Marius Mihalache: “Muzica înseamnă Dumnezeire”

Într-un articol pe care l-am scris te consideram un „Paganini al ţambalului”. Nu pot să uit momentul în care, în timpul Festivalului de la Veneţia, acum câţiva ani de zile, când era o ploaie torenţială, ai avut un concert extraordinar în Piaţa San Marco. Publicul îţi urmărea uluit mişcările mâinilor. Îţi ascultau cântecele şi improvizaţiile nicicând auzite. Te ascultau cu sfinţenie. După câteva minute de la începerea concertului piaţa a devenit arhiplină, lumea te aplauda şi striga „Bravo” în toate limbile. A fost un triumf. Ai reuşit să conferi acestui instrument specific orchestrelor de muzică populară subtilităţi şi rezonanţe incredibile, rivalizând cu sonorităţile muzicii clasice. Ai început să cânţi la pian la vârsta de 4 ani, iar la 6 ani deja îl abordai pe Vittorio Albini, ca pe urmă, de la 7 ani, să studiezi ţambalul. Ce te-a atras la acest instrument la acea vârstă?

Mi se părea foarte jucăuş cu acele beţe cu care eu reuşeam să scot nişte sunete. Îmi satisfăcea curiozitatea de copil.

 Un moment de referinţă în cariera ta a fost când la 17 ani ai cântat pe scena de la Scala din Milano, interpretând lucrări de Rahmaninov, Schumann şi Chopin.

În cariera mea am avut mai multe puncte de cotitură. Unul dintre ele a fost şi concertul de la Scala. Un concert neprevăzut, nepregătit. Mă aflam în turneu cu un ansamblu folcloric şi unul dintre concerte era la Milano. Era şi momentul acela de euforie, creat de revoluţia din 1989. Concertele de la Scala din Milano au două acte, cu o pauză foarte mare între ele în care oamenii pot socializa. Cum programul nostru era conceput într-o singură parte care dura în jur de o oră, a trebuit să prelungim ultimul act cu 20-30 de minute. Dirijorul formaţiei cu care eram în turneu mi-a spus: „Marius o să cânţi muzică clasică timp de un sfert de oră”. Am intrat în prima parte cu recitalul de muzică clasică. Era prima dată când cântam într-o sală atât de elegantă, cu multe balcoane. Eram obişnuit numai cu publicul la nivelul scenei. În acea perioadă eram foarte bine pregătit cu repertoriul de muzică clasică. Am cântat Chopin (Valsurile), Rahmaninov, Mozart, Paganini (Capriciile nr. 24 şi nr.5)… Sfertul de oră s-a prelungit cu bisuri. La sfârşitul recitalului, lumea s-a ridicat în picioare şi a aruncat cu flori pe scenă. Am înţeles că este o tradiţie la Scala. După aceea, a intrat tot ansamblul, iar la sfârşit, tot prin tradiţie, artiştii trebuie să coboare în foaier şi să stea de vorbă cu publicul. Un jurnalist italian a venit şi m-a întrebat cum e să cânţi, la 17 ani, la Scala, în templul muzicii. Nu înţelegeam de ce mă întreabă acest lucru, pentru că nu ştiam nici măcar că sunt la Teatro alla Scala. I-am răspuns că voi mai reveni, cu siguranţă, în cariera mea acolo. Dându-şi seama că eu nu ştiam unde sunt, şi-a chemat mai mulţi prieteni ca să audă „minunăţia” vorbelor mele. Este una dintre poveştile care m-au urmărit destul de mult timp.

Şi care, cred, ţi-a deschis drumul carierei…

Cred că perseverenţa a fost o constantă a carierei mele. Faptul că am crezut că muzica începe şi se termină cu ţambalul. Faptul că am crezut că nu poate exista muzică fără „ţămbăluşul” meu, cum îl alint eu. Am fost un nebun. Am crezut că pot schimba acest instrument, că îl pot duce într-o zonă în care oamenii să-l poată privi altfel, pentru că are foarte mari posibilităţi. Este un instrument complex, care poate fi pus pe aceeaşi scară cu orice alt instrument şi din punct de vedere tehnic, şi muzical. Are toate calităţile necesare pentru a-l situa în vârful piramidei.

