Odile Decq în roşu şi negru

De 20 de ani, Odile Decq lucrează în sticlă şi metal, realizând lucruri precise, dar inventând, experimentând. În fond ce trebuie să fie un arhitect? “Trebuie să-şi asume riscurile, să înfrunte problemele dificile, trebuie să se bată tot timpul pentru a-şi face meseria, chiar cu riscul ca un proiect să fie întrerupt la un moment dat”.

În operele sale, Odile Decq are o relaţie specială cu culorile. Roşul care bate spre oranj se îmbină perfect cu negrul. O clădire poate să aibă o mare reuşită şi să fie impresionantă prin proporţiile sale, fără alte ornamente. “În tinereţea mea, mi-am dorit să realizez un teatru, dar este un vis pe care îl mai am încă şi acum”.

Restaurantul din interiorul Operei Garnier, conceput de Odile Decq

Arhitecta şi urbanista franceză Odile Decq a început să studieze la Rennes, apoi a continuat la şcoala pedagogică de arhitectură. După diploma obţinută în 1978 şi una de Studii Superioare în urbanism şi amenajare la “Institutul de Studii Politice” din Paris, a creat, în 1980, studioul de arhitectură ODBCB, în capitala Franţei, împreună cu Benoît Cornette.

Profesor invitat la “Şcoala de Arhitectură” de la Grenoble în 1991, Odile Decq are în paralel o activitate pedagogică la “Şcoala Specială de Arhitectură”, încă din 1992, apoi la “Bartlett” în Londra, în 2000, la Columbia (New York) în 2001 şi 2003, la “Kunst Akademie” din Viena în 2003, la “Kunst Akademie” din Düsseldorf, în 2004 şi 2005.

Clădirea FRAC, Bretagne, situată în Rennes

A semnat scenografia Pavilionului Francez la Bienala de la Veneţia în 1996, a renovat Centrul de Cercetări “Saint Gobain” la Aubervilliers în 1999, a realizat instalaţia “Vanishing black holes – o abstracţie tactilă” la Bienala de arhitectură de la Veneţia în 2000.

În 1996, studioul ei de arhitectură a obţinut “Leul de Aur” la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, iar în 2001 a primit comanda pentru extinderea “Muzeului de Artă Contemporană” din Roma, inaugurat în 2010.

Interiorul Muzeului MACRO

Pentru arta sa, a fost învestită cu titlurile de “Comandor al Artelor şi Literelor” şi “Cavaler al Legiunii de Onoare”.

Arhitecta franceză cu un look decalat, Odile Decq, apreciată în întreaga lume pentru creaţiile sale, a construit în ultimul timp clădiri impresionante în Franţa, iar după Restaurantul “Operei Garnier” din Paris, numit “Phantom”, şi-a deschis porţile în această primăvară “FRAC Bretagne”, de la Rennes, o clădire emblematică pentru stilul dominat în sticlă, în negru şi roşu, şi pentru îndrăzneala structurilor.

În 1990, ea a realizat, cu Benoît Cornette, un proiect care i-a asigurat notorietatea, un centru de producţie informatizată pentru “Banca Populară de Vest”, care i-a adus recunoaşterea criticii internaţionale. Proiectul faţadei din sticlă suspendată, susţinută de o structură metalică, poartă semnătura lui Peter Rice.

Interiorul MACRO şi noile lui spaţii

Odile Decq foloseşte materiale hi-tech precum sticla şi metalul, dar şi tradiţionale, ca lemnul. Este pasionată de cercetare, deschisă la discipline diverse, artă şi cinematograf, ba chiar muzică rock. Pentru ea, arhitectura înseamnă a merge mereu înainte, a deschide noi orizonturi. Muzeul este un loc în care publicul se poate întâlni cu arta contemporană, dar şi un loc al amintirilor.

“Arhitecţii nu se pot interesa numai de structuri, deoarece edificiile pe care le construiesc trebuie locuite. Arhitectura, deci, este un lucru concret, nu o teorie abstractă, de aceea arhitecţii trebuie să se ocupe, spune ea, de calitatea vieţii. Îmi place să-mi aleg materiale care-mi permit de a experimenta, de a privi înainte de a găsi noi modalităţi care trebuie aplicate în structurile pe care le realizez”.

Muzeele, locurile care ar trebui să găzduiască întâlniri

La MACRO, interiorul devine un spaţiu continuu

În liziera de la Rennes, în inima unui cartier cu clădiri administrative monotone, fără suflet, clădirea “FRAC Bretagne” se află faţă în faţă cu “L’Alignement du XXI siècle” al lui Aurelie Nemours, unde sunt plantaţi 72 de stâlpi de granit, după o schemă matematică.

