A 32-a ediţie a Festivalului “Montpellier Danse”, ce se desfăşoară între 22 iunie şi 7 iulie, având ca deviză “Gustul Mediteranei”, oferă invitaţilor posibilitatea de a explora legalul şi ilegalul prin intermediul interdicţiei de reprezentare a corpului în religia musulmană.
Între Primăvara Arabă şi revoluţia iraniană, Mediterana are într-adevăr gust. Proiectul “Montpellier Danse” parcurge anul acesta, cu excepţia Israelului şi Palestinei, evocate în 2011, ţinuturi apropiate de anticul centru al lumii.
Conceput ca parte integrantă a unui diptic, al cărui prim voleu a fost, în vara anului 2011, creaţia israeliană, “Montpellier Danse” îşi îndreaptă anul acesta privirile către un alt versant geografic, politic şi estetic, cel al ţărilor cu rădăcini în culturile arabă şi persană. Coregrafii invitaţi se înscriu în istoria festivalului, prelungind axa programului îndreptat încă din anii ‘90 către descoperirea culturilor mediteraneene, în întreaga lor diversitate.
În timpul Primăverii Arabe, corpul s-a impus ca stindard al revoluţiei. A fost prezentat cu imagine de martir, bătut, târât, străpuns.
Pentru coregraful Radhouane Meddeb, “de cinci ani, corpurile se îndoaie sub teamă. Când ajungi în faţa Ministerului Informaţiei, treci pe celălalt trotuar, cobori privirea. Este o reacţie fizică. Dar teama se transformă în forţă. Corpurile se îndreaptă. Masaţi în faţa Ministerului, cu un frumos gest al mâinii, tunisienii au proclamat la unison: pleacă!”.
Erotism, ştiinţă, rigoare
Excepţionala coregrafie a lui William Forsythe
Pentru intelectualul algerian Malek Chebel, “emanciparea corporală precede orice altă formă de emancipare. Ea lasă urme de-a lungul timpului”.
Pentru moment, idealurile de emancipare sunt înăbuşite de partidele religioase. Puternic implantaţi local, islamiştii radicali impun corpurilor o riguroasă pliere. Cer adoptarea severă a vălului.
“Cu văl, crede coregrafa Nacera Belaza, femeia conferă siguranţă bărbatului. Ea pare să spună: «Prin acest văl renunţ la feminitate, la seducţie şi, în consecinţă, devin egala ta în spirit»”.
Bărbaţii şi femeile îndrăznesc din ce în ce mai puţin să se privească. Privirea este suspectă. Ea înseamnă dorinţă, care este “haram”, interzisă. Coranul nu spune nimic de genul acesta.
Istoria arabă este un du-te-vino de conservatorism şi avangardism. “La naşterea sa, Islamul era o religie modernistă”, explică Hawa Djabali, directoarea Centrului Cultural Arab de la Bruxelles. „Timp de 14 secole, corpul a cunoscut o mulţime de faze progresiste, de la erotismul rafinat al Abasizilor la medicina lui Avicenna, de la hipnoza mistică sufită la fustele culturii de masă occidentale. Erotism, ştiinţă, Sufism, occidentalizare, rigoare: corpul arab valseză astăzi între aceste puncte de referinţă şi ezită”. Pentru Hawa Djabali, integrismul musulman poate fi comparat cu protestantismul creştin. Dar Occidentul s-a laicizat, iar lumea arabă a rămas extrem de religioasă.
Impunând foarte devreme tabuul reprezentării corpurilor, Islamul a devenit civilizaţia abstracţiei, a muzicii şi a matematicii. Corpul a dispărut din artele grafice şi din scrierile savante.
“În Occident este foarte dificil să înscrii o lucrare coregrafică în abstracţie. Corpul este înghiţit de imaginile care abundă în aceste societăţi. Când susţin ateliere în lumea arabă, mişcările abstracte sunt mult mai uşor de obţinut”.
Modernitate şi senzualitate
Mourad Merzouki, Yo Gee Ti
Pentru Malek Chebel, corpul arab este “mai întâi un corp textual, un corp suspus supremaţiei verbului în incantaţiile religioase, pergament al legii sociale”. Este un corp impur, care tebuie purificat de mai multe ori pe zi. Islamul luptă împotriva animalităţii corpului frustrându-i dorinţele.
