Ofertă de cercetare 4

Tema H 4ʺStudiu geonomic în vederea evidenţierii zăcămintelor de hidrocarburi (în special ţiţei) din aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă, cu privire specială asupra zonei cuprinse între râul Teleajen şi bazinul superior al Râmnicului Săratʺ.

Beneficiar: Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale

Executant: Institutul Geologic al României în colaborare cu specialişti ai Societăţii Inginerilor de Petrol şi Gaze.

Obiectiv: Fundamentarea criteriilor geonomice (date geologice, geofizice şi geomorfologice) în vederea delimitării blocurilor (unele prin fragmentarea celor existente) care vor fi scoase la licitaţie de către A.N.R.M., în cuprinsul ariei principale de geneză a hidrocarburilor valahă, în 2015 şi 2016. Totodată, va fi stabilit programul etapizat de prospecţiuni geologice, geofizice şi eventual geochimice, defalcat pe ani. Elaborarea unui program de prospecţiuni complexe obligatoriu de către A.N.R.M. este o noutate, până în prezent acesta fiind apanajul companiei care câştigă licitaţia, dar în situaţia în care singura prospecţiune care era planificată era cea seismică, în varianta 2D sau mai recent 3D.

Perspectiva descoperirii unor zăcăminte de hidrocarburi, în special de ţiţei, în aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă, cu predilecţie la est de râul Teleajen, a fost intuită cu ajutorul descifrării unor aspecte geotectonice inedite (Andrei, Mocuţa, 2014). Aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă se suprapune cu aproximaţie pe zona cutelor diapire din Muntenia central-nordică, fiind extinsă din valea Dâmboviţei până în bazinul superior al Râmnicului Sărat. Din punct de vedere geologic, această arie se suprapune pe cele trei pânze moldavice externe (Tarcău, marginală şi pericarpatică) acoperite parţial de terminaţia estică a avanfosei interne a Carpaţilor Orientali.

Elementele tectogenetice noi la care m-am referit anterior au fost deduse din integrarea sinergetică a unor date geologice, geofizice şi geomorfologice. Deşi zona respectivă a fost investigată de cei mai mari geologi care au cercetat Carpaţii Orientali (Ludovic Mrazec, Gheorghe Munteanu Murgoci, Gheorghe Macovei, George Murgeanu, Ion Băncilă, Ion Atanasiu, Miltiade Filipescu, Ionel Motaş, Grigore Popescu, Ion Dumitrescu, Dan Patrulius, Mircea Săndulescu etc), ca şi de geofizicieni de excepţie (Iulian Gavăt, Toma Petre Ghiţulescu, Mircea Socolescu, Radu Botezatu, Ștefan Airinei, Dorin Popovici etc), nu a existat până în prezent o tentativă de corelare a datelor geologice cu cele geofizice, integrarea acestora cu cele geomorfologice fiind o premieră absolută.

În mod succint, noua manieră de studiu a evidenţiat următoarele:

• anomalia gravimetrică de minimum minimorum a Carpaţilor Orientali, al cărei apex este plasat între Slănicu de Buzău şi Dâmboviţa, corelată destul de strâns cu aria de efect macroseismic maxim a cutremurelor moldave din 1940 (22 octombrie, 10 noiembrie), din 4 martie 1977 etc, reflectă suprapunerea celor trei pânze moldavidice externe (Tarcău, marginală şi subcarpatică) la est de falia intramoesică. Cele câteva profile seismice de reflexie regionale (Matenco, 1997) care intersectează minimul gravimetric regional confirmă cele sus-menţionate, indicând în plus că la est de Tohani cele trei pânze moldavidice externe, precum şi terminaţia estică a avanfosei interne, însumează 10 -11 km. Deficitul de masă regional care determină anomalia de minimum minimorum a gravităţii în segmentul v. Teleajen – v. Slănicu de Buzău este realizat în special pe seama maselor de sare burdigalian inferioară, plasate la cel puţin trei niveluri structurale. Formaţiunile terigene ale avanfosei interne de vârstă post-kossoviană sunt foarte subţiri (spre deosebire de zona de la vest de v. Teleajenului, unde ating aproximativ3500 m) şi ca atare au o contribuţie minoră la generarea deficitului de masă regional;

