Oul de Aur (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Nu era ceea ce ar fi vrut să audă scribul.

„Nu trebuie s-o crezi, îl liniști Bertoldi, după ce femeia plecă să-și întîlnească soțul. Similitudinile găsite de ea sînt de multe ori trase de păr și motivate doar prin eventualele dificultăți de traducere. Urma lui Dumnezeu pe pămînt nu poate fi atît de sinistră…“

Bertoldi muri la cîteva luni după acea întîlnire și, deoarece scribul continua să bîjbîie în întuneric în tentativa de a găsi trecerea lui Eusebius, el încercă s-o revadă măcar pe nepoată. Dar și aceasta dispăruse fără urmă. Cel puțin la Roma nu mai știa nimeni nimic despre ea. Cîțiva ani mai tîrziu, o cunoștință pe care scribul o rugase s-o caute îi înlesni posibilitatea de a se întîlni cu o bolnavă a unui ospiciu din capitala Italiei. Chiar dacă și acea femeie vorbea din cînd în cînd despre un oarecare Eusebius, scribul nu avu certitudinea de a fi recunoscut în biata suferindă pe nepoata lui Bertoldi.

Cititorul se poate întreba, pe bună dreptate, de ce nu a folosit scribul prilejul de a afla mai multe lucruri concrete de la savant, atîta vreme cît acesta îi stătuse la dispoziție, mai ales că bătrînul fusese fericit să aibă un interlocutor avizat. întrebarea n-ar avea răspuns: întîlnirile cu Bertoldi erau lipsite de consistență – scribul se interesa, bătrînul răspundea cu întîmplări pitorești, cu fapte livrești, cu anecdote. Ca majoritatea marilor coseuri, Bertoldi sfărîma concretul în mii de amănunte strălucitoare. în drumul de întoarcere spre hotel, scribul se încăpă- țîna, zadarnic, să mai reconstituie ceva din pulberea pe care se pomenea că o cară cu el.

Poate că această lungă paranteză ar trebui să facă, mai degrabă, parte din jurnalul scribului decît din cartea de față. însă ea se vrea o circumstanță atenuantă. Și iată-l pe Eusebius martor Ia bătălia de la podul Milvius. Ceea ce povestește el seamănă și nu seamănă cu cronica „oficială” a lui Lactanțiu, preceptorul lui Crispus, fiul legitim mai mic al lui Constantin. Descrierea de către Eusebius a bătăliei hotăritoare împotriva lui Maxentius este într-adevăr stranie. Textul ne apare obscur și plin de greșeli de copiere: în toate cele patru „Autobiografii”, evenimentul se află comentat pe larg, dar în fiecare apar alte și alte nume, asemănătoare, cel mult, prin literele din care sînt formate și în nici un caz prin logica povestirii. Textul este atît de prolix, trimiterile atît de multe și neașteptate, încît nu o dată scribul a simțit nevoia să creadă că se află în fața unui fragment cu „cheie”, atunci cînd refuza să admită, în virtutea „bunului simț”, că manuscrisul sfidează timpul. Eusebius, care mai pomenește și în alte locuri despre „Cartea înțelepciunii lui Loth“, citînd-o ca pe un manuscris al tuturor tainelor trecute și viitoare, pretinde, referindu-se la acel text, că există semne de recunoaștere, asemenea unor repere ale momentului ipostazei în care ne aflăm. Bătălia de la podul Milvius fiind unul dintre aceste repere.

Lactanțiu descrie visul lui Constantin în urma căruia împăratul poruncește soldaților să-și pună pe scuturi „caeleste signum dei“, litera „X“ traversată de un „I” cu capătul curbat. Această dovadă de devotament avea să-l ducă pe Constantin spre victorie. Dar augustul nu renunță nici la celelalte simboluri ce i-au fost de folos. Cel puțin deocamdată încă nu. „Sol invictus“, soarele neînvins, nu este încă abandonat, nici zeii tradiționali. în anul 312 al erei noastre, Constantin, acceptînd atîtea divinități, forțează o alianță divină nemaiîntîlnită pînă atunci. Statuia colosală a Victoriei întindea spre privitor „trofeul patimii mîntuitoare¹‘, în realitate o cruce, iar pe arcul de triumf, împăratul poartă coroana de raze a Zeului Soare, inscripțiile nevorbind decît despre DIVINITAS. Chipurile zeilor păgîni se regăsesc pe monede pînă în 321, iar cel al Zeului Soare pînă în 322. Infidelitatea funciară în alianțe a popoarelor, amănunt susținut de nepoata lui Bertoldi, se dovedește, de data asta, valabilă și în cazul zeilor. După ce se unesc în a-l proteja pe

