La 20 decembrie, ca azi, Ceauşescu – întors din Iran – a ieşit la televiziune înconjurat de câţiva membri CePEX şi a făcut declaraţii despre complotul urzit la Timişoara împotriva închipuitelor realizări ale regimului său. La ora acelei declaraţii televizate, Timişoara nu mai avea administaţie comunistă. Revoluţionarii guvernau oraşul. Timişoara era un teritoriu liber. Ceauşescu nu a spus nimic despre asta, nici despre morţi şi răniţi, nici despre masacru sau despre faptul că armata a tras. Nici o undă de regret, de compasiune. O ţară întreagă l-a privit halucinată fără să îi vină să creadă ce aude. Lumea credea că o să-şi anunţe demisia, ca în alte ţări din blocul sovietic. Sau măcar demiterea câtorva dintre vinovaţii pentru masacrul de la Timişoara. Prim-ministrul, ministrul Apărarii, de Interne etc. Nu a fost aşa. Ceauşescu trăia într-o realitate paralelă. Îşi pierduse instinctul politic. Era hotărât să rămână la putere cu orice preţ. Era finalul unei săptămâni însângerate. Dar vărsarea de sânge nu se terminase. Urmau Bucureşti, Sibiu, Cluj.

15 decembrie 1989, o mână de enoriaşi s-au adunat în faţa casei pastorului Laszlo Tokes ca să îl apere. Conform ordinelor PCR, trebuia mutat cu forţa de acolo, evacuat. S-au aprins lumânări, s-a ridicat rugăciuni, s-au scandat lozinci pentru pastor. La un moment dat s-a scandat Jos dictatorul! Jos Ceauşescu! Oful autorităţilor îl găsim în predicile pastorului, care aveau un tăiş pronunţat împotriva regimului. Aşa devenise popular, lumea se strângea la slujbe în jurul lui. PCR a hotărât să îl scoată de acolo. Timişoara e un oraş mare, populat, pastorul trebuia izolat într-un sat.

Focarul de rezistenţă care năştea trebuie lichidat. Securitatea supraveghea de mult activitatea pastorului. Fiecare mişcare a enoriaşilor era monitorizată. Era prezentă şi în seara de 15 decembrie cu un efectiv numeros acolo. Filma, fotografia, nota totul. Numai că neprevăzutul s-a produs. Dumnezeu a întors cărţile. Lumea a uitat brusc de frică. I-a fost silă de ea însăşi şi brusc s-a săturat să mai dea înapoi, să plece capul, să se teamă. E ceva iraţional în tot ce s-a întâmplat. Lumea nu s-a mai lăsat intimidată. A fost gata să se sacrifice. Aşa, din nimic. În acea seară, soarta regimului s-a decis. A fost doar o chestiune de zile să se prăbuşească, Ceauşeştii împuşcaţi la 25 decembrie, de Crăciun, numai zece mai târziu.

O populaţie care nu se mai teme de represiune nu poate fi supusă. Aşa este când în istorie se produce – neaşteptat – MIRACOLUL. Peste noapte s-a schimbat paradigma care funcţionase perfect aproape o jumătate de secol. Această întorsătură s-a întâmplat în stradă printre oamenii cei mai obişnuiţi.

Exact acum 26 de ani, pe înserat, la Timişoara a început miracolul. S-a petrecut în acele zile, când o lume care părea adormită, anesteziată, înfricoşată de tiranie a înviat. O lume sărăcită, înfometată s-a ridicat brusc, ca din nimic… Europa comunistă cădea într-un joc de domino. La Varşovia, Sofia, Budapesta, Praga, Berlinul de Est, zidăria se clătina din temelii. În unele capitale, dictatorii căzusera deja. În altele mai aveau numai câteva zile până la deznodământ. Jivkov fusese înlocuit, Honekker la fel. Jaruzelski dictatorul militar al Poloniei coabita din 12 septembrie 1989 cu un guvern necomunist, controlat de Solidarnosc. Praga se pregătea să parcurgă drumul invers început în februarie 1948, când o lovitură bolşevică îngropa democraţia şi speranţele postbelice ale unei ţări atunci când Armata Roşie se instala pentru patru decenii în inima Europei. Războiul Rece înghiţea mai multe generaţii.

Pentru mine, semnul prăbuşirii iremediabile a comunismului a venit când postul de radio Europa Liberă a anunţat că zidul de la Berlin a căzut şi că est-berlinezii trec în acea noapte în partea vestică a oraşului. Câteva semne din acel an îmi arătaseră că se petrece ceva deosebit. Mai fusese un episod în care URSS lăsase lucrurile mai lejer, prin 1955-56. Povestea se terminase tragic cu sugrumarea revoluţiei maghiare. Şi în 1989 lucrurile puteau să ia o turnură tragică, aşa că urmăream evenimentele cu scepticism. Îmi ziceam că URSS nu va lăsa să îi scape imensa pradă de război luată de Stalin în anii ’40. Dar căderea zidului de la Berlin pentru mine a fost semnul că procesul eliberării Europei este ireversibil.

În România, la 16 decembrie, la Timişoara a început totul. Nu credeam că vom intra chiar în 1989 în angrenajul prăbuşirii în serie a regimurilor comuniste. Credeam că va mai dura. Ceauşescu, Securitatea, aparatul PCR, armata păreau de neclintit. Românii nu erau organizaţi şi păreau incapabili să se revolte. Informaţiile că lumea protestează la Timişoara, că tancurile au fost scoase din cazărmi, că s-a tras şi a curs sânge mi-au spus că regimul Ceauşescu este pierdut. Nu ştiu însă ce s-ar fi întâmplat fără exemplul Timişoarei şi cum ar fi evoluat în continuare evenimentele.

Masacrul produs acolo a însângerat o ţară. Toate încercările de a rămâne la putere ale dictatorului au fost în zadar. A trebuit să părăsească puterea, a fost capturat, judecat şi executat. După ce s-a întâmplat la Timişoara era singurul deznodământ posibil.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.