Marele folclorist Harry Brauner în volumul său „Să auzi iarba cum creşte”,  afirma: „Ce minunat instrument este ţambalul! Câtă vrajă dezvăluie cântecul interpretat cu aceste broderii”. Amintea şi de marele ţambalist  Toni Iordache care îi vrăjise pe elveţieni şi pe francezi. Vorbeşte-mi, te rog, despre întâlnirile de gradul zero pe care le-ai avut.

Dincolo de perseverenţă, au fost foarte multe momente care mi-au marcat cariera şi care au produs schimbări semnificative. Una dintre cele mai importante a fost întâlnirea cu Chick Corea, la 22 de ani. Am şi cântat de altfel în deschiderea concertului lui. Între alte momente ale destinului meu, îmi amintesc concertele de la Opera din Viena, apoi de la Opera Center, unde publicul a fost fermecat de ţambalul meu. Au urmat concerte în toată lumea, în Italia, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Turcia… Am cântat şi am înregistrat alături de Gloria Gaynor, Nina Simone, Steve Vai, Kitaro. Am cântat şi cu Teodora Enache, Irina Sârbu, cu Gheorghe Zamfir, cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, Mike Godoroja, cu Lucian Maxim, cu Paula Seling şi alţi muzicieni români apreciaţi pe plan mondial.

Care ţi-au fost maeştrii de la care ai „furat” câte ceva?

N-aş zice că se fură. În viaţă, orice om are nişte modele care îl inspiră, uneori fără să vrea. Muzica se face luând ceva dintr-o parte, ceva din altă parte, după care tu vii şi dai culoarea finală şi scoţi o piesă nouă. Nu ai cum să compui ceva fără să ai o sursă de inspiraţie, un sâmbure, ideea de la care să porneşti. Mulţi îşi iau aceste modele de la alţi compozitori, vorbesc din punct de vedere tehnic. În afară de muzele pe care orice artist le are în viaţă, ai nevoie de mijloacele tehnice pentru a pune în aplicare ceea ce doreşti să exprimi. Şi atunci te inspiri din muzica unui model. Încerci să-i dai personalitate, să pui amprenta ta muzicală şi, aşa, apar piesele noi. Sigur că unul dintre modelele mele cele mai importante, aşa cum vă spuneam, a fost Chick Corea, care îmbină jazz fusion cu jazz rock-ul, distins cu nenumărate Premii Grammy. De la el am învăţat că jazzul este limbajul improvizaţiei. Numai că de la Chick Corea este foarte greu de furat, pentru că el are o muzică extrem de complexă. Nu poţi decât să-l admiri. De multe ori, noi muzicienii spunem că nu poţi sta la masă cu îngerii, cu zeii, pe care trebuie să-i admiri de la distanţă.

Provocările ţambalului cred că sunt nenumărate. Am avut impresia şi la recentul concert de la Alba Iulia, de la Gala UNITER, că ai transformat ţambalul într-o orchestră. Ai reuşit să dai ţambalului, un instrument tradiţional, valenţe şi sonorităţi specifice muzicii clasice şi jazului.

Ţambalul are, din punct de vedere tehnic, posibilităţi nenumărate şi îl poţi trata ca pe o orchestră, pentru că acoperă toată gama frecvenţelor pe care le găseşti într-un sunet şi, dacă ştii să-l abordezi, poate suna în diferite moduri. Am reuşit să demonstrez că ţamblul nu este un simplu instrument, ci o provocare.

