Oul de Aur (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

În mai multe locuri se spune că Eusebius din Nicaea a scris cu funingine. Mîinile sale ar fi fost mereu negre de cenușă și, drept urmare, toate foile pătate. Deși scribul este tot mai sceptic atunci cînd trebuie să ia drept metaforă un fapt legat de Al Treizeci și treilea, petele de negreală se potrivesc de minune cu scrisul istoricului din vremea lui Constantin cel Mare. Perioada acestuia s-a nimerit (?) să fie și vremea vieții lui Eusebius. Trimiterile sînt uimitoare și depășesc cu mult scurtul răstimp al unei generații. Deși doar o consecință a neputinței și nu a unei intenții, scribul crede că nu reprezintă decît un act de justiție faptul că sub numele Celui de Al Treizeci și treilea nu apar anii nașterii și morții.

Nereușita științifică a scribului își găsește o justificare: un om asemenea lui Eusebius nu putea să trăiască într-o anume epocă limitată de repere rigide. Citind cele patru variante ale „Autobiografiei” sale, ești uimit nu de cele descrise, ci de faptul că, oricît s-ar contrazice .între ele în cele patru texte, fiecare întîmplare poate fi totuși la fel de adevărată, chiar dacă se opune întru totul alteia, la fel de posibilă și ea. în aceasta constă minunea: Eusebius a scris o operă asemenea unui diamant cu multe fețe, strălucind în oricare poziție l-ai pune.

Deși este cu totul iluzoriu să încerci să faci o medie între cele patru „Autobiografii” acceptate spre a putea reconstitui și viața Celui de Al Treizeci și treilea, la fel cum a procedat și pentru strămoșii și urmașii respectivului personaj, în ideea de a păstra unitatea lungului său demers, scribul va schița totuși și o posibilă istorie a trecerii lui Eusebius din Nicaea. Aceasta este, însă, doar o poveste, în fond, cu totul neesențială pentru operă și inexactă oricum ar fi scrisă: asemenea realității narate de Eusebius însuși, și viața lui se poate privi în fel și chip. Pînă la urmă, pare o naivitate să spui că Al Treizeci și treilea a fost înalt sau mărunt, că a trecut prin anul 310 după Christos prin Mediolanum sau pe drumul spre Capadocia.

De aceea scribul va accepta convenția propusă de însuși Eusebius: aceea de a mima viața personajului în imediata apropiere a împăratului mereu învingător în bătălii, lăsîndu-l, totuși, să dispară în răstimpuri în ceața la fel de densă a trecutului narațiunii, ca și în cea și mai compactă a viitorului ei. Michele Nostradamus cel Tînăr, fiul celebrului astrolog, numește printre sursele sacre de înțelepciune și opera lui Eusebius din Naissus. Cum la Naissus s-a născut Constantin cel Mare, cel pe care-l urmează în toate și „Autobiografia” personajului nostru și cum scribului nu-i este cunoscut un alt Eusebius din Naissus, putem considera că în evul mediu se mai făceau referiri la Al Treizeci și treilea, mai ales că același autor citează (și) exemple ce provin, în mod cert, de la fiul lui Puer.

O mulțime de evenimente din copilăria personajului sînt astăzi imposibil de identificat, deși n-ar fi exclus ca și ele să fi fost incluse într-un text cu „cheie¹¹. De pildă, luptele împotriva sarmaților, conduse de Galerius, coaugust în acea vreme, sînt relatate drept o mare nenorocire personală a autorului. Prin urmare, s-ar putea crede că el a luat cu adevărat parte la acele bătălii, alături de viitorul împărat Constantin, și că a fost rănit cu urmări pentru toată viața, devenind abia atunci infirmul misterios omniprezent. în această bătălie, rămasă în istorie doar drept un episod în viața lui Constantin cel Sfint, Eusebius pretinde că s-ar fi crăpat bolta lumii, cea care, ținînd la un loc ordinea lucrurilor, permite o succesiune ordonată a evenimentelor. Arma ce l-ar fi rănit pe viitorul scriitor ar fi venit din afara universului lumesc și în plaga, necicatrizată niciodată, s-ar fi învălmășit fapte trecute și viitoare. Rana aceasta – cînd la cap, cînd la șold – ar fi fost asemenea unui crater: din arsura ei ar fi izbucnit din cînd în cînd revelațiile autorului. (Arsura este dată de o armă de foc, însă, este adevărat, ea putea semnifica și „durerea mare¹¹.)

