Cincizecilea n-a ajuns șef de școală filosofică. Și vremurile au fost potrivnice unui asemenea destin, însă, înainte de toate, Finio însuși ar fi respins cu uimire ideea: să-i fie șef de școală cui? Atâta vreme cât el era singurul spirit autentic în propriul și, probabil, unicul său univers, în interiorul acestuia relația cu cei din jur nu era de îndrumare, ci doar de condiție obligatorie. Și, eventual, de ocrotire.

Întrucât lumea pământeană nu putea fi concepută decât ca o probă spre o stare mai înaltă, Finio percepea cu calm „marea nedreptate”: în viață nu construiești nimic, ci doar asiști la continua ta proprie degradare. A ta și a universului tău. Pe care Dumnezeu ți-l oferă intact, încercându-te cum îl ști păstra. Finio se străduia să-l conserve cât mai bine. De pe la vârsta de zece ani, concepțiile au început să i se cristalizeze, iar la cincisprezece era convins că misiunea lui nu este decât să-și păstreze cât mai integru universul până ia sfârșit. învățătorii și puținii săi apropiați constatară, cu uimire, că spre deosebire de alți copii – care, pe măsură ce cresc, se emancipează, respectând tot mai iritați tutela adulților –, băiatul lui Pamati, chiar dimpotrivă, părea să devină tot mai dependent de familie și de cunoștințele sale. încetul cu încetul (cum s-a mai precizat), el începea tot

mai mult să semene cu un câine ciobănesc, ținut de oier tocmai pentru a păstra turma împreună. Finio dădea evidente semne de neliniște atunci când cineva din familie nu se afla de față, se interesa de cei absenți și îl căuta pe cel ce întârzia chiar și motivat. Iar când, în sfârșit, nu trebuia să se agite, „simțindu-și tot universul laolaltă”, îi teroriza pe cei din jur, speriat că s-ar putea răni în vreun fel între ei, că ar putea omorî un animal pentru carne sau că ar putea sacrifica o plantă tânără pentru mâncare. Finio nu se obosea să le explice rațiunea comportării sale, fiindcă era convins că toți ceilalți, reprezentând rezultatul simțurilor sale și împrumutându-i sufletul ori fiind animați de decedate suflete rătăcitoare, ar trebui să înțeleagă și singuri ceea ce era atât de limpede pentru el. Numai liberul arbitru nesupravegheat, precum și răutatea primară a tuturor celor vii se opuneau bunelor sale gânduri. Răutatea trebuia pedepsită și, în asemenea momente, Finio se revolta în aceeași măsură împotriva celor greșiți ca și împotriva lui însuși. Era același lucru, ei fiind și el. Doar că „ei” acceptau cu tot mai multă neliniște exploziile de furie mereu mai necontrolate ale adolescentului. înțeleptul ce-și lămurise toate marile taine era văzut ca un nebun și i se spunea „nebunul”. în conștiința generală, înțeleptul e îndeobște cunoscut ca un personaj senin, nefrământat de mizeriile celor mulți. Finio, chiar dimpotrivă, se etala într-un clocot perpetuu, clocot ce dădea și pe de lături, arzându-i pe toți cei ce i-au ajuns în preajmă.

Furia Celui de Al Cincizecilea se revărsa în aceeași măsură asupra oamenilor ca și asupra animalelor. Iar dacă exista un motiv suficient de puternic spre a fi înfrânată, Finio nu ezita să se pedepsească pe el însuși. De pildă, încă de foarte mic se arătase oripilat de modul cum asinul sălbatic al străbunicului smulgea fără discernământ iarbă și flori, mâncând o parte și scuipând alta. Măgarul era un simbol pentru toată lumea, preluând din celebritatea înfricoșătoare a Levantinului. De aceea, oamenii îi purtau un respect înfricoșat și preferau să nu-i stea în cale. Așa că păru de mirare cum de se răstea copilul la el. Și cum chiar îl bătea. Asinul, însă, asin: nu putea fi împiedicat să

pască acolo unde voia el și nici nu putea fi învățat să nu facă risipă, acolo unde, peste tot, dădea de buruieni grase din belșug. Băiatul îl biciui de mai multe ori și, într-o zi, animalul sălbatic își dovedi reputația și se răzvrăti. Finio scăpă greu cu viață din confruntare, iar relațiile cu străbunicul deveniră tot mai reci și întâlnirile tot mai rare. Atunci, Al Cincizecilea începu să se autopedepsească, lovindu-se cu sălbăticie, nemaiputându-se răzbuna pe animal.

