Oul de Aur (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Totuși, cînd Ivan Konrad l-a asemuit pe Secundus cu Ras- putin, savantul, emigrat din Rusia în timpul primului război mondial, nu făcea decît să caute asemănări cu un clișeu încetățenit: Al Treizeci și șaptelea a fost pentru antichitatea tîrzie (și nu numai) tipul confidentului înaltelor doamne, cu ajutorul cărora își satisfăcea ambițiile politice. De data asta, scribul se află în situația privilegiată de a nu trebui să „demitizeze¹¹ o falsă legendă, întrucît acel „Rasputin al Ravennei” n-ar mai putea fi alăturat fiului lui Primus, decît cel mult de un istoric ultraspe- cializat. Ne este imposibil să reconstituim azi itinerarul în zig-zag al lui Secundus și este firesc ca puținele mărturii păstrate să fie legate de locuri și date unde au avut loc evenimente importante. însă nimic nu ne spune că Al Treizeci și șaptelea n-ar fi colindat și pe altundeva.

Conflictele cu Attila, tratatele dificile de pace cu regele hun, avansarea acestuia pînă sub porțile Constantinopolului, victoriile lui succesive asupra oastei romane, chiar și moartea accidentală a lui Theodosius nu-l interesează cîtuși de puțin pe fiul lui Primus. El colindă în acest timp Italia și, chiar dacă vremea marilor călătorii devenise imposibilă, cele două imperii resimțind tot mai acut strîngerea centurii barbare de la fruntarii, aventurile lui aveau mai mult decît suficient spațiu de desfășurare. Nu, Secundus n-a fugit nici măcar de soți înșelați, de tați răzbunători sau de femei geloase părăsite. Pe el nu-l aștepta niciunde o Statuie a Comandorului trimisă în numele justiției providențiale. Acest veșnic adolescent, mereu în căutarea sînului mamei, confident neprețuit, amant desăvîrșit și prieten drag, nu lăsa niciodată în urmă inimi zdrobite fiindcă felul său de a fi nu putea da naștere decît cel mult la regretul că a plecat, el, cel comparat de către Aelia Evdokia, poeta Athenaîs, cu „soarele care răsare, stă pe cer și dispare, și rămîne, cîteodată, izolat după nori zile întregi, fără să se găsească om sau animal care să se supere pe el fiindcă s-a ascuns ori fiindcă luminează și încălzește alți oameni și alte animale”. Imaginea este plastică și, dintr-alt fragment rămas din scrierile aceleiași împărătese-poe- te, aflăm că personajul „era nebun și nevinovat ca un copil”. Folosind această cheie, viața lui Secundus se lasă mai ușor descifrată.

Deși atît de rapsodic, încît în funcție de momentul ciclului în care se afla, puteai avea impresia că ar fi vorba despre două persoane cu totul diferite și prin nimic asemănătoare, ba chiar profund opuse una celeilalte, totuși, Secundus rămîne în ambele ipostaze prietenul cel mai fidel al femeilor. în faza cînd nu putea trăi aproape nici o clipă despărțit de un trup pe care să-l domine, din care să-și tragă propria-i putere și unde să-și găsească refugiul, doamnele îl tratau în același timp ca niște mame duioase și ca niște amante supuse. Ele simțeau că arhaica zeiță romană Volupia nu-l slujea, ci-l dorea. Voluptatea era pentru el și apa și aerul. El se afla atunci atît bărbatul, cît și copilul, atît jucăria, cît și subtextul ei – pofta. Cînd Secundus trecea din brațele uneia în cele ale alteia, o făcea fără ascunzișuri și fără ostentație. Atunci, cea de la care tocmai a plecat simțea că fiul ei o părăsea în favoarea soției și, dacă existau resentimente între cele două femei, acestea nu se manifestau decît ca între soacră și noră, întotdeauna fiind una sau cealaltă de vină și niciodată fiul sau soțul atît de minunat. Acesta, cel mult, asista plictisit la asemenea scene și, copilărindu-se, rivalele îl sorbeau din ochi și uitau de supărarea dintre ele.