În secvența următoare, cînd, în vara anului 306, Constantin este proclamat pentru întîia oară imperator de către armată (la moartea lui Chlorus), la Trier se afla, bineînțeles, și Eusebius. El călărește lîngă tînărul împărat, dar se află și pe marginea drumului, contemplînd aceeași scenă cu multă ironie. [Cine a mai fost de trei ori ridicat împărat, trebuind să renunțe de două ori? „Constantin s-a purtat înțelept ca un consul de demult sau ca un suveran de peste veacuri. Dar el a fost cel dintîi și cînd s-a retras temporar, fiindcă primordialitatea stă în suflet și nu în însemne. Constantin a fost pe rînd «Herculianus», «Sol invictus» și purtătorul «trofeului patimii mîntuitoare» (crucea). Pentru atîtea simboluri, n-ar fi fost ars (pe rug) mai tîrziu promotorul lor?“ se întreabă infirmul, povestind, în treacăt, mai multe anecdote stranii despre un timp incert, cînd sfinți convertiți din toată convingerea erau pedepsiți pentru trecutul lor păgîn. El își plasează poveștile în Tarraconesia, în Asiria și în Marcomannia. Scena arderii pe rug a unei pisici eretice pare o glumă, însă primește alte semnificații pentru cititorul secolului al XlV-lea al erei noastre. Și tonul șugubăț capătă un cu totul alt sens.)

O întîmplare apare în toate cele patru variante ale „Autobiografiilor”: aprinderea palatului imperial din Nikomedia. (Pentru cititorul neavizat, scribul va aminti că incendierea acelei clădiri a constituit pretextul oficial pentru declanșarea cumplitei persecuții anticreștine din anul 303.) Ce s-a întîmplat cu adevărat putem lua de bun doar din alte relatări. Ceea ce povestește Eusebius reprezintă un amestec ciudat, elucidat de scrib doar pe jumătate: pe de o parte, trimiterile autorului din secolul al IV-lea al erei noastre sînt îndreptate către… incendierea Reichstagului, pe de altă parte, textul poate fi comparat cu protocoalele procesului lui Guido Bellotto, condamnat la moarte douăsprezece secole mai tîrziu din pricină că ar fi încercat să dea foc palatului dogilor din Veneția. Și mai stranie apare o remarcă a lui Eusebius: „Incidentul de la Nikomedia va fi uitat în curînd, chiar dacă grozăviile pe care le-a declanșat ar rămîne. La fel a fost și pe vremuri, la fel va fi și în viitor. Dar de fiecare dată se va găsi cîte un moment asemănător, dînd impresia că incendierea palatului imperial al lui Dioclețian n-ar fi fost decît o trimitere alegorică a faptului proaspăt, încă neci- catrizat. Ar putea să spună cineva, în afară de Dumnezeu, care evenimente din istorie constituie modelul și care copiile? Primordialitatea în timp este un factor relativ: în vîrtejul nesfîrșit al creației divine, nu există nici sus, nici jos, nici înainte, nici înapoi. Nici model, nici copie. Nu există decît ipostaze. “