Dar, în mod paradoxal, tabuul face din libertatea corpului un sanctuar. “Tabu înseamnă linişte. Nimeni nu-ţi va da ordine privind felul de a te mişca. Această linişte lasă mai multă libertate decât în Occident, unde corpul este supus unor modele precise. Această libertate este inconştientă. Corpul este animat de instictul vital”. La nunţile tunisiene fiecare dansează cu mare fervoare.
„Islamul n-a reuşit niciodată să-şi impună total dominaţia. Răpirea tinerelor de către bărbaţii îndrăgostiţi n-a dispărut niciodată. Vălul n-a reuşit nici el să şteargă cochetăria feminină. Sub văl, femeile se machiază”.
Pentru artiştii invitaţi de Jean Paul Montanari, indiferent de originile lor culturale, deplasarea liniilor impuse constituie adevărata identitate a creatorului contemporan.
Deşi animat de o mare simpatie personală pentru această lume, fiind născut în Algeria, Montanari îşi asumă responsabilitatea unei programări al cărei obiectiv principal este “susţinerea artiştilor”. De altfel, în două decenii în care atenţia s-a îndreptat regulat către culturile arabă şi iraniană, lucrurile s-au schimbat. Este important să ştii povestea memoriei pe care o încarnează corpul, o ştiinţă căreia dansul contemporan îi explorează teritoriile intime şi posturile sociale.
Se desprind trei perspective majore: interogarea asupra genului, formei şi raporturilor între permis şi nepermis. Ultimul punct le domină pe celelalte, dat fiind că este vorba despre lumea musulmană, care interzice reprezentarea corporală. La cei doi poli ai ediţiei din 2012 se situează prezenţa unui artist asociat, ca Mourad Merzouki, directorul Centrului Coregrafic Naţional din Créteil şi reprezentatnul curentului hip hop în Franţa, şi selecţia filmelor iraniene propuse de prof. univ. Agnès Devictor, subintitulată “modernitate şi senzualitate”.
Dansul dervişilor ca o experienţă cosmică
Corpul în lumină la ediţia din 2012 a Montpellier Danse
Originalitatea festivalului constă în faptul că lasă câmp liber creaţiei, trecând printr-un Islam mai mult spiritual decât supus normelor, graţie invocării misticii sufite, inspiraţie revendicată de marocanul Bouchra Ouizguen şi de iranianul Ali Moini.
Agnès Devictor subliniază capacitatea de rezistenţă a cinematografiei iraniene şi modalităţile de ocolire a cenzurii care supraveghează constant reprezentarea corpului feminin. Dacă reprezentarea corpului – mai ales a celui feminin – pune probleme încă de la începutul culturii musulmane, dar în mod diferit în funcţie de ţări şi epoci, ea nu împiedică, începând din anii ‘80 până în 2000, cineaştii să ocolească regulile foarte precise. Respectând codurile vestimentare legiferate, ei reuşesc să exalte prezenţa pe ecran a senzualităţii, nu în mod demonstrativ, ci făcând vizibile mişcările. În acest fel, regizori ca Jafar Panahi sau Abbas Kaurismaki intră în modernitate. Vor fi urmărite astfel, cu interes, solo-ul libanezei Danya Hammoud, care-şi caută locul în posturile impuse feminităţii, propunerea lui Brahim Bouchelaghem, care se apleacă asupra figurilor femeilor iubite, a sorei sau a mamei, sau creaţia „Yo Gee Ti” de Mourad Merzouki, concepută cu compania de dansatori contemporani taiwanezi, în căutarea “Întâlnirii Celuilalt”. Merzouki a încredinţat unui tânăr stilist taiwanez, Johan Ku, crearea “costumelor-sculpturi”, care constrâng corpul dansatorilor.
