Oul de Aur (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Cert este că, în jurul lui 360, cînd Julianus se afla cu legiunile pe Rin și se găsea în fața alegerii sale ca împărat, Enandros își pierde familia la Antiochia în condiții misterioase. Că această familie ar fi făcut parte dintr-un cult eretic și ar fi fost suprimată de o grupare oarecare rivală, că ar fi fost într-adevăr „creștină curată¹¹ și ar fi fost victima unui atac venit din motive independente de religie este astăzi imposibil de aflat. în „Leul și gazela“ Enandros povestește despre o gazelă și despre puii ei sfișiați de fiare sălbatice (nu de un leu), în vreme ce tatăl puilor ar fi asistat neputincios la măcel. în viața sa de după viață, martirul, devenit dușman al credinței, își va fi pierdut familia ca urmare a apartenenței sale la un cult eretic, semibarbar și sîn- geros, acuzatorii săi de peste secole învinuindu-l de păcatele unor secte reperabile azi doar în „colecția de erezii¹¹. Dar nici acei acuzatori nu se dovedesc a fi prea scrupuloși, ei nu se folosesc de argumentele științifice ale unor anacronisme, ci se mărginesc să declare ceea ce vor să impună. Nu avem nici un temei cît de cît solid de a-i crede sau de a nu-i crede. Polemica de peste secole nici nu este o confruntare de idei: în primele veacuri de după moartea sa, Enandros este sanctificat în urma unor afirmații. în următoarele, este prăvălit în focurile iadului în urma altor afirmații. Cele două etichetări nu se contrazic: a doua face totală abstracție de prima.

Totuși, perioada corespunde cu conciliul incomplet din Antiochia. „Conciliu incomplet¹¹ este denumirea dată acelor adunări religioase care nu s-au finalizat nici prin prezența necesară luării unor decizii apte de a se impune și la care nici autoritatea supremă n-a fost de față. Se pare că această adunare ar fi fost convocată de către împărat, însă că evenimentele legate de rivalitatea crescîndă dintre Constantius și Julianus l-au obligat pe august să renunțe la a fi de față la întrunire, iar episcopii, anunțați în ultima clipă, n-au mai primit vestea revocării sau amînării conciliului. S-au prezentat totuși, deci, în anul 360, la Antiochia capii diferitelor comunități creștine din întregul imperiu și, printre aceștia, reprezentanți ai nenumăratelor secte. Rolul lui Enandros din Nikomedia este contradictoriu și în acest episod: pînă prin secolul al Vl-lea, adică pînă ce mai este socotit un martir al bisericii, se spunea că ar fi participat la conciliu în calitate de reprezentant imperial și că i-ar fi înfierat pe aceia ce, pornind de Ia numele lui Christos, săvîrșeau nenumărate samavolnicii, omorîndu-și rivalii și jefuindu-le bunurile după scenariile unor doctrine special fabricate acestor scopuri. Cuvintele sale, Enandros fiind și un foarte bun orator, i-au pus într-o asemenea lumină pe cei incriminați, încît aceștia i-ar fi răpit familia, cerîndu-i să-și retracteze în zilele următoare afirmațiile acuzatoare, altfel urmînd să-i omoare pe apropiații lui. Enandros, însă, îmbrăcat într-o haină lungă și neagră de preot creștin, va avea de îndeplinit o îndatorire divină, ce-l va împiedica să facă orice altceva și, așadar, îi va fi imposibil să-și salveze familia, asistînd neputincios, ca în imaginea din „Leul și gazela”, la uciderea celor dragi. Martirul, oricît de plin de misiunea-i sfîntă, rămine un biet muritor, sensibil la durerile și la tentațiile acestora, dar obligat la o anumită conduită de menirea ce i-a fost atribuită.

În viziunea unor secole mai tîrzii, același Enandros din Nikomedia va purta o haină albă, simplă, de filosof – asemenea lui Julianus ajuns împărat – și va fi autorul unui poem record, care, în lectură obișnuită, va reprezenta un imn de glorie închinat donatiștilor, iar în descifrarea jocului criptic, va avea menționate optzeci și opt de nume de erezii, performanța constînd în faptul că toate literele poeziei vor fi folosite pentru ascunderea cuvintelor încifrate. Lucrările lui Enandros ar fi fost vîn- dute în numeroase exemplare, cititorii s-ar fi muncit cu ele în mod asemănător dezlegătorilor moderni de cuvinte încrucișate, iar, la sfârșit, pentru a se verifica, ar fi avut la dispoziție un lichid special: turnîndu-l pe manuscris, literele conținînd cuvintele ascunse s-ar fi colorat distinct în structura textului. Ei bine, după „conciliul incomplet’¹, toate literele și-ar fi schimbat culoarea.