Scribul, poate, n-ar Fi amintit tocmai această întâmplare, din cele multe ce-i sunt la îndemână spre a ilustra subiectul, dacă n-ar fi găsit aici câteva amănunte particulare. O dată că, în urma conflictului cu asinul, se pare că s-ar fi destrămat relația dintre Levantin și strănepot, o relație ce pornise aidoma celei dintre Levantin și tatăl lui Finio, Pamati. Apoi, e unul dintre puținele exemple când Al Cincizecilea nu a putut să-și dea frâu liber pornirilor și a fost tentat să pornească împotriva sa însuși. Și, nu în ultimul rând, scribul a găsit în acest episod un anacronism greu de explicat: în surse se vorbește despre plantele pe care le smulgea asinul, alegând și mâncând doar o parte dintre ele. Multe denumiri nu-i sunt cunoscute ignorantului scrib, dar l-a izbit faptul că animalul „rupea nepăsător lucerna și firele de mac, urzicile proaspete și iarba de Sudan”. Manuscrisul datează de prin secolul al XII-lea. Să admitem că din secolul al XIII-lea. Dar iarba de Sudan sau Timotei-Phleum n-avea ce să caute în evul mediu în Europa. Ea și-a primit numele științific de la un oarecare Timothy Hanson, cel care a adus-o abia în secolul al XVIII-lea din America. E de parcă am găsi o bijuterie din aramă într-un mormânt al unui personaj ce a trăit înaintea descoperirii prelucrării metalelor. Iar, alăturat, să se fi păstrat și un înscris cu numele actual al metalului. Și au fost cazuri când s-au întâmplat și asemenea minuni.

Însă Finio devenea mult mai agresiv cu oamenii decât cu animalele recalcitrante. Alimentația naturistă, impusă de el în cimitir, a fost, în principiu, stimulată de Infandus. într-o epocă în care carnea devenise oricum un lux, modestia Mâinii Albe încuraja asemenea restricții. Dar de la vegetarianism la inter

zicerea consumării legumelor proaspete – pe motiv că ar fi exact același lucru dacă ucizi un animal, o pasăre sau o plantă – ceilalți n-au mai vrut să-l urmeze. Argumentul cel mai puternic era acela că nu poți face un animal să renunțe la o buruiană zemoasă sau la un alt animal pe care să-l devore, nu poți face asta fără a fi obligat să-l ucizi pe agresor. Nici chiar blânda vacă, dându-ți laptele proaspăt, permis de a fi consumat, nici chiar blânda vacă nu poate fi învățată să renunțe la iarba cea mai bună. La care Finio a legat vaca într-un perimetru bătătorit, având grijă să-i aducă din belșug paie uscate. Moarte. Doar că, în curând, trebui să admită că nu este în stare să facă același lucru cu toate celelalte animale și păsări ce se trezeau sub curiozitatea simțurilor sale.

Până și în atât de tumultuoasa viață ce se desfășura pe un petec de pământ, unde se culca Al Cincizecilea spre a vedea de la înălțimea firelor de iarbă aventurile gâzelor, până și la acel nivel regulile impuse de el erau încălcate sistematic.

Ce era de făcut? Foarte tânărul bărbat se enerva, se autopedepsea, însă era obligat să-și recunoască, înfrânt, că până și aceste manifestări provocate de el erau întâmplătoare, pe când viața criminală se desfășura permanent, fără a îngădui nici un corectiv. Continuarea n-a fost decât resemnare: ceea ce n-a împiedicat Dumnezeu, nu putea împiedica un om. Iar consecința o reprezenta Judecata de Apoi. Așa cum nu pot fi oprite marile măceluri dintre națiuni, nu pot fi oprite de un muritor nici permanentele măceluri individuale. Fiecare n-are decât să dea socoteală la timpul potrivit. Iar acel timp nu-l cunoaștem noi.

