Mâna albă (79)

Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Dar tocmai atunci se arăta necesar, mai mult ca oricând, să ia o hotărâre: tovarășii lui, după ce, oricum, au părăsit împotriva dorinței lor necropola, țeseau spaime, îngroziți de perspectivele aflate și nu doreau în nici un caz să se aventureze mai departe în larg, iar echipajul tocmit să-i ducă mai în sud ar fi vrut și el să se întoarcă, mai ales că banii conveniți și așa îi încasase. Pentru că asupra lui Finio plana amenințarea lui Infandus și toți însoțitorii lui erau în primejdie să-i împărtășească soarta, singura soluție părea să acosteze undeva la țărm și să-și găsească azil într-un sat, sub pretext că ar fi venit din miazăzi, din Sicilia, unde un incendiu le-ar fi distrus casele. Ceea ce au și făcut.

Totuși, „universul lui Finio” nu-și găsi liniștea decât pentru scurtă vreme. Cineva din sat răspândi zvonul că nu focul i-a gonit pe străini din ținutul lor, ci o molimă cumplită le-a stârpit majoritatea rudelor și a cirezilor de vite, iar ei n-au făcut decât să fugă de spaima epidemiei. De teamă de a nu fi adus boala cu ei, Al Cincizecilea și ai săi au fost alungați din locul în care încă nici n-au apucat să se obișnuiască.

Din clipa aceea, situația li s-a înrăutățit continuu: corabia, după ce îi lăsase pe mal, dispăruse cu repeziciune, iar zvonul că pribegii ar fi reprezentat ultimii supraviețuitori ai unei colectivități decimate de molimă îi devansa, în mod de neînțeles pentru ei, indiferent de direcția înspre care se îndreptau. Oamenii le fugeau din cale și erau primiți cu pietre, atunci când încercau să intre într-o așezare. Obosiți, descurajați, flămânzi și, în curând, zdrențuiți, cei ce-l însoțeau pe Al Cincizecilea păreau într-adevăr purtătorii unui stigmat oribil.

Același renume, probabil, i-a și salvat. Neînarmați și aparent nebeneficiind de nici o apărare, ei n-au fost niciodată atacați: boala care se spunea că ar duce-o cu ei le reprezenta cel mai teribil scut. Numai că imposibilitatea de a intra în contact cu alți oameni – ceea ce visase inițial Finio – îi împiedica să ajungă la hrană, deși aveau asupra lor banii necesari s-o cumpere. De cele mai multe ori, nu reușeau să ajungă nici la apă, fiind așteptați în apropierea puținelor fântâni și izgoniți din teama de a nu le strica limpezimea prin blestemul pe care-l purtau. Numeroase amintiri pe jumătate reale, pe jumătate uitate bân- tuiau prin zonă povestind despre alți ciumați și alți leproși care ar fi ajuns în acele locuri și care, în loc să mulțumească pentru modul cum au fost tratați, au adus urgia cu ei. Spaima de boli îi făcea pe suferinzi respingători în ochii celorlalți semeni și nu existau decât puțini oameni sfinți dispuși să se ocupe de alinarea nenorociților.

Găsind un râu, micul grup o luă de-a lungul apei. însă drumul era greu și devenea tot mai dificil să cari vitele, pomii, copiii și celelalte bagaje – de care Finio refuza să se despartă, întrucât le-a luat cu el din necropolă și făceau parte din „universul său”. Mergeau toată ziua, mânați din spate de ostilitatea băștinașilor, informați din timp de fiecare dată de venirea lor. Noaptea dormeau istoviți sub cerul liber și, încetul cu încetul, începeau să nu mai spere. Să nu mai gândească. Doar mergeau de-a lungul râului de munte, care cel puțin le asigura apa de băut, și se cățărau cu bagaje și cu bolnavi pe cărările tot mai sălbatice și tot mai abrupte. Le era foame și nu aveau nici o țintă în drumul lor.

Probabil că, așa cum sperau și localnicii, în scurtă vreme s-ar fi prăbușit rând pe rând și ar fi dispărut cu totul, din pricina animalelor de pradă. Nici leșurile nu le-ar fi rămas. Și atunci s-a trezit energia paralizată din Finio. Ceea ce nimeni nu-l mai credea în stare, a înfăptuit el o zi, două, tot timpul. Al Cincizecilea reînvie din propria-i sfârșeală și preluă cu energie soarta celor pentru viața cărora s-a făcut, prin plecarea din cimitir, cu adevărat răspunzător. El i-a condus pe un platou ferit, a organizat acolo o tabără, a avut grijă să se construiască mai multe colibe pe terenul accidentat. Copaci n-a permis să se taie pentru aceasta. Apoi a dispărut timp de câteva zile, lăsându-și oamenii să se odihnească și să-și îngrijească bolnavii. A revenit curând și i-a mutat într-un alt spațiu ferit, unde au găsit loc să se instaleze cu toții într-un domeniu părăsit, o fostă vilă a unui aristocrat. Vilă pe care, încetul cu încetul, au curățat-o, au refăcut-o cu tot ce au mai descoperit refolosibil, aflând întregul grup un confort necunoscut niciodată de acei bieți oameni obișnuiți să se nască, să trăiască și să moară în cavourile dezafectate ale unui cimitir.