• această enormă stivă de formaţiuni terigene, care cuprind şi roci lutitice, dintre care unele în facies euxinic (cum ar fi marnele ponţiene, stratele de Cornu, stratele de Pucioasa, formaţiunea disodilelor şi a gresiei de Kliwa, şisturile negre în facies de Streiu etc) constituie principala sursă a hidrocarburilor din aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă (Andrei, 2010; Andrei, Dumitrică, 2012). Opiniile exprimate de către Beca şi Vîsoţki, 1968, precum că realimentarea în timp a unor zăcăminte de ţiţei meoţiene şi daciene epuizate din cuprinsul marelui diapir Gura Ocniţei – Moreni – Băicoi – Țintea ar fi o dovadă a originii anorganice subcrustale, nu poate corespunde realităţii, fenomenul de realimentare respectiv fiind determinat de migraţia ţiţeiului din pânzele moldavidice externe inferioare;

• eşafodajul structural sus-menţionat, precum şi marile migraţii ale hidrocarburilor din adâncime, din unităţile tectonice inferioare, a fost determinat de un sistem de fracturi majore transversale, după cum urmează:

– falia intramoesică, care separă fundamentul de tip suddobrogean de cel valah al Platformei Moesice, a funcţionat din Precambrianul terminal până în Pleistocenul inferior. Această falie majoră de fundament a fost trasată cu ajutorul imaginilor magnetice (formaţiunea anchimetamorfică vulcano-sedimentară bazică de Cocoşu încununând soclul de tip suddobrogean) şi a fost controlată în domeniul de la SE de Ploieşti cu ajutorul profilelor seismice regionale (Săndulescu, 1984). Dar la NV de Ploieşti datele seismice lipsesc, iar controlul magnetic devine inoperant. Prin urmare, de la Gura Ocniţei am trasat falia intramoesică prin Pucioasa – est Bădeni – Podul Dâmboviţei, până în vârful Berevoiu Mare, pe creasta munţilor Făgăraş. În acest scop am utilizat date geologice şi geomorfologice, în segmentul Gura Ocniţei – Pucioasa folosind şi date magnetice.

În sectorul Gura Ocniţei est, marele diapir este delimitat spre vest de falia Valea Morţii, care reprezintă cu oarecare aproximaţie corespondentul dinspre suprafaţă al faliei intramoesice. Săritura faliei Valea Morţii este de aproximativ3500 m, respectiv grosimea întregului Burdigalian (formaţiunea sării şi componentele terigene ale Burdigalianului inferior, respectiv formaţiunile Burdigalianului superior, denumit în trecul Helveţian). Într-adevăr, la vest de falia Valea Morţii Burdigalianul lipseşte de pe culminaţia anticlinalului Răzvad – Gura Ocniţei vest, Meoţianul stând direct pe Oligocen. De altfel, în mod constant compartimentul estic al faliei intramoesice (în Dobrogea sudică compartimentul nordic) este coborât.

În plus, falia intramoesică delimitează spre vest pânza marginală (Andrei, Dumitrică, 2012; Andrei, Mocuţa, 2014), purtătoarea formaţiunilor oligocene şi burdigalian inferioare, cele mai productive sub aspectul oleogenezei din cuprinsul celor trei pânze moldavidice externe, respectiv faciesul disodilic – Kliwa. Dacă ţinem seama şi de prezenţa marelui diapir Gura Ocniţei est – Moreni – Băicoi – Țintea, înţelegem importanţa faliei intramoesice pentru generarea şi localizarea a ceea ce s-a denumit pe drept cuvânt ʺzăcământul gigant al Românieiʺ (Paraschiv, 1975). Aproximativ paralel cu falia intramoesică şi la est de aceasta, marele aliniament diapir este intersectat de câteva falii, mai importante fiind falia Palanca, falia Călineşti şi mai ales falia Țintea vest. Aceasta din urmă pare să fi jucat un rol important în realimentarea colectoarelor meoţiene şi daciene considerate epuizate în trecut, dar care ulterior s-au dovedit din nou productive. Spre deosebire de Beca, Vîsoţki, 1968, apreciem că ţiţeiurile respective provin din zăcăminte mai adânci, plasate în pânza marginală, afectate de asemenea de falia Țintea vest (Andrei, Mocuţa, 2014).

