Oul de Aur (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

După ani de zile, cînd Gallus va fi ridicat la rang de cezar și, plecînd să-și îndeplinească noile îndatoriri, va scăpa din consemnarea de la Macellum, i se va îngădui și lui Julianus să se ducă în Grecia, spre a-și desăvîrși studiile. Dar, nemaitrebuind să suporte cenzura severă a dascălilor-spioni, trimiși să le imprime o anumită gîndire, cei trei prieteni vor căuta, în primul rînd, spectacolul cultelor secrete și exclusive, inițiindu-se, în mod tainic, în ceremonii interzise, cutreierînd labirinturi subterane și studiind doctrine cît mai eretice.

Nepotul marelui împărat creștin simțea în apostază o aventură primejdioasă, excitantă, imposibil de găsit în alte domenii. Enandros, metodic, studia totul, adunînd cu avariție fiecare experiență la care reușea să ajungă, făcînd de multe ori eforturi îndelungate și nu lipsite de pericole spre a mai putea adăuga o trăire în colecția sa mereu incompletă. Țipor se amuza, deși riscurile pe care și le asuma nu erau cu nimic mai mici decît cele ale prietenilor lui: el nu făcea nici un secret din faptul că se lăsa inițiat numai de dragul curiozității, rămînînd ceea ce era, amănunt ce-l indica drept un probabil trimis al orînduirii sau al unei secte rivale, existînd tot timpul posibilitatea de a fi „demascat” și înlăturat ca atare. Pe de altă parte, dacă s-ar fi aflat de către coreligionarii săi că a trădat cutumele străbune, că s-a amestecat cu alte comunități, însă, mai ales, că a participat la slujbe diferite, Ia ceremonii ale diverselor culte creștine – apostazii ale străbunelor legi iudaice –, risca să fie alungat de ai lui, deși ei nu i-a părăsit nici o clipă, ci doar studia „tot ceea ce se putea greși gîndind diferit de prescripțiile Vechiului Testament”. Poate de aceea zîmbetul lui ironic nu slăbea nici un moment, poate de aceea se simțea împăcat cu sine și nu percepea nici o primejdie în demersurile prohibite făcute aproape zilnic.

Aceștia erau cei trei prieteni și, chiar dacă pașii lor nu vor călca niciodată aceeași potecă, drumurile li se vor intersecta de nenumărate ori, iar influențele respective nu vor mai putea fi șterse nicicînd.

De pildă, rămîne un mister cum acești adolescenți, profanatori ai ortodoxiei, s-au manifestat atît de vehement împotriva altor eretici, cum ar fi fost Maximus din Tyr sau Libanios. Primul dintre ei făcuse mare vogă la Roma cu două secole în urmă și „Demonologia” lui slujea unui observator al nenumăratelor secte drept bază de discuții: Maximus din Tyr spunea că dacă între plantă și om au fost interpuse diferitele specii de animale, este firesc ca întreaga alcătuire a lumii să se sprijine pe o înlănțuire de nuanțe sau trepte. Admițînd acest lucru, continua Maximus, între om și divinitate s-ar succeda demonii. Contactul cu demonii, modul lor de acceptare și felul cum ar trebui tratați se oglindeau în diferitele doctrine. Dar atît Julianus, cît și Enandros și Țipor nu numai că nu acceptau demonologia veche de două veacuri, dar nu pierdeau nici un prilej de a-și bate joc de ea. Enandru, bunăoară, ar fi scris o satiră în care atît în acrostih, cît și în ultimele litere ale fiecărui vers se putea citi cuvîntul „prostie”, deși textul părea să laude demonii. Mai tîrziu, se zice, Enandru ar fi reluat satira și ar fi realizat una dintre primele sale performanțe poetice, scriind un text apologetic la adresa lui Maximus din Tyr unde cuvîntul „prostie” putea fi citit de la stînga la dreapta și de la dreapta spre stînga în litere însemnate ale aceluiași vers. în afară de asta, același cuvînt era mascat de nouă ori în diferite direcții, tot în litere însemnate pe niveluri verticale deosebite ale textului. Este, se zice, una dintre primele performanțe criptice ale lui Enandru și pare cu atît mai ciudat cum de și-a ales drept exercițiu tocmai luarea în derîdere a unuia dintre „clasicii” ideii pe care se afirma că ar fi slujit-o atît el, cît și nobilul lui prieten. (Oricum, manuscrisul nu ne-a parvenit, ci este menționat doar din surse și ele preluate…)