Yo Gee Ti, în coregrafia lui Mourad Merzouki, coregraful luminii
Şi creaţiile turcilor Mustapha Kaplan&Filiz Sizanli propun o modalitate de a experimenta “memoria prezentului”. Conceptuali în propunerea lor, cei doi artişti construiesc o operă în care apar mijloacele de a se sustrage normelor culturale şi religioase. Într-un eseu intitulat “Filmul nu trebuie să se termine cu un sărut extatic”, universitarul Seçil Büker analizează locul pe care îl ocupă actriţa Şoray în cinematografia turcă, începând din anii ‘60, odată cu instalarea Partidului Democratic. Se analizează motivele succesului actriţei cu statut charismatic de sultană, în care rezidă viitorul unei culturi urbane de masă.
Doi coregrafi invitaţi la “Montpellier Danse” s-au inspirat din dansul sufit, practicat de dervişii rotitori în căutarea unei fuziuni cu divinitatea.
Ecuaţia este simplă şi ocupă un loc special în imaginarul occidental. Clişeul rezistă, inclusiv în turneele dansatorilor dervişi care dovedesc mai curând un simţ spectacular al folclorului decât o ceremonie mistică.
Fascinantă, această rotire însoţită de psalmodiere are o istorie foarte veche.
Esther Balfe şi Ander Zabala în Yes We Can’t
În 1219, Baha od Dîn Walad, supranumit “sultanul savanţilor”, a fugit cu familia sa de hoardele lui Gengis Han care i-au invadat ţara, el fiind originar din Balkh, oraş persan aflat astăzi în Afganistan. Dintre copii, cel care va deveni Djalal ad-Din Rumi (1209-1273) s-a stabilit în Anatolia, la Konya. În exil, după ce s-a întâlnit, în 1244, cu un maestru spiritual, el redactează o culegere de reflecţii religioase şi morale, “Masnavi” (Distihuri spirituale), care a avut un rol major în spiritualitatea iraniană. El cânta şi o muzică influenţată de cea turcească. Rumi a fondat ordinul dervişilor rotitori. Şi tot Rumi a instituit “Sama”, concertul spiritual în timpul căruia aceştia caută prin dans extazul mistic.
Sufismul are o preferinţă accentuată pentru secret, care i-a adus şi numele de “islamul secret”, şi caută o disoluţie a credinciosului în divinitate, de unde noţiunea de beţie spirituală, apărută în secolul al IX-lea, care a suscitat o mare neîncredere Islamului oficial. Cu atât mai mult cu cât Sufismul nu devalorizează corpul. Un proverb al lui spune ”trebuie să ai corpul în magazine şi inima în Prezenţa divină”. Dansul dervişilor este şi o experienţă uimitoare, fizică, ezoterică, cosmică, legată întotdeauna de corp.
“Banchetul” lui Platon în versiune arabă
Montpellier, agora dansului
În romanele scriitorului marocan Abdellah Taia, corpul ocupă un loc important, între constrângere şi libertate.
Există o mare tradiţie arabă a corpului, mai ales literară, care-l prezintă în stare să se ridice, prin dans, la divinitate. Una dintre culmile acestei tradiţii este “Ephebes et concubines”, din secolul al X-lea, un fel de “Banchet” al lui Platon, în care doi poeţi, unul homosexual, celălat heterosexual, discută despre relaţia lor cu lumea prin intermediul trupului. Este o capodoperă a lui Al-Gahiz de care sunt mândri toţi arabii, dar cei mai mulţi ezită să o citească. Scriitorul mărturiseşte că prezenţa trupului în scrierile sale, a personajelor insolite se datorează faptului că el este hotărât să amestece totul. “Refuz să fiu numai un sărac sau numai un arab, numai un african sau numai un musulman. Am trăit într-un mediu foarte popular, plin încă de o libertate păgână şi un primitivism în care Islamul se amestecă cu alte credinţe, în multe invenţii şi adaptări…”
Abdellah Taia creează o piesă împreună cu coregraful marocan Bouchra Ouizguen, în care, după cum afirmă, nu este scriitor. “Vreau să dansez. De fapt, n-am visat niciodată să devin scriitor. Voiam să fiu cineast şi simţeam că filmele egiptene trec dincoace de micul ecran în alb-negru şi continuă în viaţă, cu fabuloasele lor corpuri erotizate. Am impresia că urmam moştenirea unei mari culturi a erotismului arab. Inconştient. Spontan, Fără teorii”.