Dacă, dimpotrivă, Al Treizeci și șaptelea se găsea în faza cînd nu suporta pe nimeni în preajmă, devenea dintr-un fals Don Juan o adevărată Statuie a Comandorului: era faza cînd își făcea mii de reproșuri, cînd înăsprea și mai drastic toate tabuurile, unele de-a dreptul absurde și masochiste, cînd prelua asupra sa orice vină imaginabilă, cînd ridica un abstract chip ideal al femeii pe cele mai înalte culmi. Era momentul amintirilor ce îl dureau aproape fizic, al ascezei ce devenea totală, al admirației virginității slăvite în fraze bombastice. Autotortura era atît de puternică și dura atîta timp încît perioada se termina, de obicei, cu îmbolnăvirea gravă a iubitului personaj. El suferea în tăcere și cu un neșters zîmbet copilăresc pe față, accepta orice fără să crîcnească, doar că era evident că fiecare prezență umană îi rănea grav interdicțiile și prietenele fidele înțelegeau să aștepte discrete clipa optimă pentru a-i veni în ajutor. în starea de asceză, Secundus se retrăgea în ungherele cele mai ascunse, asemenea unui animal bolnav. E greu de spus dacă nu știa sau dacă se făcea că nu știe că o armată întreagă de „spioni¹¹, tocmită de înaltele sale protectoare, îl urmărea de la o distanță convenabilă, gata de a-i sări oricînd în ajutor. Pînă atunci, stăpînele acelor trimiși citeau cu nesaț rapoartele, entuziasmîndu-se, din nou și din nou, de probele nemaiauzite de sfințenie ale iubitului lor copil și bărbat. Al Treizeci și șaptelea însuși se impregna atît de puternic de asprimea recluziunii sale, încît nu putea atinge o femeie într-un loc unde s-a retras vreodată, la fel cum simțea că trebuie să fugă cit mai departe dintr-o regiune unde a fost fericit, atunci cînd percepea, arzîndu-l, nevoia de penitență.

Această realitate i-a fixat și itinerariile și este cu totul falsă motivația politică a demonstrațiilor lui Ivan Konrad. Nerenun- țînd nici o clipă la rasputinizarea lui Secundus, savantul de origine rusă leagă toate prezențele (atestate sau nu) ale Celui de A! Treizeci și șaptelea de cîte un moment al istoriei sfirșitului Imperiului Roman de Apus. Dacă am lua de bune toate acele date, speculațiile în legătură cu paralela cu favoritul ultimei țarine ar fi tentante și ar ilustra aserțiunea scribului privitoare la „caleidoscopul aproape nelimitat al lui Dumnezeu”, din care decurge, la intervale atît de lungi încît devine incontrolabilă, repetabilitatea parțială sau identică. însă bibliografia lui Konrad nu este întotdeauna demnă de crezare și, de multe ori, unele afirmații sînt scoase pur și simplu din mînecă. Faptul că pentru Secundus existau doar trei categorii de locuri în lumea asta mare explică mult mai simplu sinuozitățile drumurilor sale: pentru Al Treizeci și șaptelea, pămîntul era împărțit în teritorii necunoscute, în teritorii unde a fost și s-a simțit fericit și în teritorii unde a fost și a trăit în recluziune și scîrbă față de sine și față de întreaga omenire păcătoasă. Cînd, de pe la douăzeci și cinci de ani, nu mai putu sta locului, impulsul de a pleca era în funcție de ciclicitatea întregii sale existențe: el trăia în liniștea căldurii, protejat de siguranța trupului ce-i oferea protecția, apoi prea plina sa ființă se revolta și trebuia să plece repede cît mai departe, nevăzut și neștiut de nimeni; se îmbolnăvea, era dus să se refacă și, cum trecutul era plin de amintiri, cerea să fie trimis altundeva, mereu altundeva, un altundeva care din clipa aceea va deveni pentru vecie sau loc de fericire, sau loc de cumplite remușcări. Întrucît la Ravenna simțise din plin căldura protectoare, de aici trebuise inițial să fugă. Așa a început totul. La Ravenna mai putea iubi, la Ravenna se mai putea dezmierda, la Ravenna putea să fie chiar fericit ca un copil, dar în satul Vae de lîngă Mulina nu se va putea întoarce niciodată în prezența unei femei. La Vae suferise trei luni aproape fără să se atingă de mîncare și de băutură, fiind transportat mai mult mort decît viu înapoi la Ravenna și, apoi, la Puteoli. Pe urmă, nu s-ar fi dus niciodată la Puteoli în momentele de decepție, fiind dispus să facă ocoluri exagerat de largi numai să nu ajungă în apropierea locului de pierzanie. Aceste ocoluri nu pot fi explicate de demonstrația lui Konrad, dar justifică pe deplin azi o hoinăreală, altfel de neînțeles, a unui om ce oscila între lux și comoditate (excesive pentru mentalitatea prezentă), iar mîine o asceză și neîndurătoare autopedepsire.