Nu mai puțin ciudat pare din punctul acesta de vedere faptul că și Libanios, contemporanul lor, s-ar fi bucurat de un tratament asemănător. Libanios din Antiochia sau „Micul Demosthene” este considerat a fi una dintre dovezile cele mai elocvente ale politicii apostatice a lui Julianus ajuns împărat. Acel elenist jovial, prieten cu creștinii, devine într-adevăr ques- tor pe vremea lui Julianus, dar este tratat la fel ca și „clasicul” Maximus de către junii și iconoclaștii noștri studioși. Descoperirea aceasta constituie, poate, momentul cel mai interesant al muncii scribului în legătură cu eforturile sale de a-l readuce din uitare pe Cel de Al Treizeci și patrulea. Ceea ce părea imposibil pentru un inițiat tradițional al domeniului se releva fără putință de tăgadă în fața ochilor uimiți ai scribului. Satira împotriva lui Maximus din Tyr este reluată cu și mai multă violență împotriva „Micului Demosthene”. Performanțele formale au evoluat, cuvintele jignitoare încastrate în text fulgerează scriitura la tot pasul. Aproape că nu există direcție de unde să citești literele însemnate pentru a nu descoperi expresii întregi batjocoritoare. Cel puțin așa pretind autorii care citează lucrarea, atribuind-o lui Enandros… Unde este, atunci, admirația nețărmurită a celor trei pentru maestrul elenist, admirație de care istoriografia secolelor următoare a făcut atîta caz?

Scribul își permite din nou o mărturisire: în credința lui nestrămutată că istoria se repetă asemenea pietrelor colorate din- tr-un caleidoscop cu aranjamente practic limitate, a fost convins că, ajuns în epoca Apostatului, va găsi similitudini probatoare cu perioada unui alt „renegat” celebru, Amenophes al IV-lea, Akhenaton, hulitul faraon reformator al Egiptului, domnind cam la fel de mult ca și Julianus cu aproximativ un mileniu și jumătate înaintea sa. Dar schema ar fi prea simplă. Caleidoscopul nu are numai posibilități foarte mari – totuși nu infinite! – de combinare, ci dispune și de capcane subtile. Multe repetiții sînt doar aparente, poate tocmai spre a-l induce în eroare pe specialistul grăbit. Apostazia lui Enandros – ca să nu ne hazardăm în privința lui Julianus, deși prudența aceasta poate părea exagerată și denotă o mică lașitate a scribului – este rodul unor transcrieri tîrzii și intenționate. Lucru ce i se pare scribului atît de evident încît trebuie să lupte rară încetare cu sine însuși cît se ocupă de Cel de Al Treizeci și patrulea, pentru a nu transforma una dintre cele o sută de biografii într-o încercare polemică (atît de la modă azi) de demitizare a unor personaje celebre, pornind de la o ipoteză preconcepută.