Și, în fine, după secolul al Vl-lea, Enandros nu numai că purta în amintirea recentă haine elenistice, însă și făcea parte din sectele cele mai periculoase, pornite împotriva iui Christos, proslăvind păcatul, ura și fărădelegea. El și-ar fi pierdut familia în orgiile sîngeroase obișnuite acelor slujitori ai diavolului și faptul că a asistat la măcel impasibil ar fi dovedit cu prisosință că participase în mod conștient la groaznicul ceremonial. Dar la toate acestea vom mai avea vreme să revenim.

Libanios, despre care am mai avut prilejul de a aminti, întors între timp și el, pentru totdeauna, în Antiochia, va fi un alt reper schimbător al imaginii postume a lui Enandros. Se pare că Al Treizeci și patrulea ar fi fost ridicat, la insistențele lui Julianus, comandant al Antiochiei încă pe vremea lui Constan- tinus. în perioada respectivă, toți funcționarii publici purtau uniformă, în afara prefectului Constantinopoluiui. în legendele succesive, Enandros poartă ba haina neagră de călugăr creștin, ba straie de filosof elenist, în nici un caz însemnele militare. Aceasta poate pentru că era greu de imaginat un martir al bisericii arborînd insignele puterii, iar apoi, cînd sfîntul devine eretic, orice împotrivire la regulă se constituie într-o nouă dovadă a spiritului îndreptat spre contradicție. Comandantul orașului îl va proteja pe celebrul și periculosul păgîn Libanios, la fel cum, mai tîrziu, împăratul Julianus îl va face questor. însă, privit ca martir, Enandros îi va converti la creștinism pe cei mai buni elevi ai elenistului, Basilius și Ioan Chrysostomus, în timp ce în referirile din evul mediu, același Enandros, devenit tiran al orașului Antiochia, îl va ridica pe Libanios la rang de filosof oficial, mai ales în perioada cînd împăratul apostat va ierna în cetate.

Relatările acestea în legătură cu relațiile dintre Enandros și Libanios sînt la fel de naive ca și cele mai multe dintre povestirile găsite de scrib înfățișîndu-l pe Al Treizeci și patrulea. Inițiala lor circulație orală se face simțită la tot pasul și de aceea nu trebuie să mire lipsa de rigoare științifică a colportorilor. Păgînul Libanios, de pildă, este cunoscut că nu a trecut printr-o perioadă de glorie în Antiochia numai în vremea scurtei domnii a lui Julianus, ci a fost acceptat și de împărații următori, de Valens și de Theodosius. Renumele i-a supraviețuit apostaziei lui Julianus.

Pe de altă parte, dacă Enandros s-a aflat într-adevăr într-o postură atît de importantă în Antiochia, tragedia familiei sale trebuia să se fi întîmplat altfel, Al Treizeci și patrulea avînd la dispoziție suficiente puteri spre a nu trebui să asiste neputincios la derularea grozăviilor. Militarizarea înalților funcționari locali, începînd cu epoca Iui Constantin cel Mare, le sporea acestora nu numai atribuțiile legale anterioare, cînd erau asistați de oștenii mereu gata de a-și impune propriile păreri, dar făcea din ei un fel de guvernatori asemănători celor din Rusia secolului al XlX-lea. Dacă este adevărat că Enandros a ajuns la o asemenea poziție, scribul și-l poate lesne imagina ocupîn- du-se în special de spectacole cu animale și gladiatori – chit că ultimele fuseseră deja interzise de Constantin condimentate cu întreceri de recitări și reprezentări de vechi piese de teatru. Fiul lui Eusebius din Nicaea nu era un militar apt de a-și impune să doarmă pe subura, viața cazonă nu-l încînta în nici o privință, un pahar cu vin, o discuție elevată și imaginarea unei noi secte fiindu-i mult mai caracteristice. Al Treizeci și patrulea nu era preocupat de străvechiul și ordinarul cotabul, adică de scuiparea de vin sau apă la punct fix sau pe talgerele unor cîntare sensibile, Enandros a reînviat la Antiochia misteriosul și complicatul „Ou de aur“, pomenindu-se în analele orașului și de un concurs al acestui joc, cîștigat, desigur, de protagonistul nostru. Cît timp a stat Al Treizeci și patrulea în Antiochia, aceasta părea să-și redobîndească gloria de altădată. Fusese construită și o galerie a Filosofilor unde, peripatetizînd, înțelepții își expuneau punctele de vedere.