Ai avut o bogată discografie… 

Am lansat câteva albume de Etno-Jazz Eclipse, Floare de iris, Back to the Swing, World Symphony pe acorduri de ţambal şi flaut (jazz, etno şi lounge), Live in Germania, cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, şi Back to My Roots, omagiu adus Mariei Tănase, De la jazz la Ale noastre, combinaţie între jazz şi folclorul vechi românesc. Abordez foarte multe stiluri, sonorităţi care vin de la foarte multe culturi, de la muzica ţigănească până la muzica clasică, muzica tribală, world music. Când ai câte o idee sau când îţi place ceva, încerci să te cantonezi în acea zonă, s-o detaliezi, să fii cât mai în interiorul ei pentru a putea finaliza un proiect. Până acum un an am lucrat la un album electro-swing în care am îmbinat jazzul cu muzica electronică. Acum lucrez la un album pe care combin muzica tradiţională românească cu sound-ul modern al muzicii actuale. Sunt lucruri care mă frământă, despre care am o viziune şi vreau să arate într-un anumit fel şi atunci fac efortul de a le cunoaşte cât mai bine.

Am aplaudat-o la Alba Iulia pe soţia ta, Arabela Nicolau, cântând o piesă de pe albumul tău, Back to the Swing, care te ducea cu gândul şi la ritmurile jazzului nebun din filmul Marele Gatsby cu Robert Redford şi Mia Farrow.

Swing-ul a fost perioada de aur a jazzului, în anii 20-40, când s-au pus bazele jazzului. De acolo au apărut jazul modern, fusion-ul. Acea perioadă se pare că îi inspiră pe toţi marii muzicieni, pentru că indiferent cât de modern tratezi o piesă de jazz, indiferent prin ce stiluri o treci, tot la acea perioadă ajungi pentru că perioada swing-ului însemna jazzul. Mi-a adus o mare bucurie acest stil muzical. El are viaţă, un entertainment pe care nu le prea găseşti la muzicile care au un solid fundament cultural. De exemplu, dacă asculţi Beethoven, nu îţi prea vine să te distrezi. La fel pentru Mozart, Chick Corea… Acolo unde găseşti esenţă muzicală, culturală foarte puternică, nu găseşti partea de entertainment. La swing, le găseşti pe amândouă. Asta mi-a plăcut în mod deosebit la perioada swing-ului şi am încercat să le aduc pe amândouă în muzica modernă, în muzica pe care o iubesc toţi tinerii din ziua de astăzi.

Ai impresia că swing-ul a trecut Oceanul?

Da. Electro-swing este un curent muzical care se cântă foarte mult în lume. Eu am fost printre primii care l-au adus în România şi au făcut acest gen de muzică.

Cum a fost plecarea ta în Statele Unite? Ce te-a făcut să te îndrepţi spre acea lume şi să şi rămâi acolo?

Eu am plecat de foarte mult timp, de la 10 ani, în Occident, împreună cu părinţii mei. M-am gândit că în Statele Unite băiatul meu, care are talent, va putea studia acolo. Ca amuzament, fetiţa mea, Emily, care este un înger blond, la 3 ani se mişcă deja pe ritmuri de jazz şi are o voce minunată. Latura educaţională a fost principalul motiv pentru care m-am stabilit în Statele Unite. În al doilea rând, simţeam că în România intrasem pe o linie de plutire, o linie care nici nu mai urca, nici nu mai cobora… Nu se mai întâmpla nimic. Mi-am dorit foarte mult o nouă provocare, şi faptul de a mă duce într-o altă lume, unde aveam posibilitatea să o iau de la zero, să nu mai repet greşelile pe care le-am făcut în decursul carierei şi să păstrez numai lucrurile bune – era incitant. Cunoscând sistemul american, mi-am dat seama că pe mine mă avantajează pentru că se bazează foarte mult pe valoare, pe ceea ce îşi doreşte publicul.

Cum ai fost primit acolo?

Foarte bine. Datorită instrumentului şi modului meu de a cânta. Americanii sunt foarte interesaţi de lucrurile inedite.