La momentul dispariției lui Pafnutie, doar bunicul Infandus mai nădăjduia că nepotul beneficiază încă de lecțiile celor trei dascăli. în realitate, Finio nu prea ascultase niciodată de învățători, iar Pafnutie, al’Malek și Țipor, bătrâni și înspăimântați, s-au retras și din proprie inițiativă din preajma copilului. De ochii mai-marilor locului, maeștrii și discipolul se mai întâlneau din când în când, tot mai rar. în 760, când Al Cincizecilea abia împlinea cincisprezece ani și dereglatul său tată îl socotea de acum suficient de matur pentru a-și putea purta singur de grijă, pentru a îndeplini îndatoririle majoratului și a-și întemeia o familie, mentorul creștin fu îndrumat să părăsească necropola de către același nesocotit Pamati. Cu puțin înainte, cu priiejul uneia dintre ultimele lecții – poate chiar ultima –, dascălii i s-au plâns elevului că acesta nu face nici un efort pentru a-și însuși învățătura predată, i-au reproșat că n-a avansat mai deloc în erudiție și că munca lor de atâția ani se dovedea a fi un imens eșec. Presimțindu-și soarta, fiecare dintre cei trei dascăli se temea să nu fie pedepsit pentru marea decepție oferită de performanțele lamentabile ale importantului lor ucenic. Desfășurarea discuției a devenit surprinzătoare: Finio ieși din obișnuita sa muțenie sfidătoare și le explică mentorilor că este adevărat că ei și-au irosit vremea de pomană cu el, dar că bănuiește că undeva s-a strecurat o greșeală inițială în relațiile dintre ei. Pafnutie, al’Malek și Țipor nefiind, din punctul de vedere al elevului, decât niște produse ale simțurilor lui, este foarte probabil că dânșii i s-au întruchipat cu un anumit scop, făcând parte componentă din încercarea trăită de Finio. însă erau ei într-adevăr dascălii lui? De acest lucru se îndoia tot mai mult adolescentul, încredințat că, dacă ei nu l-au învățat mai nimic, altul a fost rolul lor.

De pildă, scris-cititul. Finio le declară că nu cunoaște toate literele nici în latină, nici în greacă, nici în ebraică și nici în arabă. Tot mai convinși că vor trebui să dea socoteală pentru această grozăvie, dascălii au aflat că elevul lor s-a bazat mereu doar pe memoria sa cu totul ieșită din comun. O memorie globală, „fotografică” i-am spune azi, și în nici un caz una analitică. Finio le putea spune învățătorilor cum arată fiecare cuvânt, însă nu înțelegea rostul să memoreze forma individuală a literelor care îl compuneau. Ca și Levantinul și Infandus, ambii, se pare, lipsiți de orice instrucție sistematică, Finio se sprijinea pe o ținere de minte ce nu a fost încărcată cu elemente disparate, ce n-ar fi făcut decât să o îngrădească și să o oblige să se supună tot mai samavolnic mecanismelor acelor grafeme.

După ce a aflat, într-o zi nefastă, de la imprudentul Țipor că străbunii își apărau știința transmițând-o inițiaților doar pe cale orală, tânărul se angajă să abandoneze literele și cifrele, eliberîndu-se de niște dictatori ai sufletului. Ai spiritului. Deprinzându-se să țină minte tablourile și nu liniile ce le alcătuiesc, Finio pretindea că începe să aibă acces și la faptele la care nu a fost neapărat martor.

– Nu există o învățătură unică, le explică elevul învățătorilor. La fel cum nu există un anumit om, o anumită plantă sau un anumit obiect. V-am auzit de multe ori șoptind între voi că eu aș fi nebun.

Dascălii negară vehement.

– Sau că aș fi deosebit de prost.

Dascălii negară la fel de hotărât.

– Dar dacă eu sunt nebun – sau prost –, iar voi nu sunteți așa, înseamnă că eu percep altfel decât voi tot ceea ce mă înconjoară. Nici voi nu sunteți de acord în fiecare amănunt. Ba, de obicei, vă certați în toate! Cum să-mi pierd timpul să tocesc necondiționat lucruri care – nefiind identice nici pentru voi – nu sunt sigure?

–  este pentru fiecare dintre noi . Iar  este , se agitară iar dascălii.

– Alfa și omega nu există! Arătați-mi-le! Ele nu sunt decât niște născociri menite să-mi oblige gândurile să urmeze un anumit făgaș. Ceea ce spiritul meu nu acceptă. Spiritul meu are făgașul său. Dar, să revenim: fiindcă vedem diferit și înțelegem diferit tot ce ne înconjoară, oferindu-i o parte din sufletul nostru, comunicarea dintre noi nu este decât o convenție. A fiecăruia. Deci, din nou, diferită! Și în universul vostru – admițând că există – fiecare dintre voi îi împrumută percepției Finio o parte din sufletul vostru. Acum și aici se află o mulțime de Finio: cel primar, adică acela care emană suflet, și cei trei secundari, adică acei ce primesc în mod paralel suflet de la fiecare dintre voi. Și încă o mulțime de Finio mai vii sau mai estompați, în funcție de interesul pe care-l provoc tuturor vietăților din jur.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.