Constantin în luptele acestuia cu rivalii pămînteni, alianța lor se va destrăma în favoarea creștinismului. La fel ca și în Illiada, bătălia de pe pămînt nu reprezintă decît o reflectare a luptelor din cer. Eusebius este cel dintîi care amestecă în același text numele zeilor eleni cu luptele dintre divinitățile persane, dintre cele egiptene, dar și episoade din Vechiul Testament cu file luate parcă din procesele marilor eretici medievali. Și în tot acest talmeș-balmeș, își mai fac apariția și Mahomed și Alah și alte nume viitoare greu de identificat pentru scrib. Dacă „fragmentele schismatice’¹ sînt prilejuite mai ales de descrierile ereziilor lui Donat și ale lui Arius din Alexandria, bătălia de la podul Milvius face trimiteri, deocamdată, imposibil de urmat, însă aceasta nici măcar nu reprezintă sarcina scribului: el nu trebuie decît să refacă viața succesivă a Celor O Sută.

Bătălia propriu-zisă este descrisă de un Eusebius șezînd la dreapta lui Constantin pe o ridicătură de pămînt, de unde împăratul și apropiații săi ar fi contemplat spectacolul ca dintr-o lojă a unui teatru. Movila aceasta ar fi rămas un loc tabu mai tîrziu, fiindcă de acolo „s-ar fi putut privi în mai multe direcții ale timpului infinit”, frază golită azi de sens. Eusebius povestește cum Constantin n-ar fi avut nici o emoție în această încleștare decisivă întrucît, privind de sus, putea urmări și alte scene asemănătoare, aproape identice, chiar dacă recuzita era uneori cu totul diferită. Scenele se aflau în faze diferite de derulare, astfel încît puteai ști cu precizie cum vor evolua lucrurile și în cazul luptei de pe podul Milvius uitîndu-te la o altă confruntare, aflată însă într-un moment ceva mai avansat al desfășurării. Era de parcă te găseai într-un cinematograf circular, ar spune astăzi scribul, unde pe fiecare perete se proiectează alte secvențe ale aceluiași film.

Pentru istorici, este bine localizată bătălia lui Constantin cu Maxentius, dar dealul din apropiere se mai numește și „Muntele celor treisprezece bătălii”. Tot de „treisprezece lupte nesfîr- șite“ ne vorbește și Eusebius atunci cînd, împreună cu împăratul, admiră de pe movila interzisă de pămînt diferitele încleștări ce aveau loc parcă în același timp. Și el mai spune: „De sus, stînd lingă împăratul lumii, orizonturile dispăruseră și vedeam pînă la capătul universului.” Bătăliile reactualizate sau anticipate – deși Eusebius contestă în mod explicit acești termeni – nici n-ar fi putut fi sesizabile decît cu condiția dispariției tuturor orizonturilor. „Coborînd de pe Muntele interzis, devii o figură sinistră, mărturisește Eusebius, știind prea mult, va trebui să te prefaci tot timpul că nu ești decît asemenea celorlalți contemporani întîmplători. Aceasta este ipocrizia necesară spre a putea supraviețui. Cine va reuși să uite tot restul va fi chiar fericit.” Demonstrația care urmează este ciudată: el, Eusebius, tînărul înalt și cuceritor, a fost toată viața fericit deoarece a reușit să uite ceea ce nu avea legătură directă cu momentul tocmai trăit. în schimb, sclavul infirm, însoțindu-l fidel și caraghios, ducînd fără încetare uneltele de scris cu el, va ține minte fiecare amănunt. în loialitatea lui fără de margini, scutierul cocoșat va rătăci mereu cu un pas înainte sau înapoi – ceea ce, după Eusebius, este totuna – și-și va preveni în mod discret stăpînul ce să facă și ce să evite. Astfel, infirmul preia toate relele, iar personajul narator nici măcar nu le bănuiește. Acest personaj narator este sănătos, ironic, ușuratec, pragmatic și lipsit de milă. Totuși, niciodată nu-și va permite printre ușoare tachinări nici măcar cea mai neînsemnată remarcă răutăcioasă în legătură cu infirmul. Și, ceea ce este mai ciudat, stăpînul fericit și programatic ignorant știe totuși totul: în măsura în care el este cel ce relatează faptele, el devine (și) Eusebius, el devine (și) martorul, el devine (și) scribul. De unde știe totul, el, frumosul și fericitul prin neștiință?