Scribul trebuie să recunoască: nimic nu se potrivește în această poveste. Pe de o parte, un demnitar readucînd o veche cetate la faima trecută, pe de altă parte, un martir suferind uciderea celor dragi; pe de o parte, un amic de-al lui Julianus pus în dregătorie de augustul rival, pe de altă parte, un preot creștin participînd la „conciliul incomplet” și inventariind într-un text încifrat (!) numeroasele secte eretice aflate de față; pe de o parte, un om organizînd petreceri sofisticate și preocupat de gimnastica spiritului, pe de altă parte, un ascet păstrător al dreptei credințe și suferind de pe urma convingerilor sale. Suferind de pe urma cui? Scribul a întrerupt de mai multe ori munca la Al Treizeci și patrulea, la început fiindcă i-a trebuit oarece vreme spre a fi sigur că l-a scos la iveală pe adevăratul descendent al lui Eusebius din Nicaea, pe de altă parte, fiindcă datele descoperite i se păreau prea nepotrivite, fără șanse de a se închega într-unu! și același subiect. Personaje cu numele real al Celui de Al Treizeci și patrulea s-au perindat numeroase prin epocă și era oricînd posibil ca o coincidență onomastică să nască anumite confuzii între faptele și întîmplările mai multor actori reuniți din eroare într-un singur erou. Situația aceasta a durat destul de mult și nesiguranța scribului creștea pe măsură ce constata că depășește considerabil timpul afectat unuia dintre Cei O Sută, fără a se putea decide asupra diverselor variante rezultate din datele contradictorii Ia care a ajuns. Pentru că, trebuie spus, scribul nu are privilegiul de a primi informațiile în ordinea desfășurării cronologice a evenimentelor, astfel încît să poată urmări o evoluție. El, scribul, găsește după nenumărate căutări o trimitere, un apropou, o mică notiță de subsol privitoare la personajul căutat. Informația poate să provină în legătură cu nașterea sau cu moartea eroului nostru, cel ce nu este decît un simplu figurant cu totul nesemnificativ în textul respectiv. Scribul se bucură enorm și cu atît, trece totul într-un registru și caută în continuare. între timp, cele aflate îl duc, uneori, spre alte surse Altă dată îl ajută doar întîmplarea și încăpățînarea de a persevera și atunci cînd toate drumurile par a se înfunda. Din cele cîteva oscioare găsite pe diferite meridiane trebuie reconstituit mamutul. Cîteodată, la terminarea asamblării pieselor componente, scribul se pomenește cu niște părți rămase pe dinafară. Dacă are timp, demontează întregul ansamblu, încercînd să-l reconstruiască în așa fel încît să-și găsească și acele fragmente un loc în întreg. Dacă produsul i se pare acceptabil și el, scribul, intră în panică din pricină că a zăbovit prea mult în preajma unuia dintre Cei O Sută, riscînd să nu-i mai fie dat să ajungă să se ocupe și de ultimul dintre ei, se mulțumește cu ce a făcut și uită ceea ce n-a reușit să integreze. Șederea lui Enandros în Antiochia face parte dintr-un asemenea caz: ea se compune din nenumărate informații contradictorii, provenind din perioade diferite de timp, neurmînd nici o cronologie, negîndu-se reciproc. Soluția cea mai simplă este să declari că în perioada respectivă totul este posibil, că nu era deloc exclus ca un om să fie credincios noii religii și să se ocupe și de alte lucruri, că Apostatul însuși este o dovadă că poți crede în mod intim în elenism, chiar și slujind public și cultul creștin. Imaginea noastră de la sfirșitul secolului XX este aburită în privința vremurilor de mult apuse și în mare măsură ține doar de puterea de convingere a autorului modern de a impune chipul dorit perioadei Celui de AI Treizeci și patrulea, mai ales că avem de-a face cu o vreme dominată de legende cu teză, legende în care de nenumărate ori Personajul Pozitiv a devenit negativ, iar Răul a devenit bun. Dar explicația ar fi prea simplă. în biografia lui Enandros au intervenit prea muiți comentatori interesați, ștergînd și adăugind de la sine ceea ce credeau necesar spre a-și ilustra afirmațiile preconcepute.

În timp ce rivalitatea dintre Julianus și Constantius s-a ascuțit pînă în pragul unei confruntări la fel de cumplite ca între Constantin și Licinius, cu doar puține decenii în urmă, martorii oculari mai trăind, Enandros mai rămîne la Antiochia, unde aude despre moartea providențială a lui Constantius și recunoașterea prietenului său din copilărie drept unic împărat. După unele surse, în general acceptate, Enandros l-ar fi întîm- pinat pe august la Constantinopol, însă scribul înclină să creadă că și acest amănunt face parte tot din legendă și că Al Treizeci și patrulea nu s-ar fi clintit deocamdată din Antiochia. Intrarea lui Julianus în capitală este povestită în fel și chip și imaginea lăsată de Ammianus Marcellinus este tot mai întunecată pe măsură ce trece vremea. Autorul „Istoriei romane¹¹, martor la evenimentele descrise și avînd legături cu Libanios și Priscia- nus, precum și, bineînțeles, cu Enandros, originar probabil din Antiochia, ca și Libanios, făcînd parte din „aceeași tabără¹¹ cu toți aceștia (și cu împăratul) poate fi acuzat de părtinire, însă are, cel puțin, meritul de a fi scris pentru niște contemporani care îl mai puteau controla. I se pot, deci, contesta aprecierile, dar mai puțin faptele. Și, dacă din cărțile rămase, Enandros lipsește cu desăvîrșire, putem trage concluzia că tot ceea ce nu a convenit mai tîrziu a fost eliminat în cazul „Istoriei romane”, însă nu modificat.