– falia majoră Șinca Nouă – Poiana Mărului – Buşteni – Teşila – Vălenii de Munte – Apostolache – Tohani. Are un traseu mai sinuos, o orientare generală NV-SE, o lungime de aproximativ135 km şi nu a mai fost menţionată în trecut. În segmentul nord-vestic (Șinca Nouă – Buşteni), această falie majoră este reprezentată de un fascicul de fracturi care afectează marele lacolit ascuns de roci alcaline pus în loc sub Făgăraşul extrem estic – Piatra Mare. Acest lacolit cu o secţiune orizontală de aproximativ 7000 kmp este pus în evidenţă de o anomalie magnetică regională (Airinei, Murgeanu, 1960), precum şi de către un ʺnorʺ de dyke-uri de camptonite şi bostonite, uneori fiind prezente şi curgeri de trachite asociate cu faciesul de Gresten al Liasicului inferior. În segmentul Buşteni – Teşila, fractura majoră este marcată la suprafaţă de o serie de curgeri de bazalte spilitizate, asociate cu radiolarite. Între Teşila şi Vălenii de Munte, fractura majoră se manifestă prin decroşări importante în cuprinsul Moldavidelor interne. În sfârşit, între Vălenii de Munte şi Tohani, solzii cu o accentuată vergenţă sud-estică ce afectează formaţiunile Moldavidelor externe, precum şi termenii avanfosei interne, sunt intersectaţi pe traseul fracturii majore de foarte frecvente falii transversale. Acest aspect nu a pernis punerea în loc a unor importante zăcăminte de hidrocarburi, dar în schimb a facilitat primele exploatări de păcură la suprafaţă, ca cea de la Păcureţii de Prahova. S-ar părea că fractura de fundament Tohani produce o mare decroşare a anticlinoriului Istriţa – Sărata Monteoru, pe anticlinalul major Ceptura – Urlaţi – Chiţorani, ambele structuri fiind lipsite de sare burdigaliană. Mai trebuie amintit că fractura de fundament Șinca Nouă – Buşteni – Teşila – Vălenii de Munte – Tohani determină o remarcabilă rotaţie senestră a unităţilor dacidice mediane şi externe, a celor moldavidice interne şi externe şi, fireşte, a structurilor avanfosei interne. Deci vârsta acestor rotaţii este pleistocen inferioară. Nu este cazul să mai insist asupra implicaţiilor prognostice pentru hidrocarburi, mai ales la nivelul cuverturii Platformei Moesice, respectiv în treapta a doua de adâncime.

În ceea ce priveşte fracturile transversale de cuvertură în raport cu aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă, evidenţiez sistemul disjunctiv al Buzăului şi falia majoră Lopătari – Câmpulungeanca. Ambele afectează Moldavidele externe, precum şi cele două avanfose.

– Sistemul disjunctiv al Buzăului urmăreşte destul de fidel cursul râului omonim, fragmentând o serie de anticlinale, precum Berca – Arbănaşi, Vipereşti – Lapoş şi Gura Lupului, ultimele două cu un pronunţat caracter diapir şi deci cu un foarte mare potenţial petrogenetic.

– Falia majoră Lopătari – Câmpulungeanca, practic necunoscută până să fie evidenţiată gravimetric (Popovici, 1951), joacă un rol deosebit în controlul unor diapire, ca Mânzăleşti – Vintilă Vodă şi mai ales Ploştina. Acesta din urmă pare să reprezinte prelungirea ascunsă a importantului diapir care intersectează râul Buzău la Gura Lupului (4-5 km NNV de Pătârlagele). Deoarece între Gura Lupului şi Ploştina nu s-au executat încă prospecţiuni gravimetrice de detaliu, acestea constituie o prioritate absolută.

Controlul tectonic local al marilor zăcăminte de hidrocarburi, în mare parte nebănuite, dintre râul Teleajen şi pârâul Slănicu de Buzău, la nord şi vest de fruntea pânzei subcarpatice. Aria schiţată mai sus a fost considerată de către regretatul prof. ing. Valeriu Patriciu drept ultima ʺterra incognitaʺ pentru mari zăcăminte de hidrocarburi, situată în cuprinsul Depresiunii Precarpatice. Gradul de cunoaştere geologică în cuprinsul căruia se află două din cele mai vechi zăcăminte de hidrocarburi consemnate documentar în România (Sărata Monteoru şi Arbănaşi) este limitat de faptul că formaţiunile avanfosei interne maschează în mare măsură unităţile moldavidice externe. Atât cât se poate observa pe hărţile geologice la scările 1:100.000 şi 1:200.000, realizate în urmă cu peste jumătate de secol sub îndrumarea acad. George Murgeanu, formaţiunile paleogene şi miocene presarmaţiene sunt foarte puternic tectonizate sub forma unor cute-solzi cu o accentuată vergenţă sud-estică, fragmentate uneori de falii transversale.

