Pariul lui Netanyahu. Temutul Mossad intră într-o nouă epocă

Gofman are 49 de ani, vine din armată, a avut un rol important în reacția din 7 octombrie 2023 și este, în prezent, secretarul militar al premierului. Acest lucru înseamnă că nu intră în funcție ca un birocrat de securitate, ci ca un comandant de teren ajuns foarte aproape de centrul politic al puterii. Fiind considerat un apropiat al premierului israelian, este o nouă numire care cimentează controlul personal asupra arhitecturii comunității de intelligence din Israel. Anterior, numirea noului șef al Shin Bet (serviciul intern de securitate al Israelului), David Zini, a avut loc într-un moment de presiune extremă asupra sistemului de securitate, după eșecurile din 7 octombrie și în plin context regional tensionat.

Spre deosebire de Mossad, Shin Bet operează în principal pe dimensiunea internă, și anume contraterorism, securitate internă, monitorizarea rețelelor radicale și protecția instituțiilor statului. Din acest motiv, profilul liderului devine esențial pentru echilibrul dintre securitate și libertăți civile. Trebuie să remarcăm că, spre deosebire de Shin Bet, Mossad nu a fost ținta acuzațiilor de ineficiență în urma atacului din octombrie 2023.

Citește și: Casa Albă, ayatollahii și noua ordine globală ori cine câștigă de fapt războiul lui Trump

Numirea lui David Zini la conducerea Shin Bet a marcat  o schimbare de paradigmă în arhitectura de securitate a Israelului, nu doar o simplă rotație de cadre. Zini nu vine din interiorul serviciului, ci din armată, cu o carieră construită în unități de elită și în operațiuni de teren, în special în teatre precum Gaza și Liban. A fost perceput de-a lungul timpului ca un comandant disciplinat, orientat spre execuție și reacție rapidă, cu o viziune operațională clară, dar mai puțin ancorată în logica intelligence-ului clasic.

Această diferență de profil este esențială. Shin Bet nu este o structură militară, ci un serviciu de securitate internă care operează prin informație, prevenție și infiltrare. A pune un general în fruntea unei astfel de instituții sugerează o schimbare de accent, și anume de la anticipare și control discret, la o abordare mai directă, posibil mai dură și mai vizibilă. În contextul post-7 octombrie, această alegere subliniază nevoia politică de fermitate și recâștigare a controlului, dar ridică întrebări legitime despre riscul de militarizare a unui serviciu care depinde, în mod tradițional, de finețea operațională, străină de obicei acțiunilor pur militare.

Relația lui Zini cu premierul Benjamin Netanyahu, un alt element central.

Numirea sa este percepută ca una bazată nu doar pe competență, ci și pe încredere politică. Într-un sistem în care serviciile de securitate au avut, istoric, o anumită autonomie profesională, apropierea de liderul executiv poate deveni problematică dacă influențează prioritățile operaționale sau evaluările de risc. Loialitatea poate facilita coordonarea în criză, dar poate limita capacitatea serviciului de a oferi analize independente, mai ales atunci când acestea contrazic linia politică.

Într-un moment în care Israelul se confruntă simultan cu amenințări interne și externe, David Zini va trebui să demonstreze că poate conduce Shin Bet nu ca pe o unitate militară, ci ca pe un instrument complex de securitate, capabil să mențină echilibrul între eficiență operațională, limitele legaleși autonomie instituțională.

Numirea din fruntea Mossad nu este una de rutină

Gofman nu vine din interiorul Mossadului și nici nu are profilul clasic de șef de serviciu de informații externe. Criticii săi, citați copios de presa de opoziție din Israel, au subliniat exact lipsa unei experiențe tradiționale de intelligence operațional și analitic pentru o funcție care, istoric, a fost ocupată de oameni crescuți în logica serviciului de spionaj. În același timp, apropierea lui de Netanyahu, ca secretar militar al premierului, face ca numirea să fie privată inevitabil și din punct de vedere politic, nu doar profesional. Cu alte cuvinte, Gofman preia instituția într-un moment în care va trebui să demonstreze simultan competență internă și independență externă.