Odile Decq s-a calat pe geometria lui Aurelie Nemours şi asta a obligat-o la un dialog. Dar acesta nu a fost singurul impediment. “Terenul rectangular nu oferea o marjă de manevră. Toată problema a fost de a găsi spaţiu în acest paralelipiped. De aceea mi-am imaginat o linie oblică, care decupează clădirea atât în plan orizontal, cât şi vertical”, explica arhitecta într-un interviu oferit lui Jean-François Lasnier.

Odile Decq în roşu şi negru

Seara, “FRAC” se transformă într-o monumentală lanternă. La interior, privitorul este frapat de un auditorium îmbrăcat în întregime în roşu, la fel cu cel de la “MACRO” din Roma. O rampă în pantă, de jur împrejur, deserveşte sălile de expoziţie şi ultimul etaj. De ce roşu? “Pentru că el contrastează bine cu negru, răspunde Odile Decq. El este sinonim cu viaţa, vitalitatea, mişcarea, energia şi, totodată, transmite o experienţă senzorială vizitatorului”. După Odile Decq, muzeele trebuie să fie locuri care să găzduiască întâlniri.

O sală de expoziţii de 500 de metri pătraţi se află în faţa intrării centrale a parterului. La fel ca şi “Restaurantul Operei Garnier”, mezaninul a fost mai complicat de realizat, oferind până la urmă o imagine magică.

Consiliul regional al Calabriei

Această magie despre care vorbeşte arhitecta se face simţită şi în imobilul pe care îl construieşte la Lyon, cu patru etaje de birouri, pe râul Saône. O operă realizată pentru “Festivalul Internaţional al Grădinilor” de la Chaumont-sur-Loire oferă cheia acestei arhitecturi poetice care se intitulează “Lipsa de greutate a materiei”. Mijloacele tehnice extraordinare pot face posibilă această îndrăzneală.

Loc al artei contemporane, tratat ca o experienţă senzorială, FRAC se prezintă ca un bloc monolitic, despicat în două paralelipipede de o fantă verticală ce se deschide spre interior. Concepute din beton antracit şi oţel negru-albastru, suprafeţele exterioare, în funcţie de mişcarea luminii, relevă diferenţele negrului de la mat la metalic. Faţada din sticlă, cu nuanţe de gri, aproape reflectorizantă, nu lasă să se vadă decât o parte a edificiului. Această simplitate lineară şi enigmatică stimulează curiozitatea vizitatorului. Interiorul clădirii este de altă natură. Vast, el aspiră către verticalitate, iar lumina traversează diferitele etaje şi plonjează până la subsol. Dispozitivul rampelor de acces şi al pasarelelor de pe etaje este dispus în jurul acestui atrium central.

Place del Gas din Barcelona

Edificiul de 3.800 de metri pătraţi este repartizat pe patru niveluri. Sala Auditorium are 110 locuri. Primele niveluri sunt consacrate celor trei spaţii expoziţionale modulare, sub forma unor volume albe şi neutre, primind fiecare o lumină semi-naturală, semi-artificială.

Edificiul este deschis către exterior şi oferă spaţiu de convivialitate: cafenele, librării, locuri de consultanţă şi informaţii.

Proiectul de la Rennes, semnat de Odile Decq, reinterpretează o dualitate ireconciliabilă între realitatea urbană şi fuga imaterială, între natural şi artificial, între uşor şi greu, între umbră şi lumină. “FRAC” s-a prezentat ca un bloc unic în care prevalează matitatea negrului, cu densitatea sa şi graduala trecere între negrul opac şi transparenţele sticlei. Muzeul se prezintă ca un bloc enigmatic de oţel negru-albastru care relevă delicateţea intensităţii din interior a roşului care include un Auditorium.

Odile Decq, doamna neagră a arhitecturii şi a volutelor

Un spaţiu expoziţional cu cafenea

Această arhitectă cu ochi negri ca de cărbune, îmbrăcată întotdeauna în negru, cu părul zburlit, impresionează. În spatele privirii gotice se ascunde o intelectuală de clasă, cu o voce dulce. În viaţă, ca şi în arhitectura sa, Odile Decq nu se învăluie în perifraze. Succesul obţinut cu restructurarea “Muzeului de Artă Contemporană” din Roma a aruncat-o în arenă.

Marile proiecte au schimbat Roma, au făcut-o să se deschidă către exterior, către contemporan. “Este importantă şi vocea tinerilor arhitecţi care au de precizat un punct de vedere inedit. Oraşul are nevoie să crească dincolo de centrul său istoric. Trebuie să facem ceva ca periferiile să nu mai fie nişte simple ghetouri. Dar interesele private nu coincid întotdeauna cu cele publice…”

Universitatea din Nantes

Odile Decq trăieşte într-un apartament din Paris, totul în alb şi negru, dar în care răzbate o anume senzualitate. Se simte senzualitatea cuvântului, a mirosurilor, a culorilor, a gustului. “Îmi plac spaţiile în care intră multă lumină. Pentru mine, apartamentul meu este ca un camping de lux în mijlocul Parisului. Un spaţiu de tranzit într-un loc calm care îmi face bine. Am colecţionat multă artă contemporană în jurul temei negrului. Atunci când am văzut o piesă de artă şi m-am gândit că merge foarte bine cu negrul, am cumpărat-o imediat. Am multe tablouri ale lui François Morellet şi ale lui Daniel Buren, dar gusturile mele nu sunt întotdeauna legate de culori.