Eusebius are tulburător de intens dreptate. „Faptul proaspăt, încă necicatrizat” de care amintește este pentru scrib incendierea Reichstagului. De acesta va Fi terorizat obsesiv fiul sfîrșitului de mileniu doi de după Christos, în ciuda faptului că relatarea din „Autobiografia” Celui de Al Treizeci și treilea este aproape plagiată de un grefier de la curtea dogilor în vremea unui proces intentat uitatului Guido Bellotto. în legătură cu evenimentul din 1933, apar stranii anumite similitudini de fapte și interpretări, dar referitor la procesul venețian, coincidența merge pînă la suprapunerea fidelă a unor fraze întregi. Comparînd cele două texte, scribul a trăit o strîngere de inimă greu de descris și gîndurile care i-au trecut atunci prin cap n-au avut darul de a-l însenina. însă, cu toate astea, simpla trimitere la incendierea Reichstagului l-a impresionat de parcă ar fi luat în mînă și ar fi strîns în pumn o sîrmă aflată sub tensiune electrică.

Ce fel de biografie mai e și aceasta? Faptele nu au nici o succesiune, viața eroului nu răzbate de după ele, chiar și prezența lui rămîne mereu incertă. Obsedat de spaima datoriei neîmplinite, scribul se încăpățînează să caute trecerea unei vieți anume, acolo unde personajul însuși afirmă că nu există decît ipostaze decupate din infinit. Eusebius apare ca un demon planînd peste lumi și odihnindu-se pentru un scurt răstimp pe un petec de pămînt într-un moment numit, în mod convențional, „vremea lui Constantin cel Mare”. De aceea, atunci cînd vorbește despre un eveniment, amintirile lui trecute și viitoare reverberează atît de intens încît prezentul ipotetic n-ar mai putea fi depistat cu precizie decît de către un martor ocular care a trăit doar atunci.¹

Persecuțiile creștine de la începutul secolului al IV-lea pot fi, desigur, reconstituite, însă scribul a preferat alte surse decît „Autobiografiile” Celui de Al Treizeci și treilea, încercînd, mai degrabă, să-l regăsească pe acesta în scrierile unor autori siguri. Rezultatele sînt prea firave pentru a putea fi folosite în cartea Celor O Sută. întreprindere cu atît mai descurajantă cu cît, în timpul celei de a treia tetrarhii, frumosul cavaler și înțeleptul infirm se află în preajma lui Maximinus Daia, cezarul lui Galerius, și nu alături de Constantin, decăzut cezar. însă tonul lui Eusebius din această perioadă devine ironic, cîteodată chiar batjocoritor. [în general, cele patru texte își găsesc – în sfîrșit! – punctul comun: ele primesc o oarecare aură eroică (doar) atunci cînd naratorul se află în apropierea lui Constantin. Ceea ce nu împiedică zeflemeaua din episodul Maximinus Daia să dobîndească și ea aspecte inexplicabile. Sigur, este adevărat ceea ce afirmă Conți, cînd pretinde că Eusebius din Naissus folosește prezența tuturor suveranilor contemporani lui, cu excepția lui Constantin cel Mare, doar pentru a crea o antiteză față de acesta. La prima vedere, lucrurile stau așa, însă părerea exegetului din secolul XX nu explică deloc trimiterile stranii ale textelor „zglobii”. Fragmentul țesut în jurul cocezarului lui Constantin amintește de narațiunile picarești, deși Bertoldi, un colaborator al lui Conți, le numește „parcă scoase din romanele lui Apuleius”. Impresia este întărită de episodul în care frumosul flușturatec, însoțit de scutierul lui cocoșat, „prezent pe lume doar pentru a scoate și mai mult în evidență superbia stăpînului său”, se plimbă printr-o Hispanie bîntuită de tot felul de personaje rătăcitoare, asemenea cavalerului de la Mancha. Scribul nu-și poate lua gîndul de la o replică a lui Lazarillo de Tormes, dar o întîlnire personală cu Bertoldi l-a făcut să privească, de atunci, cu alți ochi opera colaboratorului celui mai important exeget al lui Eusebius.]

