În urmă cu zece ani, România “intra” în NATO. Era efectul a nouă ani de eforturi ale diplomaţiei româneşti, de ajustări şi reformare dificilă a armatei române, de transferuri de putere în mod democratic, prin alegeri.
Povestea a început în 1993, la Bruxelles. Am participat – ca parlamentar – în acea delegaţie care a deschis demersurile pentru admiterea României în NATO.
A fost o luare de contact. A fost o manifestare a interesului României pentru o apropiere de Occident.
Blocul sovietic dispăruse de pe harta şi pactul de la Varşovia de desfiinţase. L-am întâlnit atunci pe Manfred Worner, la acea dat secretar general al NATO. Delegaţia a fost condusă de Ion Iliescu, preşedintele României, Valeriu Tabără şi Ioan Solcanu, din partea puterii. Eu (PAC) şi Gabriel Ţepelea (PNŢCD) din partea Opoziţiei.
Atunci a început un proces care a durat până în 2004. A fost probabil cel mai mare succes diplomatic înregistrat după 1989. S-a făcut o spărtură în zidul care izola România. Pentru prima dată, România a avut asigurată securitatea, odată cu apartenenţa la cea mai puternică alianţa militară.
Ne putem uşor imagina ce ar fi însemnat pentru România şi ţările din Estul Europei, acum, pe fundalul crizei din Crimeea, să nu fi fost membre NATO. La zece ani de acea zi fastă pentru noi vedem exact semnificaţia acelui pas. Uriaşă.
Stelian Tănase
SURSĂ: stelian-tanase.ro