Trebuie să înțelegem că Mossadul nu este un IDF (n.r.-forțele militare israeliene) în miniatură, existând chiar o rivalitate profesională evidentă, cultivată de cultura militară și de securitate a establishmentului israelian. Pe site-ul oficial, Mossadul se definește ca organizația statului israelian responsabilă de activitatea clandestină în străinătate, de colectarea de informații și de operațiuni speciale pentru contracararea amenințărilor și influențarea mediului strategic în favoarea securității Israelului, folosind HUMINT, SIGINT, cyber și operațiuni pe mai multe meridiane.

A conduce o asemenea structură cere, de obivei, o altă formare profesională și alte reflexe decât conducerea unei brigăzi sau a unei divizii. Este nevoie de mai multă răbdare, mai multă compartimentare, mai multă toleranță pentru ambiguitate și mai mult instinct pentru recrutare, penetrare a statelor ori organizațiilor țintă, dar și negare plauzibilă. Faptul că Gofman vine din structura de blindate a ISF și din proximitatea directă a premierului sugerează că provocarea lui cea mai mare va fi una de cultură organizațională, și anume să să nu militarizeze excesiv o instituție care trăiește din subtilitate, și nu din volum de foc. Mossad este renumit pentru finețea operațională și tacticile aplicate.

A doua mare provocare este legitimitatea internă

Numirea lui nu vine într-un vid de conducere. Media israeliană a relatat pe larg faptul că  există critici vehemente din partea unor actuali și foști oficiali de securitate, iar după aprobare a fost depusă și o petiție la Înalta Curte împotriva numirii, legată de un episod din 2022 în care, potrivit petiției, un minor a fost folosit într-o operațiune de influență și apoi a trecut prin detenție și proceduri care s-au încheiat ulterior fără condamnare. Mai important decât acuzația în sine este faptul că președintele comisiei de avizare a recomandat, într-o opinie separată, descalificarea lui Gofman pe motiv de problemă etică severă. Într-un serviciu care operează în întuneric, încrederea nu este un accesoriu moral, ci o condiție de funcționare. Dacă directorul ajunge în fruntea serviciului cu o parte din sistem deja suspicioasă, costul intern poate fi mare.

Dosarul Iran va fi, inevitabil, testul central al mandatului său. Sub Barnea, Mossadul a fost profund implicat în pregătirea operațiunilor împotriva Iranului. Mossadul și armata au lucrat ani de zile pentru a furniza informațiile necesare pentru loviturile asupra țintelor nucleare și militare, iar la începutul războiului din iunie 2025 agenți Mossad au fost trimiși în Iran pentru a distruge sisteme de armament. Cu toate acestea, realitatea strategică de acum este mai dură decât mitologia succesului tactic. După săptămâni de conflict, Iranul rămâne intact politic, stocurile sale nucleare persistă, capacitatea sa de rachete a fost dovedită, iar Hamas și Hezbollah au fost slăbite, dar nu neutralizate. Aici se vede miza pentru Gofman. El trebuie să transforme o mașinărie excelentă de penetrare și sabotaj într-un instrument care produce și rezultat strategic, nu doar spectacole operaționale.

Citește și: Republica Moldova: drone rusești, foc haric și războiul pentru reformă administrativă

Iar această transformare va fi dificilă fiindcă mediul de operare se schimbă. Conflictul Israel–Iran a trecut de la decenii de război din umbră la o confruntare deschisă pe multiple teatre de operațiuni, nu doar teritoriul iranian, dar și în alte regiuniu precum Yemen, Liban, Siria. Într-un asemenea context, adversarul învață rapid, își întărește aparatul de contraspionaj și devine mai atent la acțiunile de infiltrare ori recrutare, la logistică, la comunicații și la protecția infrastructurii critice.

Iranul anunța recent că ar fi obținut un volum mare de documente secrete israeliene. Israelul nu a comentat atunci, dar simplul fapt că Teheranul a jucat această carte arată că duelul serviciilor de spionaj nu mai este unilateral și că și partea israeliană are vulnerabilități de apărat. Pentru Gofman, asta înseamnă că dosarul Iran nu mai este doar despre a lovi, ci despre a conserva rețelele de spionaj, a securiza surse, a proteja procese și a evita supraexpunerea unei arhitecturi clandestine care a devenit mult mai vizibilă decât în trecut.