Nu te-ai simţit vreo clipă stingher în America?

Nu. Chiar la câteva luni după sosire am jucat într-o piesă de teatru pe Broadway, intitulată Our Class de Tadeusz Slobodyanek, cu o distribuţie celebră. M-am bucurat să îmbin muzica bună cu actoria, având alături de mine actori importanţi. La fel ca şi acum la TNB, în acest spectacol, unde ilustrul actor Ion Caramitru trăieşte fiecare vers.

Ne-ai convins că muzica atinge valorile muzicii clasice universale, că muzica interpretată de tine se hrăneşte din propria ta combustie. Dacă ai fi putut să-l convingi şi pe Palestrina să scrie un motet pentru fluier şi cimpoi, ai fi făcut-o. În ea este şi dragoste, şi jale, şi tristeţe, şi bucurie. Cum reuşeşti să îngemănezi toate acestea la un loc?

Depinde foarte mult de ce vreau să transmit publicului. El trebuie să perceapă mesajul cel mai important, adică exact aceste sentimente. De exemplu, un proiect are ca idee unul sau două din aceste sentimente. Aşa este şi în viaţă. Uneori dispare bucuria şi apare tristeţea… Rareori trăim o viaţă în care toate sentimentele se contopesc. Încerc să exprim prin muzica mea exact ceea ce trăiesc oamenii şi ea se referă la etape din viaţa lor. Am avut la un moment dat ideea unui  spectacol în care să pun toate sentimentele pe care un om le trăieşte de-a lugul vieţii. Am renunţat însă. Dar, niciodată nu este prea târziu…

Cum compui?

Pornesc de la o idee. Muzica fără o idee, fără un filon nu are cum să existe. În jurul acestei idei există apoi numai şcoală, tehnică, cunoştinţe. Ele vin foarte uşor în acel moment.

Ştiu că ai programate foarte multe concerte. La Teatrul Naţional Bucureşti, abia aşteptăm ziua de Sfânta Maria din 8 septembrie, când va avea loc premiera concertului Săftiţa (Balcanik Project), alături de Arabela Nicolau (voce), Marius Gagiu (flaut, caval), Lorin Mihalache (tobe) şi Florin Parfene (bas). Săftiţa este inspirat de folclorul românesc şi adus pe ritmuri balcanice.

Întotdeauna  le selectez cu atenţie. Săftiţa (https://www.youtube.com/watch?v=uUnYP6wrgsU) reprezintă viaţa tumultuoasă a româncei neaoşe, a poporului nostru. Toată această viaţă este filtrată prin viziunea mea. Sunt câteva piese din folclorul nostru tradiţional, dar majoritatea sunt compoziţii ale mele. Concertul însumează trăirile de-a lungul unei vieţi ale Săftiţei noastre. Cei care vor veni la spectacol vor descoperi o lume a dorinţelor, a patimilor, dar şi a trădării…

Acest concert va avea loc pe scena de pe acoperişul Teatrului Naţional Bucureşti, un loc fascinant, pe care sper să-l continuaţi şi în alte săli din teatru. Lumea este nerăbdătoare să te asculte şi acasă.

Mergem pas cu pas. Să vedem cum va ieşi spectacolul şi aşteptăm totodată să avem şi verdictul domnului director Ion Caramitru.

Eleganţa vechilor lăutari m-a copleşit întotdeauna. La tine în familie ai respirat muzică încă din copilărie.

Eu m-am născut într-o familie de lăutari unde era obligatoriu ca băieţii să facă muzică. N-aveam nicio şansă de a-mi alege altceva. La noi în casă erau discuţii numai depre muzică, prietenii tatălui meu erau toţi muzicieni. Crescând într-o asemenea atmosferă ţi se imprimă mult mai uşor în minte faptul că asta trebuie să faci şi tu. Modelele ţi le iei din jurul tău, din familie, în primii ani.