William Forsythe: “Dansul este un limbaj care nu are semnificaţie logică”
Forsythe Company în Yes We Can’t
Din 1988, prezenţa lui William Forsythe la “Montpellier Danse” s-a intensificat. Anul acesta el propune, împreună cu compania sa de mare virtuozitate, o versiune complet revăzută a coregrafiei “Yes We Can’t”.
Într-un interviu acordat lui Agnès Izrine, coregraful a explicat că actuala versiune nu mai are nimic comun cu prima. “A devenit o comedie, acompaniată la pian de David Morrow, care este şi compozitorul acestei piese, ca şi a celei intitulate «Rearray», creată pentru Sylvie Guillem, şi sună acum ca o operă, foarte caraghioasă, cu acorduri false… De fapt, coregrafia este bazată pe o veche problemă filosofică, putând fi rezumată în paradoxul: «Sunt un mincinos». Numai că eu l-am transpus în fraza «Încercăm să fim răi». Venim deci în faţa publicului şi ne mărturisim toate încercările de a fi răi şi explicăm că vom încerca să fim mai buni… Dar, brusc, suntem şi mai răi. Deci venim să ne scuzăm a doua oară că am fost atât de răi… La început este un şoc pentru că suntem «teribili», «îngrozitori». E consternant şi publicul nu poate fi sigur de ceea ce se întâmplă”.
Întrebat despre ultimele sale două creaţii, “Whole in the Head” şi “Stellenstellen”, celebrul coregraf a declarat că prima a fost concepută pentru tineri dansatori nou-veniţi în trupă, pentru a-i iniţia în procesul compoziţiei. Evoluează doi dansatori experimentaţi şi trei nou veniţi. A folosit fraze compuse în jurul unei creaţii din 1987, “Die Befragung des Robert Scott”. Cei trei dansatori au fiecare câte o frază şi când unul dintre ei dansează o secvenţă, Forsythe o reia. În final toată lumea creează un solo pornind de la fraza originală, care serveşte drept bază. Apoi urmează variaţii la variaţii, care formează într-un fel cea de a doua piesă al cărei titlu este un neologism şi un joc de cuvinte în germană. “Stellen” înseamnă a se plasa, a se instala. Totul este făcut pentru a buscula ordinea obişnuită a unui spectacol normal. Corpurile ajung în poziţii inedite, contorsionate.
Now the Field Is Open, al coregrafului Hooman Sharifi
Prin noţiunea de virtuozitate, Forsythe repune sub semnul întrebării sistemul reprezentării prin dans, dar şi arta occidentală atât de legată de o ordine lineară şi de verticalitatea corpului. “Valoarea supremă, pentru public, afirmă el, rămâne virtuozitatea, dificultatea echilibrelor, a direcţiilor, complexitatea… şi eu încerc să mă joc cu aceste lucruri. Cu aşteptările lui. Nu trebuie niciodată să te opreşti să examinezi subiectul dansului. Pentru mine, coregraf sau dansator este cel care nu se opreşte niciodată să caute soluţii, răspunsuri. În majoritatea cazurilor, limbajul ar trebui să aibă un sens. Dar apoi există un ritm, un ton, un timbru, ca la un instrument… Dansul este un limbaj care nu are semnificaţie precisă, logică”.
William Forsythe tratează totuşi dansul ca pe o scriere ce dezvoltă o literatură specială. “Synchronous Objects”, ce poate fi văzut pe internet, este un fel de logistică fabuloasă a dansului, plecată de la “One Flat Thing Reproduced”. Coregraful a avut nevoie de şapte ani pentru a instala programul. “Am făcut-o în parte pentru ca oamenii să realizeze că dansul este şi o problemă de alfabetizare, de capacitate de a citi şi de a scrie”, pentru că există şi o alfabetizare a dansului. Coregraful, dansatorul trebuie să-şi asume faptul că se află în interiorul unui precedent istoric sau în exteriorul lui pentru a nu-i deveni sclav… Oamenii aşteaptă întotdeauna tot mai mult de la dans. Este foarte complicat. Ar putea dansul să dezvolte un concept? Poate el povesti ceva? Îi putem cere să fie raţional? Pentru mine, a aştepta de la dans o semnificaţie este complet lipsit de raţiune”.