Astfel, viața lui Secundus se petrecea după cronologia impusă doar de bioritmul omului, total indiferentă la evenimentele politice și sociale din jur. Scribul ar spune că periodicitatea constrîngerilor interioare ale Celui de Al Treizeci și șaptelea ar fi fost mult mai restrictivă decît aceea care ar fi putut veni de afară, dacă nu ar trebui să amintească de o întîmplare nefericită din viața personajului, o întîmplare singulară, cauzată de gelozia unei femei. Drept urmare a unei intrigi, Secundus fu acuzat de trădare și aruncat în temniță. Stătu închis mai puțin de două săptămîni, pînă ce aflară totul și înaltele sale protectoare și reușiră să descleșteze mîna justiției din jurul favoritului lor. Doar că urmele au rămas pentru toată viața, stigmatizîndu-l sufletește în nici cele paisprezece zile. Lipsit de carnea caldă de lîngă el, de care avea nevoie pentru a putea supraviețui, Al Treizeci și șaptelea se dădu cu capul de pereți, încercă să-și taie venele, se purtă ca un dependent lipsit de porția zilnică de drog. O a doua reciuziune forțată în faza cînd avea nevoie de femei Secundus s-a jurat să n-o mai apuce, făgăduindu-și să se sinucidă din primele minute, atît de îngrozitoare erau amintirile pe care le păstra. în schimb, dacă ar fi fost arestat în cealaltă fază, închisoarea n-ar fi fost decît un cadou pentru el, ea dictîndu-i un program mult mai blînd decît cel pe care și-l impunea în perioadele-i de asceză.

Dorind să uite o regiune și apoi alta, ocolindu-le în cercuri tot mai largi, Italia se deschidea în fața lui ca un nesfîrșit teren de fugă. Dar drumurile devin tot mai nesigure, imperiul se contractă, Marcianus, nou! soț al Pulcheriei și împărat cumpătat, tratează cu hunii, Aetius se luptă cu vizigoții, noi și noi seminții, parcă deșertate dintr-un sac fără fund, se revarsă asupra celor două state romane. Degeaba par itinerariile lui Secundus abulice, istoria îl rnînă chiar și pe el din urmă.

(Scribul simte nevoia să deschidă această paranteză spre a nu se naște o confuzie regretabilă: A! Treizeci și șaptelea își avea lumea sa, niște impulsuri poate mai mari decît cele obișnuite la alții, niște comportări extreme, dar niciodată – în afara momentelor de maximă asceză – nu se întîmpla să nu poată păstra o comunicare cu semenii, fiind mai iubitor, lăsîndu-se mai răsfățat, fiind mai superficial, fiind mai exaltat sau mai plictisit, însă întotdeauna – cu excepția amintită – conduita îi era cea a unui membru conștient al societății. Nici Zosimus, nici Ivan Konrad și nici alți comentatori nu-l descriu ca pe un nebun. Dar o personalitate accentuată sigur a fost.)

Poate că istoria nu l-ar fi reținut dacă excesele sale din perioadele de abstinență nu s-ar fi potrivit atît de bine cu modelele sfinților făcători de minuni. Faimoasele legiuni romane deveniseră prea slabe pentru a putea ele singure oferi speranța stăvilirii necontenitelor hoarde barbare. Dacă Roas (Rugilas) mai putea fi considerat partener de discuții, lui ajungîndu-i rolul de arbitru între cele două imperii romane, nepotul său, Attila, exaspera prin aroganță, emisarii săi transmițîndu-le auguștilor nu propuneri, ci ordine ca de la stăpîn la sclav. Pînă și cel mai demn, dar și cel mai conștient ambasador al lui Marcianus, Apollonius, a revenit umilit de la tratativele cu trimișii regelui hun. Attila, în felul lui, mai tatona terenul și măcar mai apleca urechea la discuțiile diplomaților fiindcă nu se putea hotărî în care direcție să se arunce mai întîi: către Constantinopol sau către Italia. Cu excepția lui Apollonius, solii auguștilor își apărau cămașa ce le era mai aproape de corp și foloseau orice subtilitate spre a le dovedi hunilor că imperiul celălalt era mai ușor de cucerit și mai rentabil de jefuit.