La est de pârâul Cricovu Sărat, hărţile geologice sus-menţionate scot în evidenţă faptul că formaţiunile post-kossoviene ale avanfosei interne (cuvetele Șoimani – Calvini şi Salcia – Odăile, cu depozite sarmaţian-pleistocen inferioare ) îşi reduc progresiv grosimea până la dispariţie, concomitent cu afundarea formaţiunilor pânzelor moldavidice externe. În acest fel, cutele-solz amintite sunt dispuse în coperişul structurilor diapirice cu sare burdigalian inferioară, respectiv a anticlinalelor faliate cu depozite paleogene în poziţie elevată în coperişul cărora apar formaţiuni miocene cu sare langhiană, dar lipsite de cea burdigalian inferioară. Este cazul cutei-solz Apostolache – Salcia – Gura Bârsei (17 km) şi al anticlinoriului Dealurile Istriţa – Sărata Monteoru (27 km). Diapirele cu sare burdigalian inferioară Lapoş – Vipereşti – vest Bădila (16 km) şi, mai ales, nord Păcureţi – Cătina – Gura Lupului (31 kmlungime), cu extindere foarte probabilă spre Ploştina (încă27 km), sunt diapire de sinclinal. Este evident că diapirul major nord Păcureţi – Cătina – Gura Lupului care, foarte probabil, se continuă spre NNE de Ploştina în lungul liniei marginale evidenţiate conform datelor geologice şi geofizice, este cea mai importantă structură diapiră petrogenetică mascată din România (deocamdată cu o lungime de58 km). Spre comparaţie, menţionez că marea structură diapiră petrogenetică Țintea – Băicoi – Moreni – Gura Ocniţei, cu extensia sa la vest de falia intramoesică până la nord de Târgovişte, are aproximativ45 km.

Dar în vecinătatea sudică a aliniamentului diapir major nord Păcureţi – Ploştina datele gravimetrice, controlate în parte cu profiluri magistrale seismice (Matenco, 1997), evidenţiază numai până în valea Buzăului trei stâlpi diapirici, respectiv la nord de Apostolache, la Cărbuneşti şi la nord-est de Calvini, cu diametre cuprinse între 2,7 şi5 kmşi o înălţime a stâlpilor de sare burdigalian inferioară de aproximativ5 km. Din păcate, între Gura Lupului şi Ploştina (şi, cum am arătat deja, şi la NNE de aceasta) nu există prospecţiuni gravimetrice de detaliu; în schimb, pe hărţile geologice la scara 1:100.000, elaborate de către colectivul acad. George Murgeanu, imprimate în 1960, sunt consemnate frecvent iviri de ţiţei, iar la Ploştina – puternice emanaţii de gaze naturale. Pe hărţile sus-menţionate, colaboratorii acad. George Murgeanu au mai figurat izvoare sărate şi izvoare sulfuroase, informaţii uneori derutante, deoarece izvoarele sărate pot să mai provină de la lamele de sare langhiană, iar cele sulfuroase de la gipsurile din schlierul care constituie orizontul cenuşiu al Burdigalianului superior (fost Helveţian). Acestea sunt datele care l-au făcut probabil pe prof. ing. Valer Patriciu să întrevadă marile perspective menţionate anterior. Mai precizez că, pentru cei care nu au beneficiat de informaţiile enumerate, solzii ʺsupradiapiriciʺ de la Apostolache şi Cărbuneşti nu au avut nici o valoare prognostică; de exemplu, la Apostolache structura a fost abandonată încă din 1963, din lipsă de interes economic (Paraschiv, 1975). Pentru mine este greu de înţeles cum este posibil ca o structură diapiră cum e cea de la Vipereşti, bine investigată cu profiluri seismice 2D, dublate de măsurători gravimetrice, cu perspective pentru hidrocarburi evidente (vezi prezenţa pâclelor din extremitatea nord-estică a diapirului) să nu fie valorificată de către compania Amroco nici după aproape două decenii

Pentru această companie, geofizica începe şi se termină cu seismica, iar seismicienii săi sunt, se pare, doar nişte făcători de secţiuni migrate de timp. În felul acesta nu se pot descoperi zăcăminte de hidrocarburi decât după nişte decenii, atunci când toată aria blocului Vipereşti va fi fost acoperită în mod uniform cu profiluri seismice. Ca să se reducă acest timp enorm la câţiva ani, Amroco trebuia să apeleze la serviciile unui geonomist de mare clasă, care să stăpânească la perfecţie principiile strategiei geoeconomice. Aceeaşi recomandare o fac şi pentru celelalte companii care caută hidrocarburi în formaţiunile de fliş şi de molasă din cuprinsul pânzelor moldavidice, în molasa celor două avanfose, precum şi în cuvertura platformelor din aria Depresiunii Precarpatice, respectiv Platforma Europei Centrale, inclusiv Platforma Moesică (Rompetrol, OMV Petrom, Stratum Energy, Regal Petroleum etc).