Nimeni nu i-a deranjat în acel loc și Al Cincizecilea ar fi putut fi mulțumit pentru soluția găsită, soluție mai convenabilă chiar decât legendara insulă la care visase. Doar mâncarea lipsea, iar laptele celor câtorva vite slăbite de drum, precum și diferitele fierturi din ierburi și buruieni (desigur, uscate!) nu reușeau să hrănească atâtea guri de bărbați, femei, bătrâni și copii.¹ Finio i-a învățat să cultive pământul (e greu de spus de unde și-a amintit el de acest meșteșug), însă, până la prima recoltă, oamenii trebuiau să mănânce. Atunci a organizat o echipă de vânătoare (fiind permisă doar uciderea animalelor și păsărilor de pradă) și lucrurile ar fi decurs, probabil, ca în atât de des repetata poveste a lui Robinson Crusoe, dacă întâmplarea n-ar fi avut totuși loc într-un spațiu ce nu era tăiat de restul lumii decât de niște păduri și un neînsemnat șir de stânci. Dovadă că micuța comunitate a început, pe nesimțite, să se înmulțească. Noii veniți erau acceptați cu naturalețe și păreau să fie tot niște dezrădăcinați aflați în bejenie, suficient de disperați pentru a ignora cumplitele zvonuri ce înconjurau „universul lui Finio”, considerat sediul unei leprozerii.

Și, din nou, Finio fu cel ce a rezolvat problemele de subzistență ale grupului. El a dispărut iarăși și a revenit cu alți însoțitori, oameni pe care nu-i cunoștea nimeni și care, nefiind socotiți ca făcând parte din ciudata comunitate, au putut să se deplaseze în diferite sate și să procure cele necesare. Deși conducător incontestabil al grupului, cel ce-i stabilea ordinea vieții și îi garanta siguranța și atât de relativa bunăstare, tânărul șef nu era deloc încântat de sporirea continuă a colectivului său: un „univers” mai numeros mărea și responsabilitatea sa, o responsabilitate ce-l copleșise și când dăduse „suflet” doar câtorva ființe și lucruri. Al Cincizecilea n-avea nostalgia marilor puteri, dorința de a conduce mulțimi. Un spațiu limitat – cu toată viața ce o conține – nu este diferit de teritoriile cu orizonturi infinite decât cantitativ și există un hotar ce nu poate fi depășit de nici un suflet. Poți da mai mult la puțini și mai puțin Ia mai mulți, știa Finio, și de aceea se ferea de prezența mulțimilor. Pentru că, văzându-le, le-ar fi luat automat în posesie.

Pe urmă, însă, concepțiile au început să-i fie mai puțin ferme. Pe măsură ce-și dădea seama că nu te poți feri la nesfârșit de alte și alte întâlniri, decât claustrându-te într-un spațiu etanș, în față i se deschideau două posibilități: să-și părăsească tovarășii și să se retragă în singurătate sau să-și împartă sufletul la toți cei ce i-au intrat în raza de recepție a simțurilor și să-i servească de parcă s-ar servi pe sine însuși – în fond, tot sufletul lui satisfăcându-l. Dar, își spunea, viața de anahoret – care, de altfel, îl fascina – devine o trădare dacă sosește prea târziu. Sihăstria cuiva care a investit într-o mulțime de ființe și lucruri înseamnă părăsirea vinovată a ceea ce a fost animat de pro- pria-ți speranță.

Finio trecu prin câteva săptămâni de cumpănă. De acum, oamenii i se aflau într-o relativă siguranță, renumele ce îi înconjura, precum și neobișnuitul talent organizatoric al Celui de Al Cincizecilea îi fereau de întâlniri nedorite și Ie ofereau elementarele mijloace de subzistență. (Că fiul lui Pamati era ocrotit discret și de oamenii Mâinii Albe este probabil, însă, cu totul neașteptat, el s-a descurcat excelent și din proprie inițiativă.) Finio și-a câștigat răgazul să stea retras pentru a-și pune marile întrebări, lăsând mecanismul să funcționeze singur. Dispărând pentru mai multe zile, el nu făcea decât să întoarcă din nou și din nou dilema pe toate părțile.