Am un triptic al unui artist sloven care pune în scenă trei lucruri care lipseau în timpul războiului, în special: lumina, pâinea şi apa. Pentru mine, asta înseamnă negru. De altfel, întreaga mea îmbrăcăminte este neagră. Dar, cu toate astea, iubesc lucrurile puternice, contrastele şi opoziţiile. Opera lui Richard Serra mă acompaniază tot timpul, de la debutul meu. La fel şi cea a lui Rothko. Cred că «MACRO», care este primul meu muzeu, reprezintă o etapă pe parcursul meu artistic”.

Vechiul se îmbină cu noul la MACRO

Dar Odile Decq este din ce în ce mai pasionată de design. “Pentru «MACRO» am creat scaune şi mese fabricate de «Poltrona Frau», am desenat lămpi botezate «Javelot». Am căutat tot timpul ca obiectele create de mine să ofere comoditate. La ultimul «Salon de Modă» de la Milano am prezentat, împreună cu Guzzini, «Food-design», o expoziţie pe tema gastronomiei franceze văzute de designeri şi asta pentru că îmi place să gătesc. Sunt foarte interesată de specialităţile din fiecare ţară. Atunci când Guzzini m-a întrebat dacă aş dori să conduc un workshop despre bucătărie şi mobilă, am fost încântată şi mi-am propus un proiect în jurul pâinii şi untului. Am început cu un loc odihnă tipic dintr-unul dintre orăşelele Franţei şi cu două ingrediente, ceea ce face parte din paradoxul francez. Am mâncat pâine cu unt şi am băut vin. Pentru restaurantul de la «Opera Garnier», pe care l-am numit «Phantom», nu aveam voie de a atinge pereţii şi plafonul şi atunci mi-am imaginat că este un spaţiu într-un alt spaţiu. Sunt 90 de mese şi restaurantul este deschis tot timpul”, povesteşte arhitecta în interviul pe care i l-a acordat lui Marion Vignal.

Terasa de la MACRO

În prezent, Odile Decq lucrează la un terminal în portul Tanger şi la un port de agrement, în Sicilia. A terminat un alt proiect în China, în regiunea Nanjing, cuprinzând case de locuit pe marginea unui lac. Proiectează, de asemenea, case de locuit în Valencia, ocupându-se în acelaşi timp de renovarea unor clădiri printre care una sub forma unei bule, pe Coasta de Azur. “O femeie în profesia de arhitect întâmpină dese dificultăţi. Important este că am reuşit să-mi câştig libertatea şi că nu datorez nimănui nimic”.

Arhitectura nu este un lucru care te face să te închizi în tine însuţi, ci te îndeamnă de a deschide drumul imaginaţiei. “Îmi place ideea de a ne adapta, mai mult decât aceea de a ne fixa. Neutralitatea în arhitectură nu există. Eu nu cred în cei care susţin că trebuie să fim discreţi şi modeşti. Arhitectura neutră nu există. Trebuie să fim vii pentru mâine.”

Odile Decq la Târgul de Mobilă de la Milano

Odile Decq a fost invitată şi la Bucureşti, la o dezbatere între arhitecţi români şi francezi, la Institutul Francez, în cadrul “Atelierelor deschise de Arhitectură” din 2010. Întâlnirea şi-a propus lansarea unor proiecte pentru transformarea Bucureştiului într-o metropolă a secolului al XXI-lea. Arhitectei Odile Decq i-a fost înmânată disticţia “BENE MERENTI” a Universităţii de Arhitectură şi de Urbanism “Ion Mincu”, din Bucureşti.

În cadrul biroului “Decq & Cornette”, Odile Decq practica din 1985 o arhitectură care se articulează pe deschiderea dinamică a spaţiilor şi pe conceptul de hipertensiune: integrarea mişcării gândită ca generatoare de tensiune şi complexitate în percepţia spaţiului. Această arhitectură a transferului şi a instabilităţii s-a concretizat printre altele în clădirea premiată a “Băncii Populare de Vest” din Rennes (1990) sau în cele 3 clădiri ale Universităţii din Nantes (1998) ori în clădirea “MACRO” din Roma, cât şi în “FRAC Bretagne”.

Dincolo de istorie, Odile Decq reprezintă viitorul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.