Reamintesc că în compartimentul căzut al liniei subcarpatice, în special la est de anticlinalul major Berca – Arbănaşi, pot exista acumulări importante de hidrocarburi (Andrei, 2010; Andrei, Dumitrică, 2012). Pentru a valorifica într-un timp foarte scurt (aproximativ patru ani) perspectivele majore de hidrocarburi (în special ţiţei) din aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă, în segmentul cuprins între râul Teleajen şi bazinul superior al râului Râmnicu Sărat, recomand ca în primii doi ani să se execute prospecţiuni gravimetrice cu o desime de 20 staţii/kmp, precum şi trei profiluri seismice 2D magistrale care să traverseze transversal toată aria de interes. Pe aceste trei profiluri seismice magistrale, timpul de înregistrare va fi de 20 sec, astfel încât să se investigheze toată grosimea crustei, până la mantaua superioară. Astfel, se va investiga, cu cele mai moderne tehnici seismice, structura de amănunt a celor trei pânze moldavidice externe, cuvertura Platformei Moesice, precum şi fundamentul acesteia, inclusiv poziţia spaţială a batolitului de care este pendinte ʺCordiliera cumanăʺ. În următorii doi ani se vor face investigaţii seismice 2D şi uneori 3D pe cele mai favorabile structuri evidenţiate de datele geologice şi gravimetrice, astfel încât după patru ani să se amplaseze primele foraje de verificare. Fireşte, în cazul diapirului Lapoş -Vipereşti – vest Bădila, primele foraje vor fi amplasate în maximum doi ani, de preferinţă în compartimentul estic, unde nu există riscul interceptării sâmburelui de sare burdigalian inferioară, care este deversat către est.

Investigarea cu prospecţiuni seismice 3D a formaţiunilor premeoţiene în cazul megastructurilor Gura Ocniţei – Moreni – Băicoi – Țintea şi Berca – Arbănaşi . Formaţiunile meoţiene şi pliocene din aceste două megastructuri sunt exploatate pe alocuri de peste un secol, fiind în parte epuizate.

Marele diapir Gura Ocniţei – Moreni – Băicoi – Țintea. Anton a stabilit în 1973 (după Paraschiv, 1975) că sursa ţiţeiurilor meoţiene şi daciene este reprezentată de marnele ponţiene sau chiar de lutitele meoţiene şi daciene. Din păcate, această constatare, deşi corectă, nu are un caracter exhaustiv. Este evident că ţiţeiurile din colectoarele sarmaţiene (la Țintea), burdigalian superioare (foste helveţiene) şi oligocene nu puteau proveni din marnele ponţiene; cu atât mai puţin zăcămintele de hidrocarburi constituite predominant din ţiţei din sectorul central al Platformei Moesice (Slatina – Bucureşti). Aceste zăcăminte localizate în colectoarele din aşa-zisul Dogger, din Cretacicul inferior şi superior, din Badenian dar în special din Sarmaţian, mai rar din Meoţian, provin din formaţiunile generatoare ale celor trei pânze ale moldavidelor externe, în urma unor procese de migraţie laterală îndepărtată (Andrei, 2010; Andrei, Dumitrică, 2012). După aceşti autori, migraţia respectivă a fost facilitată de un sistem de paleovăi care constituie în principal reţeaua hidrografică a Paleoargeşului, fluxul de hidrocarburi migrate fiind barat de un sistem de falii normale sintetice şi antitetice. Poate că cel mai ferm argument în favoarea acestei ipoteze o constituie supraetajarea zăcămintelor de ţiţei în general din Jurasic până în Sarmaţian pe una şi aceeaşi falie normală.

Din aceste motive sau doar din unele, Petrom S.A. a realizat în perioada 2011-2014 o prospecţiune seismică în varianta 3D pe aliniamentul diapir Gura Ocniţei – Moreni – Băicoi – Țintea. Nu cunosc rezultetele acestor prospecţiuni, dar în mod cert au identificat toate colectoarele de sub discordanţa din baza Meoţianului, sistemele de fracturi şi, posibil, configuraţia pânzei marginale, cu tot cortegiul de implicaţii în domeniul generării şi localizării unor noi zăcăminte de hidrocarburi.