Concluziile la care a ajuns l-au convins că era mult prea târziu pentru el să se refugieze într-o peșteră sau în pustie. O viață izolată, își spunea, mai mult ca sigur că oferă satisfacții inegalabile, ea permițându-ți să te îngrijești în întregime de toate cele din jur – cărora tu le-ai dat viață din sufletul tău. însă o sihăstrie urmând unei vieți în mijlocul lumii nu reprezintă decât o imensă trădare față de tot ce părăsești, după ce s-a născut datorită ție. Un anahoret adevărat nu este decât cel ce a fost abandonat – cu acest scop – la o vârstă suficient de fragedă pentru a nu păstra amintiri și destul de matură spre a avea minime șanse să supraviețuiască singur. Finio era hotărât să-i rezerve această soartă primului său fiu. Până atunci, a făcut această experiență cu un băiețel din grupul său. Copilul a dispărut, eveniment ce a constituit singurul episod nefericit din întreaga experiență trăită de comunitatea pierdută în pădurile din munții fără stăpân. Al Cincizecilea pleca tot mai des din tabără și supraveghea modul cum se descurca pruncul abandonat. însă acela nu se descurca deloc. Revenind, într-o zi, Finio îl găsi mort. Ceea ce îl făcu să se simtă îngrozitor de vinovat. „Nu noi suntem cei ce avem dreptul să hotărâm cine poate și cine nu poate să fie abandonat”, își spuse resemnat.

De atunci, gândirea i se schimbase din nou. înainte vreme, retragerea în singurătate fusese pentru el un ideal al grijii față de propriul univers. Față de propriul suflet. în clipa când descoperi că sufletul este primit de la Dumnezeu, avu revelația că anahoretul nu se îngrijește plenar doar de un univers suficient de redus spre a-l putea îngriji cu puterile-i limitate, ci se dedică lui Dumnezeu, de unde au venit și sufletul său și sufletul pe care el l-a împrumutat celor din jur. Ca să nu-ți trădezi universul, pustnic trebuie să te naști, concluzionă Finio, și nu mai vedea nici un sens pentru care să rămână, împreună cu oamenii săi, ascuns în codru.

Dacă…

Dacă n-ar fi fost conflictul cu Infandus, Finio n-ar fi ezitat să se întoarcă. Nu pentru că viața din munți i s-ar fi părut mai grea, ci fiindcă avea nostalgia a tot ceea ce a cunoscut în necropolă și nu putuse lua cu el. O nostalgie dureroasă, întrucât era amestecată cu îngrijorare.

Al Cincizecilea a rămas în pădure peste un an și jumătate, între timp, comunitatea i-a crescut, în jurul fostei vile adăposturile s-au transformat în colibe și apoi în case. Cei ce s-au alăturat grupului inițial nu erau interogați în legătură cu trecutul lor, dar trebuiau să promită că se vor supune regulilor locului. Cei ce n-au făcut-o au fost alungați. Și au fost și cazuri când intruși veniți cu gânduri agresive au fost uciși.

Încetul cu încetul, tabăra s-a transformat într-un sat. Un sat cu un renume incert, însă, până la urmă, acceptat de către băștinași, deși noii veniți au rămas până la capăt o comunitate închisă, permițându-și orice legătură cu exteriorul doar spre a-și procura, prin schimb în natură sau prin plată, cele necesare traiului. Noutatea stingându-se, așezarea a primit numele locului. Ea exista.

Cu atât mai ciudat li s-a părut oamenilor regiunii când n-au mai apărut mesageri din codru, când nu li s-au mai solicitat cereale și sare, obiecte de gospodărie și unelte, când n-a mai venit nimeni din partea celor ce au fost considerați o sectă retrasă. După o vreme, cercetând la fața locului, indigenii au găsit colibele goale, multe dărâmate, și nici un om în satul părăsit. Vila fusese abandonată cu toate amenajările intacte, iar singura construcție nouă din piatră, ridicată până la jumătate, dovedea că plecarea a avut loc pe neașteptate. (Construcția ar fi trebuit să devină o biserică, neștiindu-se decât din zvonuri amănunte în legătură cu cei ce au început-o. Totuși, după secole, nemaicunoscându-se legendele inițiale, ci doar variante mult mai favorabile în legătură cu primii ei constructori, ruina a fost consolidată și crenelată. Astăzi se află acolo o mănăstire, deși istoria întemeierii ei povestește cu totul alte mituri despre originea edificiului inițial.)