Scribul s-a justificat că nu urmărește trimiterile misterioase ale contextului „Autobiografiilor” întrucît nu este în stare să le descifreze dedesubturile și întrucît nu aceasta este sarcina sa. Dar Eusebius își relatează cîteodată viața căzînd în crăpăturile timpului, ceea ce-l trimite într-o cu totul altă epocă. Biografiile sale sînt niște balauri cu mai multe capete: unul apare, altul dispare. Stînd lîngă Constantin pe Muntele interzis și admirînd bătălia (bătăliile), Eusebius se vede și în mijlocul încăierării, agitînd un scut ornat cu caeleste signum dei, murind și înviind iarăși. („Sabia vrăjmașă mi-a sfărîmat capul“, va spune el textual, pentru ca, două rînduri mai la vale, să descrie modul vitejesc în care va răpune trei dușmani deodată. Și lucrurile sînt și mai complexe, și mai greu de urmărit, dacă luăm în considerare toate cele patru „Autobiografii”, unde asemenea anacronisme și asemenea „reveniri din moarte” apar la tot pasul.)

Ceea ce i se întîmplă acum scribului este cît se poate de neplăcut: el știe foarte bine că a atins unul dintre cele mai importante momente ale istoriei, că are șansa nesperată de a urmări destinul unui personaj ajuns atît de aproape de Constantin cel Mare, protagonistul indiscutabil al vremurilor sale (și nu numai) și că totuși nu poate să descrie epoca din pricină că Al Treizeci și treilea își depășește încontinuu limitele. De pildă, anii nașterii și morții lui Eusebius ar fi putut fi, poate, marcați, chiar dacă preluînd un oarecare risc: unele indicii permit anumite deducții, însă scribului i s-ar fi părut o greșeală inacceptabilă să încerce să înghesuie între două date un personaj a cărui vocație explicită era să relativizeze totul.

Cititorul nerăbdător va întreba de ce nu preia scribul una dintre cele patru „Autobiografii” sau, eventual, o medie a acestora, lucru ce ar permite cu ușurință și trasarea celei de a treizeci și treia povești din ciclul Celor O Sută. însă cel ce pune o asemenea întrebare dovedește că nu l-a citit pe Eusebius.

Într-o polemică nesfîrșită cu Bertoldi, Alliot definește cele patru „Autobiografii” în funcție de cele patru Evanghelii, pornind de la faptul că, într-adevăr, prima ar fi fost scrisă sub zodia lui Saturn, asemenea Evangheliei lui Marcu, a doua sub zodia planetei Jupiter, corespunzînd Evangheliei lui Luca, a treia sub zodia lui Marte, ca și Evanghelia lui Matei, și a patra sub cea a Soarelui, la fel ca și Evanghelia lui Ioan. Ar mai fi de luat în seamă animalele citate în cele patru „Autobiografii”, respectiv leul, boul, omul și vulturul, de asemenea în relație directă cu Evangheliile. Dar chiar dacă apariția (în text) a acestor ființe ar putea avea o „cheie”, arhonții și îngerii realizați de Alliot prin anagramarea unor nume proprii din cuprins¹ nu ar dovedi nimic, acceptînd că acele cuvinte ascunse ar fi reale. Nu mai puțin trase de păr în demonstrațiile lui Alliot sînt direcțiile tradiționale ale celor patru „Autobiografii” în funcție de corespondențele lor evanghelice.

Pe de altă parte, într-adevăr, valentinienii apar (doar) în „Autobiografia” a patra, ei nerecunoscînd decît Evanghelia lui Ioan și, la fel, în prima „Autobiografie” se fac referiri la ebioniți (care nu-l acceptau decît pe Matei). în toate cele patru texte este afurisit – tot în treacăt – Marcion, în afara celui de al doilea, corespunzător Evangheliei lui Luca, cea în care credea Marcion însuși.

Desigur, reale sau forțate, acestea sînt amănunte (eventual) inteligibile pentru un specialist, dar și asta numai în cazul că respectivul este „pus pe pistă”. în rest, vagile trimiteri, mulțimea de personaje trec într-un iureș ce exclude posibilitatea sesizării nuanțelor.