Perioada nestăvilită de studii a lui Julianus și a celor doi tovarăși ai săi se explică prin faptul simplu că tinerii au putut, în sfîrșit, să depășească recluziunea și stricta supraveghere și, odată simțindu-se liberi, au căutat cu febrilitatea îndelung însetatului să recupereze tot ceea ce soarta le arunca în cale. Era o răzbunare violentă aceasta, ea semănînd cu excesele pe care și le permit tinerii abia eliberați din armată sau din regimuri severe de internat. Doar că, pe lîngă plăcerile trupului, junii noștri simțeau și nevoia unor delicii ale spiritului pînă atunci interzise. Educația îndelungată în speculații și gîndire disciplinată nu mai putea fi abandonată. Un desfriu al conștiinței se mula perfect pe orice exces fizic. Creierul bine educat se revărsa și el în emanații nemaiîngrădite de mentori. însă această temeinică instrucție a tăinuirii intențiilor, a mascării adevăratelor interese, precum și prudența în evoluția fără ascunzișuri îi făceau să păstreze o conspirativitate deplină asupra a tot ceea ce întreprindeau. Pentru Țipor, cuvîntul scris reprezenta mai mult decît o trufie amendabilă, asemenea vechilor adepți ai lui Hilel, el n-a lăsat opere în urma sa, experiența trăită se mulțumea cu ea însăși, necerînd o confirmare „pentru posteritate”. Julianus își nota totul cu grijă, însă ascundea precaut manuscrisele sau le semna cu alt nume. Doar Enandros, talentat în versificația criptică, tindea să-și prezinte performanțele literare, încifrîndu-le sensurile dorite.

Cînd Julianus, ridicat la rang de cezar, plecă în Gallia spre a păzi limesul nordic, interesul său pentru aventurile spiritului pare să fie acoperit în întregime de obligațiile-i militare. Strălucitele-i reușite de pe front, unde augustul l-a trimis spre a-l pierde, denotă că energia lui și-a găsit o altă cale de a se consuma. O energie ieșită din comun, după cum s-a dovedit foarte curînd, întrucît tentativa lipsită de speranțe se transforma tot mai evident în triumf. Omul speculațiilor teoretice s-a dovedit la fel de înzestrat și pentru cariera de mare comandant: simplitatea vieții (îndelung exersată), disciplina în gîndire și acțiune, prudența ce l-a salvat de atîtea ori de la moarte, capacitatea de a face totul bine l-au propulsat dintr-un tînăr filosof într-un mare general.¹

Enandros nu l-a urmat în Gallia. Poate că vechiul lui prieten l-ar fi însărcinat cu posturi importante pe cîmpurile de luptă, poate că în lunile lungi de iarnă, cei doi ar fi putut relua vechile dispute filosofice. Enandros a rămas, însă, credincios pasiunii sale. Jocul aranjării versurilor și al ascunderii cuvintelor-cheie îl subjugase cu totul. Performanțele sale tot mai incredibile au ajuns printre subiectele preferate la Constantinopol, punîndu-se pariuri în găsirea tuturor trimiterilor secrete din poemele poetului. Enandros compunea lucrări atît de rafinate încît se organizau adevărate concursuri cu public și pe mize mari pentru ca participanții să încerce să decripteze textele încifrate. Dar materialele conțineau mereu mai multe capcane și erau tot mai rare cazurile cînd se dovedea un competitor apt să descopere într-o întreagă noapte toate sensurile secrete strecurate prin litere distincte în poeziile nici ele lipsite de farmec. Pînă ce augustul s-a temut că Enandros nu numai că se distrează, însă comite și acte de lezare a majestății, dacă nu chiar și instigări directe la conspirații. Autorul atît de la modă a fost judecat și doar opinia publică l-a salvat de la pedeapsa cu moartea, fără a-l putea totuși împiedica pe împărat să-l surghiunească într-un fort din Lidia² și dîndu-i abia după un an voie să se stabilească în Antiochia.

Țipor, cel de al treilea tovarăș de nebunii ale tinereții, dispare în întregime, pentru mai mulți ani. Scribului i-a fost imposibil să-i dea în tot acel timp de urmă.