Ţi-ai vopsit ţambalul în tricolorul românesc. De ce?

A fost o nebunie de-a mea, pentru că iubesc foarte mult România.

Cum colaborezi pe tărâmul muzicii cu soţia ta, Arabela?

Ca în famile: mai facem câte o mâncare, mai cântăm, mai înfăşăm copilul… Exact ca în unul dintre ultimele spectacole cu Traviata de la Scala din Milano, unde Anna Netrebko mai tăia o ceapă, un morcov, iar partenerul ei de scenă pregătea spaghetele… Mai cânta o arie…

Care au fost punctele tale de sprijin în viaţă?

Cred că cel mai puternic m-am sprijinit în ţambalul meu. Am avut câteva momente în care n-a fost ţambalul şi mi-am dat seama că fără el nu exist. Cred că este partenerul meu cel mai de încredere. El, muzica sunt lucrurile cele mai importante din viaţa mea.

Ai făcut şi muzică de film.

Iubesc foarte mult filmul. Primul la care am reuşit să fac coloana sonoră a fost Filantropica în regia lui Nae Caranfil, în care am şi jucat. A fost ideea lui să compun eu muzica şi mi-a deschis această cale de a iubi filmul. Am compus muzica şi pentru Asfalt Tango, Garcea şi oltenii, Ticăloşii. Am urmat apoi o şcoală de elită din America, unde am obţinut şi masteratul. Muzica de film este o lume cu totul specială. Să lucrezi cu imagini, să ştii cum s-o faci, să poţi exprima acele sentimente pe care publicul trebuie să le trăiască…

Chiar dacă melodia este aceeaşi, reuşeşti uneori s-o aduci în stiluri diferite

Intervin tehnici de scriere, tehnici de orchestrat, tehnici de cunoaştere, tehnici de exprimare a ceea ce vrei să arăţi publicului.

Îmi dau seama că eşti tot timpul cufundat în proiectele tale. Ce simţi atunci când revii în România? Este aici o scară de valori răsturnată?

Este normal ca lucrurile să nu mai fie ca altădată pentru că vin noi generaţii. Dacă toate generaţiile ar semăna cu cele dinainte, am simţi o plictiseală imensă. Conflictul între generaţii a existat întotdeauna. Mereu ni se pare că generaţia noastră este cea mai bună. Nu cred că aici sunt problemele. Fiecare generaţie trebuie să aibă propria identitate. Cele mai mari probleme le avem cred la scara valorilor. În momentul în care o generaţie se raportează la alte valori decât cele normale, esenţiale, care pot fi modele pentru copiii noştri apar marile probleme. Citeam un interviu al lui Caragiale şi constatam că şi pe timpul lui existau acelaşi probleme, că şi atunci cel talentat nu-şi găsea locul în societate. Era blamat, toate lucrurile se făceau pe genunchi şi prin relaţii, fără nicio legătură cu valoarea.

Crezi că din acest motiv ne-au plecat din România în ultimul timp atâtea valori?

Este un motiv foarte important. Cred că, subconştient, şi eu am plecat din acelaşi motiv. În momentul în care ai o educaţie şi creşti cu valori foarte bine definite, aceasta este singura reţetă de a cunoaşte, de a învăţa, de a studia, de a ajunge unde îţi propui, intri într-o societate precum cea din România şi vezi că nimic nu funcţionează. Încerci să te adaptezi şi constaţi că nu poţi pentru că sistemul te respinge când vii cu valorile tale culturale bine definite. Constaţi apoi că foarte puţini din cei din jurul tău gândesc ca tine, împărtăşesc aceleaşi valori culturale. Ai două variante: ori te degradezi tu ca om şi intri în această „mocirlă” care există în România (şi nu de acum, nu cu această generaţie, ci de sute de ani), ori alegi calea către o ţară în care oamenii împărtăşesc aceleaşi valori cu tine. Pentru mine este o enigmă faptul că poporul acesta nu-şi poate schimba mentalitatea. Este inadmisibil ca de 30 de ani să nu reuşim să construim o sală de concerte. Marii dirijori care au venit la noi au anunţat că nu mai vin la Sala Palatului, care este o sală de congrese, nu de concerte. Oamenii care conduc acest segment al culturii, nu împărtăşesc aceleaşi valori cu elita intelectuală şi artistică. Oamenii politici ar trebui să realizeze importanţa realizării unei săli de spectacole, o investiţie care merită din plin. De ce numai din sport?