Și toate astea n-au reprezentat decît un exemplu dintre cele multe. Anagramări posibile de nume sau punerea acestora în coloană pentru a da un acrostih au permis și alte concluzii și mai ciudate. Cercetători moderni, amatori de senzațional, vorbesc despre Napoleon, Stalin, Hitler, Bush sau Gorbaciov, nume rezultate prin diferite amestecări de litere și potrivindu-se cît de cît cu contextul.

Între cele patru „Autobiografii” nu se poate face o „medie”.

Sau iată, de pildă, cum sfirșește eroul: în prima și în a doua variantă dispare în cîte un incendiu, în a treia se pierde pe mare, iar în a patra își așteaptă moartea într-un fel de tabără de prizonieri. Fiind el cel ce se presupune că ar fi notat tot ceea ce i s-a întîmplat, este firesc să nu fi apucat să pună și ultimul punct, să nu-și descrie propria moarte. în felul acesta, însă, se termină doar narațiunea, nu și viața eroului. Finalurile rămîn deschise și noi putem alege: Eusebius a murit într-adevăr în urma ultimului eveniment descris ori n-a mai continuat să scrie dintr-un motiv obiectiv sau subiectiv. Mai mult, primul incendiu nu este localizabil, el puțind fi la fei de bine tabloul uneia dintre cetățile trecute prin foc de Constantin, ca represalii împotriva unui oraș necredincios în conflictul cu Licinius, dar prezintă și similitudini cu distrugerea Troiei, mai ales că pasaje întregi sînt preluate după Homer. (După cum arată și Conți.) Al doilea incendiu își are originea în cer: o pedeapsă dumnezeiască, o catastrofă naturală sau… un bombardament! Eusebius notează ultimele cuvinte purtînd pe cap o cască de fier (ca aceea de gladiator?). în a treia variantă, corabia cu care călătorește este lovită și el plutește ținîndu-se de o scîndură. (Cum a mai ajuns manuscrisul la noi?) Tabăra unde moare în cel de al patrulea text reprezintă locul unde se află strînși mii și mii de prizonieri. Nepoata lui Bertoldi identifica în ea un lagăr de exterminare nazist, bătrînul rîdea de ea și vorbea despre prizonierii bulgari ai lui Vasile II „Bulgaroctonul“. în ceea ce-l privește pe scrib, acesta tinde să creadă că, de data asta, trimiterea poate fi acceptată drept mult mai firească: în luptele de succesiune între ultimii rivali, Constantin și Licinius, s-au confruntat cele mai mari armate romane atrase vreodată într-un război fratricid. După înfrîngerea lui Licinius, în septembrie 324, o uriașă oaste cade în prizonierat. Pînă să se hotărască soarta fiecărui individ – hotărîre, de obicei, atît de arbitrară –, oamenii aceia își așteptau viitorul în imense îngrămădiri unde erau păzite trupele dezarmate. Dacă n-ar fi existat decît această a patra variantă a „Autobiografiilor”, scribul ar fi conchis că Eusebius ar fi trecut de partea lui Licinius și că își prevedea sfirșitul printre prizonieri, mai ales că pînă atunci s-a aflat întotdeauna în preajma Iui Constantin, ceea ce ar fi dus la concluzia că ar fi trădat în ultima clipă. Dar în celelalte trei texte, Eusebius nu sfîrșește astfel, în unele mai descrie cu lux de amănunte și Constantinopolul, „Altera Roma“, inaugurat Ia șase ani după înfrîngerea definitivă a lui Licinius.