Un al doilea dosar uriaș este Gaza, dar nu în sensul simplu al unei operațiuni armate. Sub David Barnea, Mossadul a ieșit puternic în față și ca actor-negociator, cu binecuvântarea directă a premierului israelian. Șeful de atunci al Mossad a mers la Doha pentru relansarea discuțiilor privind ostaticii și încetarea focului, în coordonare cu CIA, Qatarul și Egiptul. Asta înseamnă că noul șef al Mossad nu va fi doar stăpânul spionilor, ci și diplomat de criză, canal discret de comunicare, dar și manager al unei teme emoționale și politice uriașe pentru societatea israeliană.

Iar aici există o temă sensibilă, exploatată deja de criticii acestei numiri. Înainte numirii sale în cadrul biroului premierului, Gofman a redactat un document în care recomanda menținerea controlului militar israelian asupra Fâșiei Gaza după înfrângerea Hamas. Dacă această informație reflectă corect instinctul lui strategic, provocarea va fi să nu permită reducerea flexibilității diplomatice a Mossadului, care îndeplinește roluri pentru care serviciile de securitate internă israelene nu au capacitatea ori resursele necesare.

Citește și: Republica Moldova, retrogradată la statutul de „regim hibrid”

Mai există apoi problema relațiilor externe și a parteneriatelor de profil. Mossadul nu operează eficient doar prin clandestinitate proprie, ci și prin densitatea relațiilor sale cu alte servicii secrete. Barnea a mulțumit public CIA pentru activitățile comune legate de operațiunile împotriva Iranului, spunând că sprijinul CIA a făcut posibile aceste acțiuni. În paralel, aceeași instituție a fost prezentă la masa negocierilor pentru ostatici, unde relația cu Qatarul, Egiptul și Washingtonul a fost crucială. Asta înseamnă că Gofman va trebui să convingă simultan două categorii diferite de parteneri, atât serviciile occidentale, care vor predictibilitate, dar și mediatorii regionali, care vor pragmatism și discreție. Dacă va fi perceput prea mult ca un om al premierului israelian și prea puțin ca un profesionist autonom al comunității serviciilor de informații, costul nu va apărea în titluri de presă, ci în răcirea cooperării și în reducerea fluxului de încredere.

Paradoxul lui Gofman este că are exact calitățile care îl pot ajuta și exact aceleași calități care îl pot încurca. Faptul că provine din armată, unde și-a dovedit capacitatea profesională, dar și pentru că a reacționat promt în timpul atacului din 7 octombrie 2023, când a comandat unități în luptă cu grupările teroriste, îi conferă o legitimitate de comandant curajos, utilă într-o țară traumatizată de eșecuri de securitate. Faptul că a lucrat foarte aproape de Netanyahu îi oferă un acces direct rar, viteză de coordonare și probabil o relație mai puțin problematică cu vârful politic.

Dar aceleași lucruri pot alimenta riscul unui Mossad mai puțin dispus să contrazică puterea politică și mai tentat să confirme o linie strategică deja decisă în jurul premierului. Or, într-un moment în care putem vorbi despre un succes tactic fără endgame coerent în actualul război cu Republica Islamică Iran, rolul unui director de intelligence nu este să amplifice optimismul politic, ci să spună rece unde se opresc capacitățile reale ale statului.

Cum poate deveni un șef puternic

Roman Gofman poate deveni un șef puternic al Mossadului dacă înțelege rapid că instituția pe care o preia nu trebuie militarizată, ci rafinată. El nu moștenește un serviciu în declin, cum am putea spune, parțial, despre Shin Bet. Dimpotrivă, moștenește unul care a demonstrat capacitate operațională remarcabilă, implicare directă în dosarul Iran și rol diplomatic activ în criza ostaticilor. Dar tocmai pentru că moștenirea este atât de grea, standardul de evaluare va fi foarte sus. Va fi judecat nu după cât de spectaculos sună, ci după trei lucruri concrete, și anume dacă păstrează autonomia profesională a Mossadului, dacă poate converti loviturile clandestine în avantaje strategice durabile și dacă reușește să mențină rețelele externe ale serviciului într-o perioadă în care războiul din umbră a devenit, din ce în ce mai mult, război la vedere.