Un confrate deplângea starea presei pornind de la numărul jurnaliştilor trimişi în Africa de Sud. Cică ar fi doar 4! Nu i-am numărat. Că sunt doar trei sau zece nu mai are importanţă. Esenţial este că sunt puţini. Şi asta arată starea presei. Corect! Atâta doar că ar fi fost anormal ca în Africa de Sud să fie 100 de oameni, cum au fost la mondialele din Italia şi din SUA.
De ce să avem un avion cu cronicari şi reporteri? Avem suficiente raţiuni? Are România o echipă naţională care să merite un asemenea efort? Pe ce bani? Doar „Gazeta Sporturilor” e pe profit! Să trimitem jurnalişti din pagubă, pe bani de acasă, pentru a fi reprezentaţi şi pentru a transmite pentru cititori care nu cumpără ziare? E ca şi cu Formula 1! Avem mai mulţi jurnalişti specializaţi decât industrie, echipă şi trofeu. Că avem public la TV? E ca la telenovele, la meciuri şi la filmele despre zborul pe Lună.
E prima Cupă Mondială desfăşurată într-o atmosferă de resemnare, amestecată cu furie şi disperare. În 1990 şi 1994 aveam echipă şi aveam o speranţă. Mondialul african se desfăşoară pe un deşert cumplit. S-au prăbuşit nădejdile, suntem prizonierii unei detenţii politice, ne cocoşează taxele şi ne răscoleşte coşmarul apelor. De unde să mai am energie pentru a chibiţa pentru Slovacia. Asta aş fi făcut dacă nu cădea economia, dacă nu ne trecea Traian Băsescu pe lista vulnerabilităţilor şi în Moldova n-ar fi fost prăpăd.
Aşa sunt eu. La începutul oricărei competiţii aleg şoricelul. Ţin cu cel mai mic, cu băşcălia pariurilor, cu victima sigură. N-am chibiţat niciodată pentru cei mari. Riscul e prea mic! Suferinţa n-are farmec. Ai garantată victoria, poţi să te lauzi cu o echipă cu care se fudulesc toţi fraierii. Chibiţ adevărat e cel care suferă pentru cel cu şanse puţine, încercând să forţeze destinul. Un asemenea rol ar fi putut juca Slovacia. O echipă aparţinând unei ţări cât trei judeţe. A dărâmat Italia şi putea să stopeze şi Olanda. Dacă ar fi crezut în visul african. Mă simt şi vinovat că n-am suferit îndeajuns pentru o naţională plină de anonimi harnici ca nişte marinari disperaţi.
De ce să tremur pentru Argentina, pentru Spania sau pentru Germania? Chiar şi pentru Olanda? Un gol al lui Tevez e prea puţin pentru mine după ce am văzut un Ruggeri îngenuncheat, un Passarella întors pe dos, un Caniggia înfrânt, un Kempes ca un cal înspumat, şi mai ales acele golazzo ale lui Maradona?
Cu ce să mă amăgesc? Pentru cine să tremur? Ce să mă farmece? Robben şi Van Persie? Da, dar sunt prea obosiţi şi n-au crampoane de foc. Naţionala Germaniei?O maşinărie umană trimisă să reprezinte ţara? Până la un fotbal ameţitor mai este cale lungă!
Africa e prea departe pentru zilele noastre încordate. Parcă se joacă pe altă lume. Parcă victoriile sunt mai mult pentru alţii. Şi pentru altădată!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.