La toate acestea se mai adaugă stilul greoi, emfatic și neglijent al lui Eusebius, ceea ce a dus la numeroase interpretări greșite ale copiștilor și traducătorilor. Georges Alliot, celebrul specialist al epocii, aflat în veșnică polemică atît cu Conți, cît și, mai tîrziu, cu Bertoldi, pretinde, nu fără temei, că multe dintre „minunile” atribuite textelor lui Eusebius nu reprezintă decît preluări greșite ulterioare. Nici una dintre cele patru „Autobiografii”, spune Alliot, nu ne-a rămas în original. Ele au fost numerotate în ordinea descoperirii lor și nu a vechimii textului respectiv. Alliot mai pretinde că toate patru variantele n-ar reprezenta decît rezultatele ramificărilor prin erori ale unui original comun. Dacă unele toponime apropiate ca formă grafică au dus la localizări diferite și la „adaptări” necesare pentru ca textul să aibă un sens acceptabil și în scrierea născută din greșeală și apoi devenită unica variantă, în cazul unor transcrieri sau traduceri incorecte de verbe, întîmplările o iau pe alte făgașe, noul editor fiind obligat să descrie lungi meandre pînă a reuși să revină cît de cît în apropierea vechiului curs. Exemplele tipice oferite de Alliot sînt de genul: „Cirrha” (port la Delphi) înlocuit cu „Cirta” (oraș în Numidia, după Constantin denumit „Constantine”) sau verbele „displodo” și „dispono”, cu sens antonimie în text, primul referindu-se la o desfacere prin forjă, în timp ce al doilea indică tocmai o punere în ordine. în cazuri ca acestea, editorul ajuns în posesia unui manuscris modificat este forjat să justifice fapte și locuri ce nu se potrivesc nicicum. Dacă are pujină imaginajie, născocește o istorioară potrivită și evită ceea ce devine de prisos. Cirrha fiind înlocuită cu Cirta (cu atît mai mult cu cît al doilea oraș se leagă și de numele lui Constantin), aefiunea din Grecia și tot ce era în conexiune cu ea dispare spre a face loc unei alte întîmplări. Scribul a citat și al doilea exemplu, ca pe o pildă extremă: ea provine din secolul XX și se datorează unei greșeli de tipar. Un student sîrguin- cios l-a preluat pe „displodo” ca pe o anticipare a exploziei unei bombe. Bineînțeles că „anticipația nostradamică” a lui Eusebius a căzut în ridicol atunci cînd Alliot a evidențiat greșeala de tipar. Dar Alliot a făcut atîta tapaj asupra acestui exemplu, absolutizînd întreaga operă a lui Eusebius drept o deturnare tipică de sens a unor transcrieri succesive, îneît, pînă la urmă, a ajuns să minimalizeze în întregime cele patru „Autobiografii”. A urmat polemica nesfirșită cu Conți, apoi cea cu Bertoldi etc.

Unele personaje secundare apar în opera lui Eusebius deosebit de vii. Cele ce n-au fost amestecate din ignoranță și au reușit să răzbată în forma inițială reprezintă, poate, din punct de vedere artistic, subiectele paginilor celor mai reușite. De pildă, Licinius cel Tînăr (fiul lui Licinius și al unei concubine sclave), ajuns la o etate fragedă cezar, o dată cu ridicarea la acest rang și a celor doi băieți minori ai lui Constantin, decade, după înfrîngerea tatălui său, în sclavie și este suprimat abia după doisprezece ani, timp cît își tîrăște viața prin atelierele imperiale de țesătorie din Cartagina. (Alți istorici pretind că ar fi fost executat după numai un an, împreună cu tatăl său, la Thesalonik.) Meditațiile personajului au o vigoare de erou al unei tragedii de Sofocle. El nu își jelește numai propria-i soartă, dar consideră, în general, destinele oamenilor clădite pe nedreptate. Este aspru cu tatăl său, care, inițial, a fost cruțat și socotește că acela și-a dobîndit iertarea prin sacrificarea fiului nevinovat. îl compătimește, în schimb, pe Constantin – de fapt, omul ce l-a distrus și-l va omorî –, spunînd că împăratul nu este de vină pentru greșelile sale, ele fiind emanația unui suflet chinuit, deși aflat într-o îmbrăcăminte atît de strălucitoare. Constantin va trebui să-și condamne la moarte propriul întîi născut, apoi și pe soția sa, ființele la care a ținut cel mai mult în viață. Constantin va ajunge să nu-și mai suporte nici măcar capitala, strămutînd-o la mari depărtări. Constantin, va spune Licinius cel Tînăr, va reuși să împace mai-marii cerului, regiunile pămîntului, credințele oamenilor, însă nu va reuși să-și găsească niciodată propria liniște. Discursul lui Licinius cel Tînăr are trei momente convenționale: sărbătoririle fastuoase a zece, a douăzeci și a treizeci de ani de domnie a împăratului. Cu ocazia tricemaliei, a ultimei dintre cele trei aniversări, va fi omorît în mizerie și personajul nostru. însă vorbele lui vor deveni tot mai împăcate, în vreme ce Constantin, ajuns la cele mai înalte onoruri posibile pentru un muritor – fie el chiar și august va fi descris tot mai nefericit. Episodul Licinius cel Tînăr este o operă de artă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.