Două milioane de taiwanezi practică dansul de stradă
Yes We Can’t, de William Forsythe
Reunind dansatori francezi şi taiwanezi, coregrafia “Yo Gee Ti”, noua creaţie a lui Merzouki, artist asociat al “Montpellier Danse”, a deschis festivalul.
Bruma de pe colinele Taipeiului trimite cu gândul către vechile rulouri pictate, prezentând peisaje înverzite şi înconjurate de ceaţă. “Farmecul oraşului este difuz. Este o combinaţie de arhitecturi cu faţade frumoase, care, în spate, par părăsite”, îl caracterizează coregraful.
Contribuie la lipsa de întreţinere a clădirilor şi teama de cutremure. Merzouki a trăit experienţa unuia dintre ele anul trecut. “Mă aflam în camera de hotel, de la etajul 16, când pereţii au început să tremure. La recepţie, toată lumea a rămas calmă… Timp de 10 minute, am revăzut o mulţime de lucruri din viaţa mea. Uiţi acest sentiment când trăieşti într-o ţară mai puţin expusă”. Merzouki şi echipa lui au lucrat acolo piesa “Yo Gee Ti” (Organic). Coregraful era deja cunoscut din 2009, când prezentase spectacolul “Recital”. “Publicul venise în număr foarte mare. Succesul m-a surprins, îşi aminteşte directoarea Centrului Cultural. Mi-am dorit imediat să-i dau ocazia să revină”. La început, pentru Merzouki era vorba numai despre o mică piesă, dar ea a devenit în lunile următoare o adevărată creaţie, bazată pe întâlnirea cu interpreţii cu origini îndepărtate şi cu formaţii diverse: hip hop francez şi hip hop mai modern, taiwanez.
Şcoala de Dans de la Monpellier invadează străzile oraşului
În Taiwan există zeci de companii înregistrate şi susţinute de Stat. Dar, mai ales, există două milioane de dansatori care practică dansul de stradă. În jurul Teatrului Naţional sunt numeroşi practicanţi care reiau coregrafia dintr-un clip local. Aceşti amatori rezistă ploii, instalează scene şi repetă pentru ei sau pentru plăcerea trecătorilor. Împreună cu patru complici, Kader Belmoktar, Bruce Chiefare, Sabri Colin şi Erwan Godard, Merzouki s-a dus acolo să repereze dansatori. După audiţiile foarte căutate în Franţa, la care au participat peste 300 de candidaţi, coregraful căuta o distribuţie “made in Taiwan”. “Mi-am dat seama însă că dansatorii de hip hop s-ar putea să nu aibă deschiderea spirituală pe care o căutam”, mărturiseşte el în interviul acordat lui Philippe Noisette. A apelat atunci la compania locală “Danse Forum” pentru a căuta interpreţi în Taipei şi în împrejurimi. În final, a ales cinci, dintre care trei fete. După prima vizită în Asia, dansatorii taiwanezi au petrecut un timp în periferia pariziană. “A fost cu atât mai dificil pentru ei, cu cât au trebuit să sărbătorească Anul Nou chinezesc departe de familii. Din fericire există Skype care îţi permite să comunici din orice punct al lumii”, îşi amintea Merzouki.
Taiwanul este şi un pământ al creatorilor. Există cineaşti reputaţi, ca Hou Hsiao-hsien sau Edward Yang, şi designeri ca Michael Lin. La prima vizită în Taiwan, Merzouki a fost atras de expoziţia unui tânăr stilist, Johan Ku. Şi-a amintit de el când a început proiectul “Yo Gee Ti”.
Coregraful îşi aminteşte că, la începutul acestei aventuri, dansatorii taiwanezi doreau, mai mult decât orice, să-i arate ce pot. Cu acestă coregrafie, Mourad Merzouki a putut aprofunda cunoaşterea celuilalt şi a lui însuşi. Din această ţară atât de plăcută, a revenit cu dorinţa de a se reînnoi şi de a se întoarce în Taipei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.