Megaanticlinalul Berca – Arbănaşi. Această remarcabilă structură a început să fie exploatată cu foraje la Arbănaşi din 1894, producând din arenitele meoţiene. Structura are o lungime de aproximativ32 km şi este compartimentată de numeroase falii longitudinale şi transversale. De semnalat că la Arbănaşi blocul estic este mai ridicat şi îl încalecă pe cel vestic. Grosimea individuală a arenitelor depăşeşte uneori100 m, iar grosimea totală a arenitelor meoţiene este de aproximativ1100 m, fiind de trei ori mai mare decât în cazul marelui diapir Moreni – Băicoi. Din acest motiv, nici după 120 de ani de exploatare structura Berca – Arbănaşi nu a fost integral epuizată. Marea perspectivă a megaanticlinalului Berca – Arbănaşi o constituie exploatarea arenitelor sarmaţiene, care par să fie mai groase decât cele meoţiene. Având în vedere gradul avansat de compartimentare cu falii longitudinale şi transversale, se impune realizarea cu prioritate a unei prospecţiuni seismice 3D. Dar, având în vedere că flancul estic al megaanticlinalului Berca – Arbănaşi încalecă avanfosa externă a Carpaţilor Orientali după linia subcarpatică, prospecţiunea seismică 3D trebuie precedată de una gravimetrică de detaliu (20 staţii/kmp), care să elucideze în primul rând toate aspectele tectonicii disjunctive.

Consideraţii finale şi propuneri

Aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă definită în cuprinsul prezentei oferte conţine un potenţial uriaş de hidrocarburi (în special de ţiţei) neegalat nicăieri în România. Partea vestică a acestei arii, cuprinsă aproximativ între Dâmboviţa şi Teleajen, include zăcăminte de hidrocarburi exploatate cu succes încă de la mijlocul secolului XIX, în primul rând ”zăcământul gigant” Țintea – Băicoi – Moreni – Gura Ocniţei, precum şi continuările sale vestică prin Răzvad – Târgovişte, respectiv estică Boldeşti – Scăieni. Dar studiul recent (Andrei, Mocuţa, 2014) caută să demonstreze că aceste fanioane ale României în materie de excelenţă a industriei extractive pentru ţiţei vor fi în curând detronate de perspectivele segmentului din aria principală de geneză a hidrocarburilor valahă cuprins între Teleajen şi Slănicu de Buzău. Perspectiva acestui segment se bazează în primul rând pe suprapunerea celor trei pânze moldavidice externe, iar faptul că zăcămintele respective nu au fost decât în parte identificate are drept cauză principală rolul negativ jucat în sectorul de la vest de Teleajen de către formaţiunile post-kossoviene ale avanfosei interne. Aceasta maschează zăcămintele de hidrocarburi subiacente, cazate în special la periferia unor diapire majore a căror lungime poate fi de ordinul a60 km, respectiv a unor anticlinorii cu formaţiuni paleogene în poziţie elevată, care alternează cu aliniamentele diapire cu sare burdigalian inferioară.

Aceste perspective ieşite din comun trebuie transformate în cel mai scurt timp posibil în resurse omologate de către A.N.R.M. În acest scop, în cadrul Temei H-4, Justin Andrei şi Institutul Geologic al Romaniei vor întocmi programele de prospecţiuni geologice şi geofizice afiliate noilor blocuri de explorare-exploatare din zona cuprinsă între râul Teleajen şi obârşia Râmnicului Sărat, unele dintre aceste blocuri realizându-se prin fragmentarea blocului Vipereşti. Blocurile respective vor fi scoase la licitaţie de către A.N.R.M. în 2015 şi 2016.

Întocmit,

Ing. geofizician Justin ANDREI

consilier pentru probleme de sinergism geonomic şi strategie geoeconomică al directorului general al I.G.R.

Director general al Institutului Geologic al României,

dr. ing. Laurenţiu ASIMOPOLOS

N.B. Sugerez guvernului României să modifice prin legi sau printr-un HG legislaţia financiară în sensul ca tuturor companiilor cu capital de stat, mixt sau eminamente privat care execută volume semnificative de studii şi lucrări de prospecţiune să li se reducă impozitul cu contravaloarea lucrărilor respective, în baza unui acord explicit cu A.N.R.M. Acest acord se referă strict la lucrările de prospecţiune, cele de explorare urmând să fie suportate de cître companiile respective.

Ing. geofizician Justin ANDREI

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.