Intre timp, vremurile se. schimbaseră: cu mulți ani în urmă, după moartea lui Honorius, Theodosius 11 ar fi putut uni pentru ultima oară imperiul sub același stăpîn. Dar el s-a lăsat convins de Placida și a ridicat pe tronul Occidentului pe fiul ei, Valentinian III, în vîrstă de șase ani. însă nici Placida n-a reușit să guverneze singură. Valentinian a fost reprezentat și de cei doi generali iluștri ai epocii, Aetius și Bonifacius. care au reușit să mențină Italia ferită de războaie. Apoi nici aceștia doi n-au suportat împărțirea între ei a prerogativelor și Bonifacius a tre- buit să fugă. El se va coaliza cu vandalii din Iberia și-l va încuraja pe regele lor, Genserich, să devasteze Nordul Africii și să-și stabilească stăpînirea acolo. Aetius va rămîne să lupte singur cu hunii și se va comporta strălucit, obținînd victorii nemai- sperate. Dar barbarii erau prea mulți, apăreau de pretutindeni, iar cavaleria scită a lui Aetius nu mai prididea încotro să se îndrepte spre a mai umple o spărtură în limesurile tot mai vulnerabile. Atunci a intervenit armata de sfinți. La Roma, papa Leon 1 a reușit să păstreze credința în protecția divină asupra străvechii cetăți. Dar în provincii erau necesari alți făcători de opinie și de miracole. Cînd Atticus a atacat Gallia, Troyes, se povestește, a fost salvat de Sfîntul Lupus. La Tongres, Sfîntul Suvatius s-a ridicat la cer spre a nu trebui să asiste la nenorocirile cumplite ale celor printre care și-a îndeplinit misiunea pe pămînt. La Paris a fost de serviciu Sfînta Genevieve. La Orleans, Sfîntul Anianus. Toți aceștia fie au reușit prin rugăciuni să aducă în ultima clipă ajutoare, fie i-au făcut pe asediatori să se răzgîndească, fie au trimis intemperii împotriva inamicilor, intemperii potrivnice unor bătălii de durată. La Revessia (sau Ravessia) este amintit Secundus în calitate de sfînt, salvator al cetății.¹

Scribul a crezut multă vreme că a nimerit din nou doar o coincidență de nume, pentru că, ani în șir, Al Treizeci și șaptelea s-a ferit să părăsească Italia. Mai ales că una dintre superstițiile sale intime i-a impus-o, claustrîndu-l în peninsulă. Apoi, un alt „semn” l-a izbăvit de această interdicție. Întîmplător, scribul a aflat mai multe amănunte ce se leagă între ele, amănunte ce pot fi rezumate astfel: după o criză mai lungă decît de obicei, Secundus s-a retras într-un schit din Alpi, unde a săvîrșit o mare minune… asupra sa, în sensul că n-a murit înghețat, după ce a stat aproape dezbrăcat într-o scobitură de stîncă, hrănindu-se numai cu frunze o iarnă întreagă. Cînd a putut fi extras din caria aceea a muntelui, a fost transportat în satul cel mai apropiat. Aici, întremîndu-se, s-a îndrăgostit de o tînără ostatică barbară, cu care a fugit în noul Regat al Burgundiei, întemeiat în vestul Galliei. Era cel de-al doilea stat burgund, după ce primul a fost distrus cu mai puțin de un deceniu în urmă de către Aetius, cu ajutorul hunilor. Acum această alianță nu mai exista și noul regat va supraviețui pentru cîteva generații. Cum a ajuns, în drum, Secundus la Ravessia este astfel mai ușor de bănuit. Evenimentele care l-au asimilat sfinților păzitori de cetăți împotriva barbarilor l-au găsit din nou într-o fază de cumplită asceză.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.