Conciliul de la Constantinopol rămîne un conciliu al toleranței tuturor religiilor, un eveniment datorită căruia Constantin a fost sanctificat de cei ce îl vor excomunica, revoltați, pe Julianus pentru repetarea aceluiași fapt! Pe vremea lui Constantin, creștinismul trebuia acceptat, pe vremea lui Julianus creștinismul trebuia să devină unica religie de stat. Redeschizînd templele olimpienilor, Julianus, botezat încă de copil, devine cu vremea un păcătos cumplit, spre deosebire de Constantin și Constantius, botezați abia pe patul de moarte…

În contrast cu capitala tot mai intolerantă, Antiochia rămînea un fort al gîndirii universale și scribul crede că așa ceva nu s-a putut întîmpla decît cu ajutorul unui om destul de puternic, apt de a menține o stare de fapt sau, măcar, de a întîrzia cursul istoriei. Acest om trebuie să fi fost Enandros.

De altfel, împăratul va veni și el în Antiochia, imediat ce treburile i-o vor permite, și va rămîne aici o iarnă întreagă. Pentru a pregăti expediția împotriva perșilor, se spune, pentru a gusta din toate plăcerile posibile ale unei gîndiri neîngrădite, bănuiește scribul.

Ammianus Marcellinus povestește că împăratul s-ar fi îndeletnicit în Antiochia mai ales cu judecarea proceselor și relatează numeroase pricini și soluții date în acel timp. Același istoric ne povestește despre jertfele exagerate celebrate la altarele zeilor, fiind sacrificate turme întregi deodată. Dar restul timpului oare cum și-l petrecea Julianus? Că se lăsase antrenat în jocul filosofilor nu încape îndoială, dovadă și pamfletul scris de el însuși în acea perioadă de ședere în Antiochia, pamflet îndreptat împotriva celor ce-l judecau fiindcă-și lăsase o barbă asemenea țapilor, așa cum purtau filosofii eleniști. „Misopogon“ este mult mai mult decît spune istoricul, „o răzbunare filosofică” împotriva celor ce-l sfătuiau să renunțe la expediția împotriva perșilor, lucrarea este o revenire la atmosfera literelor și a ideilor părăsite în favoarea artei armelor, din clipa cînd plecase să apere hotarele nordice.

Enandros este vinovat de multe, poate că dacă nu l-ar fi re- cîștigat pe august pentru dragostea de neuitat a jocurilor adolescenței, comandantul militar strălucit care a fost Julianus ar fi rămas în istorie ca un strateg de seamă, mort înainte de vreme. Insă prieteniile legate la vîrsta de cincisprezece ani sînt singurele făcute pe viață, ruperea lor dintr-un motiv sau altul doare la fel ca refuzul primei iubite. Julianus are acum totul și vrea și ceea ce nu se mai poate. Enandros se află la îndemînă, cei mai de seamă filosofi păgîni își găsesc refugiul ideal alături de împărat, propagatorii neobosiți ai creștinismului sosesc și ei, asemenea soldaților pe un nou cîmp de luptă. Pînă și evreul Țipor se ivește din niciunde spre a reîntregi atmosfera anilor de la Macellum: ani înfricoșători, cu amenințări capitale atîrnînd mereu, ca sabia lui Damocles, asupra lor, cu incertitudinea zilei de mîine, cu tirania unor institutori-spioni, dar și cu lecturile interzise, cu discuțiile șoptite pînă mult după miezul nopții, cu planurile nemăsurate și nepotolite ale viitorului, cu primele iubiri. Julianus încearcă să reconstituie totul, în cele mai mici amănunte, însă poziția nu-i permite. Atunci supralicitează și uită că doar dorința îngrădită naște speranța și satisfacțiile reale. La Macellum descoperiseră o statuie ascunsă a unei divinități uitate, o adoraseră în taină și îi reconstruiseră în imaginație un templu. La Antiochia existau aceste temple aievea și Julianus le oferea daruri ce întreceau măsura, însă fericirea nu mai era aceeași. Lipsea satisfacția de după realizarea unei fapte interzise.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.