În vreme ce Julianus repurta primele victorii în nord, motiv pentru care poeții curții îl numeau în deridere „Victorinus” (adică autorul unor izbînzi mici, neînsemnate), în timp ce Julianus dormea în cortul său pe subura³ și îndeplinea, în mod oficial, ceremoniile cultului creștin, petrecîndu-și iarna la Lutetia⁴ într-o cetate incomodă și lipsit de orice anturaj intelectual (ceea ce poate însemna că nici n-a dorit să ia cu sine o suită de filosofi, tocmai pentru a se putea concentra din plin asupra îndatoririlor ostășești), Enandros cutreiera lungul bulevard Syngon, strada principală din Antiochia, mărginită pe toată lățimea de coloane și magazine de lux. Ciudat, nu? Cezarul tremura de frig într-un Paris neprimitor, în timp ce Antiochia oferea imaginea unor adevărate Champs Elysee…

Conform tradiției, Enandros ar fi trebuit să-și piardă vremea în primele biserici ale martirilor, mult mai degrabă decît în templul dedicat lui Augustus și Romei. Sau, dacă tot mai trecea prin lăcașurile păgîne, să studieze acolo deviațiile unor creștini care, influențați de culte străine sau vechi rituri elenistice, să încerce să practice erezii născute din diferite superstiții. Cînd însuși Constantin cel Mare inaugurase, cu puțini ani înainte, noua metropolă imperială atît prin procesiuni creștine, cît și prin ceremonii păgîne, un oraș oriental, la răscrucea atîtor drumuri, nu putea fi străin de tot felul de influențe.

Din legenda secolelor V și VI aflăm despre un Enandros credincios intransigent încă din copilărie, așa cum ar fi fost în perioada de la Macellum și Julianus. Totuși, prima dintre numeroasele sale dovezi de fidelitate față de cruce martirul ar fi dat-o la Antiochia, cînd și-a pierdut familia, datorită exigenței sale religioase. Astfel, se amintește că Enandros, căsătorit cu fiica unui ofițer de-al lui Constantin, se va afla în miezul unor conflicte de idei. Socrul său, unul dintre soldații ce și-au pus pentru întîia oară crucea pe scut, conform revelației augustului din preajma bătăliei de la podul Milvius, în urma succesului repurtat pe cîmpul de luptă, va rămîne fidel întreaga viață divinului semn. Păgînii vor lua ostatică familia Celui de AI Treizeci și patrulea și-l vor amenința că i-o vor omorî în chinuri de nu va abjura de la credința sa, iar Enandros va prefera să asiste la martirajul alor săi decît să-și schimbe convingerile.

Această cumplită încercare prin care legenda îl pune pe erou să treacă va avea, mai tîrziu, să reprezinte un reper al evoluției sale. Dar ea este puțin probabilă din toate punctele de vedere. Luînd lucrurile pe rînd, nu este deloc dovedit că, la Macellum, adolescenții Julianus și Enandros ar fi ucenicit în ascetism, cu atît mai mult cu cît acolo ei au avut un regim de quasideținuți și opțiunile lor formale erau forțate. însă apostazia împăratului va trebui dovedită ca o rătăcire dintr-un drum drept, deci o deviație de la ceva „curat”. Acel ceva „curat” nu putuse să aibă loc decît în tinerețe. (Și ce căuta atunci acel Țipor printre cei trei prieteni?) Pe de altă parte, în Antiochia mijlocului veacului al patrulea, deci după edictele lui Constantin și ale lui Constantius, era greu de imaginat că un funcționar public roman (cum reiese din legendă) l-ar mai fi putut supune pe un cetățean la niște persecuții anticreștine atît de cumplite. Ca să nu mai vorbim de faptul că eroul nostru însuși ar fi fost la ora aceea o personalitate oficială de seamă a locului… însă și Enandros trebuia să aibă o biografie pilduitoare, cu repere precise și, pentru scribii mai tîrzii, un mic anacronism de circa o jumătate de secol nu constituia un impediment, mai ales cînd și tradiția orală era atît de potrivită versiunii lor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.