Pe cînd l-a întîlnit scribul, se nimerise ca Bertoldi să intre într-un spot de lumină cu ocazia aniversării a optzeci de ani de viață. în impresionanta sa bibliotecă, stăruia peste tot cultul lui Conți. Venerabilul savant obținuse recent o importantă distincție academică („pentru vîrsta rotundă, nu pentru alte merite¹¹, după cum își rîdea el însuși de noul titlu) și, după ce a fost asaltat de diferiți jurnaliști ai unor ziare de mare tiraj, s-a arătat literalmente plăcut impresionat că un „reporter” se poate afla în cunoștință de cauză cu obiectul muncii sale de o viață.

„Aceasta este drama ultraspecializării, se confesă el scribului, ajungi la o etate cînd ți se recunoaște statutul, dar nu și opera. Azi, pentru douăzeci și patru de ore, mă aflu cu poză cu tot pe pagina monden-științifică a diferitelor publicații; în calitate de academician și de savant bătrîn sînt respectat, însă nimeni, te rog să mă crezi, nimeni nu are habar cu ce m-am ocupat eu cu adevărat într-o viață lungă și norocoasă…¹¹

După moartea maestrului său, îi mărturisi mai tîrziu Bertoldi scribului, n-a prea mai avut ocazia să dialogheze cu cineva despre singurul subiect ce l-a interesat cu adevărat: Eusebius din Nicaea. O vreme o asasinase pe nevastă-sa cu autorul din secolul al patrulea, pe urmă, însă, femeia găsi subiecte mai interesante și divorță. Bertoldi trăia singur de peste patruzeci de ani. Cu treizeci și doi de ani în urmă, cînd murise Conți, îi preluase catedra și pasiunea. Maestrul îndrăznise mai mult și intuițiile îi fuseseră precise într-o operă ce se dovedise de pionierat. Bertoldi a scris mai puțin, contribuțiile sale se mărgineau la amănunt, totul era de o finețe sesizabilă doar de un specialist în domeniu.

„Și ce specialist mai există în acest domeniu? exclamă Bertoldi pe un ton atît ironic, dar și disperat. Pe cît se vor îngusta mai inevitabil domeniile de activitate, pe atît va putea fi urmărită mai puțin munca unuia anume dintre noi. Se va ajunge ca fiecare savant să vorbească propria-i limbă, înțeleasă doar de el însuși… Acesta va fi noul Turn al lui Babei…”

„Zeii se apără!” își aminti scribul replica auzită de mult.

În legătură cu fragmentul din „Autobiografii” din perioada Maximinus Daia, fragment ce-i amintea scribului atît de pregnant de Lazarillo de Tormes, Bertoldi îi propuse tînărului său conviv o bibliografie vastă, din care îi ceru să parcurgă măcar două-trei titluri pînă a doua zi. Lucru pe care, cu ajutorul impozantei biblioteci a amfitrionului, scribul îl și făcu. în discuția ce a urmat, eruditul demonstră că autorii citiți de scrib păreau să-l fi plagiat pe Eusebius în anumite fragmente. Urmară alte lecturi, iar evidența că aceleași pagini din scribul secolului al patrulea anticipau în mod straniu – pînă la similitudine – și alți autori nu mai putea fi pusă la îndoială. Dar – și aici era partea cea mai curioasă! – scriitorii ce dădeau impresia că s-ar fi inspirat din aceleași fragmente din Eusebius puteau să pară – și chiar să fie! – cu totul diferiți între ei.

„Nu e nimic straniu în asta! Nu vi s-a întîmplat să cunoașteți doi copii care să semene mult cu mama lor, fără să semene și între ei?“

„În cazul lui Eusebius, preciză Bertoldi, depinde foarte mult cine îl citește. Cum textele sale nu șe prea nimeresc în mîinile unui inocent, el este imediat apropiat de unul sau de altul dintre autorii parcurși de lector. Cu cît acesta este mai cult, cu atît relațiile sînt mai complexe. Dar am făcut un experiment: i-am citit cea de a treia «Autobiografie» unei nepoate de patru anișori. Am greșit. în relațiile pe care le va face toată viața, pe măsură ce parcurge mai multă literatură (fie beletristică, fie istorică), Eusebius o va induce tot mai grav în eroare. în aceasta constă otrava, pericolul mare! Norocul nostru și ghinionul lui Eusebius constau în șansele foarte mici ca o minte inocentă să ajungă la scrierile sinistrului autor.”