Ce planuri ai pe agenda ta?

Încerc să fiu bine pregătit pentru ceea ce vreau să fac. În muzică, în mod special, poţi să faci orice cu condiţia să te implici cât mai mult. Acum sunt pe agendă concertele din România. După aceea vom pleca în Statele Unite şi sigur vom reveni aici. Graniţele sunt deschise.

Ce înseamnă gloria pentru tine?

Gloria este o consecinţă a pregătirii tale, a muncii pe care o depui. Ea vine nici nu ştii când şi se instalează în cazul în care iubeşti cu pasiune ceea ce faci.

Într-o seară te poate atinge îngerul, alteori mai puţin. Cum simţi că publicul este lângă tine?

N-ar trebui să existe eşecuri. Ar trebui să te pregăteşti bine şi să-ţi fie bine când te sui pe scenă. Să-ţi aduni toate energiile ca să poţi comunica cu publicul. Noi, artiştii, lucrăm foarte mult cu energiile şi gusturile. Dacă reuşeşti să transmiţi aceste stări, oamenii se vor bucura de concert. Ei trebuie să simtă muzica ta, să se regăsească în mesajul pe care tu îl transmiţi. Un eşec apare atunci când ei nu se regăsesc în mesaj, deşi muzica este perfect interpretată. Şi atunci te întrebi: de ce un altul care poate cântă mai slab decât el are succes. Oamenii percep mesajul, nu tehnica, ci culoarea şi povestea.

Crezi în Dumnezeu?

Eu cred că noi, artiştii, suntem vocea lui pe Pământ, pentru că nu ne putem explica altfel de ce există foarte multe lucruri care uneori ne reuşesc, iar alteori nu. Cred că aceste mesaje pe care noi le transmitem către public vin de la Dumnezeu. Arta înseamnă creaţie, iar creaţia înseamnă dumnezeire.

De fapt, ce este muzica?

Muzica trăieşte prin simţuri, nu prin raţiune. Sigur că raţiunea îşi are locul ei foarte bine definit. Dacă există diferenţă între ştiinţă şi credinţă, cred că în muzică, există amândouă, raţiunea fiind partea tehnică, iar apoi trebuie să te laşi purtat de mesajul despre care vorbeam. Muzica trăieşte prin emoţie. Altfel, este o muzică fără suflet, fără rădăcină, care nu poate ajunge la sufletul publicului. Acesta este de fapt răspunsul la întrebarea de ce unii artişti nu plac, deşi sunt impecabili ca execuţie, iar alţii plac chiar dacă tehnic nu sunt la aceeaşi înălţime. Aceştia din urmă reuşesc să construiască puntea către public. Unii numesc asta mesaj, alţii Dumnezeire, adică mesajul care vine de la Dumnezeu.

La ce visezi?

Visez să fac multe lucruri în special în muzică. Important este să ai idei, să ai ce spune lumii. Un artist nu ar trebui să se urce pe scenă dacă nu este pregătit să dea tot ceea ce este creaţie pentru public. Eu am avut multe momente în care nu m-am simţit pregătit şi nu m-am urcat pe scenă. Am renunţat la concert, deşi erau toate biletele vândute. Am considerat că nu-mi permit să mă prezint în faţa publicului nepregătit. Un artist care se respectă trebuie să acumuleze energiile şi emoţiile şi să le ofere pe toate publicului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.