Despre schimburile în natură efectuate de oamenii Celui de Al Cincizecilea cu băștinașii din partea locului doar atât: Finio trebuise să fie de acord să-și calce pe inimă și să consume hrana astfel procurată, chiar dacă el niciodată n-ar fi admis să fie martor la recoltarea unor plante vii și, cu atât mai puțin, la sacrificarea unor animale pentru blană sau piele. (Carnea drept hrană continua s-o respingă.) în fond, spunea el, găsindu-și o scuză rezonabilă, ceea ce n-a fost simțit nemijlocit de către el nici nu are cum face parte din universul său, asemenea celorlaltor plăsmuiri cărora le-a împrumutat sufletul. Pentru el, o piele tăbăcită primită drept piele tăbăcită n-a aparținut niciodată unui animal viu.

În primăvara târzie a lui 768, lui Infandus îi era tot mai limpede că-și joacă ultimele cărți. Totul mai era posibil, deși, pentru prima oară de la înființare, Mâna Albă cunoștea tulburări la vârf. Infandus a făcut enorm pentru revigorarea confreriei, însă mașinăria pe care a curățat-o de rugină și a perfecționat-o atât de mult devenea tot mai dificil de stăpânit. Al Patruzeci și optulea era conștient că un asemenea angrenaj, dacă nu e condus autoritar și de o singură voință, se poate lesne autodistruge. Era momentul când, într-un pariu cu sine însuși, Infandus era hotărât fie să restabilească intactă autoritatea conducătorului suprem asupra societății din nou vii și mai puternice ca oricând, fie – în caz de nereușită – să se dea necondiționat la o parte. Pentru că o asemenea tentativă decisivă n-avea voie să dureze prea mult timp fără a periclita integritatea confreriei, el și-a oferit un răgaz de un an. Plan pe care l-a destăinuit și demnitarilor săi.²

Spre a-și impune punctul de vedere, Infandus era obligat să restabilească și tradiționala continuitate. Așa că încercă o reconciliere cu Pamati și își rechemă în necropolă nepotul.

Dacă realizările sale de fond erau remarcabile, Al Patruzeci și optulea trebui să-și recunoască tragicul adevăr că nu numai fiul nu va fi niciodată în stare să-l urmeze, dar că nici nepotul nu-i era mai apt. Asta chiar dacă nebuniile celor doi erau diferite. „Măcar dacă ar fi tâmpiți, se căina el. Un tâmpit poate fi condus de curatori cinstiți și cu inițiativă.” Dar atât Pamati, cât și Finio erau înzestrați cu inteligențe deosebite, cu memorie fabuloasă, doar că istețimea lor pășea pe niște drumuri ce se rupeau ireconciliabil de cele ale celorlalți oameni.

Ocupat până peste cap cu marile sale inițiative, Infandus trebuia să urmărească mai atent și activitatea urmașilor săi. Dacă până atunci încercase să ignore toate semnalele disperate ce i se aduceau la cunoștință, în doar câteva zile fu obligat să admită că propriul său fiu nu numai că nu-l va putea înlocui niciodată, dar că, prin tot ceea ce făcea, aducea imense prejudicii Mâinii Albe. Pamati reușea să zădărnicească, în soliile ce-i erau încredințate, tot ceea ce se pregătise în locurile respective cu trudă în ani de zile. Pagubele pricinuite erau atât de mari, încât tatăl său decise să-l înlăture. O făcu în spiritul complicatelor scenarii imaginate de el – cu succes – de atâtea ori. Al Patruzeci și nouălea trebuia să pară că a fost otrăvit de un dușman redutabil, însă agreat de rivalii din interior ai lui Infandus. O asemenea crimă i-ar fi întors și pe cei mai neîmpăcați adversari împotriva celui ce a ucis (în cunoștință de cauză!) un grad atât de înalt al Mâinii Albe. Rezolvându-se, astfel, prin răzbunare, și o problemă de politică mare. Doar că Pamati nu și-a respectat nici de data aceea itinerarul soliei și a scăpat cu viață. Până ce a aflat desfășurarea evenimentelor, Infandus a trecut printr-un zbucium pe care cu greu și l-a putut stăpâni și a răsuflat ușurat când i s-a raportat că Pamati iar nu s-a ținut de cuvânt. Era un semn de la Dumnezeu, își spunea Infandus, înțelegând că nu îi este îngăduit să-și condamne fiul la moarte, chiar dacă ar fi făcut-o cu mare durere și doar în favoarea societății secrete. Nu-i era permis să-și condamne fiul la moarte fără a trebui să dea și el socoteală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.