„Sinistrul autor…” Pe scrib l-a urmărit îndelung expresia.

Într-o seară, Bertoldi îi înlesni o întîlnire cu nepoata. Era o femeie de vreo cincizeci de ani (după spusele unchiului, fiindcă, altfel, ea nu trăda nici o vîrstă).

Întrevederea deveni repede penibilă: era aproape imposibil să porți o discuție cu femeia aceea nici frumoasă, nici urîtă. (Scribul ar fi putut jura că se află în fața unei ființe incapabile de o relație cu un bărbat și fu mai mult decît surprins cînd, la un moment dat, nepoata lui Bertoldi se scuză că trebuie să plece, întrucît avea întîlnire cu soțul într-un anumit punct al orașului. Scribul nu îndrăzni s-o întrebe cu ce se îndeletnicește bărbatul ei…) Conversația se înfiripă tîrziu și femeia se învioră doar atunci cînd veni vorba despre Mussolini. „Alianțele sînt imposibile fiindcă un popor nu poate participa în totalitate la ele. Vezi relațiile Italiei cu Germania înainte și în timpul primului război mondial și cele din timpul celui de al doilea război mondial. Popoarele reacționează asemenea unor individualități umane: simt nevoia de apropiere, dar și cea de respingere în aceeași măsură. Cînd, înainte de moarte, Galerius dă edictul de toleranță față de creștini, Maximinus Daia continuă cu și mai mare înverșunare persecuțiile în Orient.”

„Nu-i chiar așa, o contrazise bătrînul. Creștinismul îți oferă o șansă înainte de moarte. Șansa aceasta este unică și, pe deasupra, gratuită. De aceea nimeni n-o refuză. Un păgîn, în schimb, va distruge totul, atunci cînd își va simți sfîrșitul, fiind convins că o dată cu el și așa se va termina totul.”

„Există un citat din Eusebius, continuă nepoata, el apare și la greci, și la autorii medievali, și la marii scriitori ruși. Eusebius se referă la faptul că, în istorie, Dumnezeu se întrupează, uneori, în ființe și în lucruri pămîntești. Cînd este vorba despre un obiect, acesta devine o expresie a geniului, un ciob de dumnezeire. Cînd este vorba despre un animal, avem de-a face cu miracole. Cînd ne referim la oameni, atunci se întîmplă evenimente cruciale, subliniate de natura înconjurătoare, însă nerecunoscute de contemporani. în vremea lui Eusebius, oamenii au crezut că văd în abdicatul Dioclețian trimisul zeilor. Și argumentau spunînd că, în vreme ce imperiul lumii era stăpînit de mai mulți rivali aflați în alianțe veșnic schimbătoare, un bărbat bătrîn, nemaiavînd nici o putere oficială, punea treburile lumii la punct. De pildă, rolul lui la Carnuntum impune decizii și menține stări pe care nici o armată nu le-ar fi putut forța. Un text despre aceasta vom găsi cuvînt cu cuvînt la cronicarii lui Carol ce! Mare, în mărturii despre Cincinnatus sau în ultimele caiete ale autobiografiei lui Churchill.”

„Eu am avut ocazia să fiu primit de către Churchill. Te asigur că venerabilul laureat al Premiului Nobel pentru literatură habar n-a avut că a existat pe lume și un Eusebius din Nicaea, autor din secolul al IV-lea!“

„Eu, îndrăzni scribul, aș zice, mai degrabă, că se întîmplă cîteodată ca unul dintre cei zece oameni care fac cu adevărat istoria să se dea de gol și să apară pentru o clipă în lumină..

„Păi, tocmai asta este: Eusebius a fost locul pîrjolit de trecerea lui Dumnezeu. Oamenii se împleticesc mereu în acea groapă, ce le iese din cînd în cînd iarăși în cale.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.