Hăituiala a început încă din ianuarie 1990. Primul şoc: cineva de la secretariatul lui Ion Iliescu s-a interesat de ce am acuzat CPUN-ul de organizarea defectuoasă a distribuirii ajutoarelor strânse la Pavilionul Expoziţiilor. A doua copită politică am primit-o în martie. Mi s-a comunicat că nu mai putem tipări revista „Expres” în tipografia de pe strada Brezoianu, unde se imprima şi „Informaţia Bucureştilor”. Partidele trebuie să-şi tipărească ziarele, iar noi n-avem decât să ne mutăm unde vrem. Pe la Călăraşi sau pe la Alexandria! Am ales Alexandria. În 13-15 iunie, la invazia minerilor, nici acolo nu s-a mai putut. Muncitorii tipografi au anunţat că în cazul în care pornim maşina ard revista „Expres” în centrul oraşului. Numărul din săptămâna aceea n-a mai apărut niciodată. Lipseşte din orice colecţie. Tot atunci, minerii, însoţiţi de un civil, m-au căutat la sediul redacţiei din strada Batiştei. Unii, mai proşti, au ajuns în subsolul clădirii pentru a săpa în locul în care se bănuia că avem ascunsă o maşină de tipărit bancnote. După 15 ani, în biroul generalului Dan Voinea, am văzut şi raportul întocmit de ofiţerii SRI, cei care mă căutau peste tot, inclusiv la locuinţa mea din strada Leonida. Minerii şi mineriada nu erau decât acoperirea pentru o operaţiune de anvergură a fostei Securităţi. Scopul principal era consolidarea puterii abia împachetate. Cu alte denumiri şi cu alte pretenţii, dar cu aceleaşi practici. Se miza mai ales pe băgatul în sperieţi al adversarilor apăruţi peste noapte. Nu mai era ca pe vremea comuniştilor când populaţia tăcea mâlc. Şi din când în când mai behăiau câte unii la o comandă. Băieţii protejaţi de alţi băieţi cu ochi albaştri puteau fi acum huiduiţi şi puteau s-o încaseze. Securitatea, rebotezată şi sub pălăria lui Virgil Măgureanu, proteja noul stat democratic inclusiv de forţele democratice, dar utilizând mijloacele poliţiei politice. N-au trecut prea multe săptămâni până când m-am trezit cu un student de la Facultatea de regie. Fusese agăţat ca informator din cauza dosarului de legionari al părinţilor. Ofiţerul de legătură din fosta Securitate, devenit ofiţer de SRI, l-a recontactat şi i-a cerut să încerce să se infiltreze în Liga Studenţilor sau la revista „Expres”. El a ales „Expres” şi ne-a bătut la uşa redacţiei. Ne-a mărturisit că el nu vrea să continue ce-a făcut în anii comunismului şi să îl ajutăm. OK, i-am zis, du-te şi spune că ai devenit colaborator al revistei „Expres” şi cere alte indicaţii. Noi vom fi în preajmă şi înregistrăm fiecare vorbă şi fiecare mişcare. Aşa a avut loc prima înregistrare a unui ofiţer de Securitate. Şi tipărirea primului dialog dintre un informator şi un ofiţer al serviciilor secrete. A apărut în „Expres”, în „Washington Post” şi în „International Herald Tribune”. Tot cam pe atunci, în zilele unui meci amical dintre România şi Belgia, la Bruxelles, am fotografiat casele conspirative ale Securităţii din Bucureşti. Un general pe numele său Stan ne-a confiscat aparatura. I-am cerut-o sub ameninţarea unui scandal monstruos, încheiat cu anunţarea ziariştilor străini. Ne-a promis că trimite un soldat cu obiectele reţinute. Am refuzat. Să vină chiar generalul care a decis confiscarea aparaturii şi a materialului filmat! Speriată, conducerea de atunci a SRI a acceptat. Când generalul a sosit pe strada Batiştei cu punga cu daruri, de faţă erau 10-15 reporteri străini. N-a mai durat mult şi am scris un articol piperat. Se numea „Căprarii cu vipuşcă”. Am supărat armata. Atunci am aflat de o declaraţie şoc a ministrului Apărării, generalul Nicolae Spiroiu. „Ar trebui să fie arestat”, a spus acesta. De acord, am răspuns eu, din Bulgaria, unde mă aflam între cei invitaţi la supravegherea alegerilor. Miercuri, la ora 15.00, la ceasul de la Universitate! Probabil că tot de atunci datează şi discuţia menţionată de documentele din arhiva MApN. Alex Mihai Stoenescu pomeneşte discuţia în cartea sa intitulată „Din culisele luptei pentru putere 1989-1990”. Reproduc pasajul de la pagina 49:
„La Consiliul Militar Superior din data de 10 mai 1992, generalul Cheler a cerut explicit asasinarea jurnaliştilor Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu. Pregătise un ARO cu care să se însceneze un acccident…”.
Comunismul de omenie visat de Ion Iliescu se ducea pe apa sâmbetei, iar strada, opoziţia şi presa liberă începeau să câştige teren. În acelaşi timp, comuniştii, Securitatea şi activul de partid, speriaţi de bombe, făceau în mare grabă paşi înapoi. Într-o zi am găsit-o pe mama biologică a lui Ion Iliescu fără lemne de foc pentru iarnă. I-am trimis lemne şi un televizor. Atunci preşedintele României s-a înfuriat şi a redactat o scrisoare pe care nu a expediat-o niciodată. Cineva a făcut totuşi o copie şi mi-a adus-o. Sper ca într-o bună zi să o pot tipări. Este grăitoare pentru gândirea politicienilor români despre presă. Nu vă faceţi probleme! Este la fel cu cea de acum a lui Traian Băsescu şi absolut la fel cu a urmaşilor urmaşilor acestuia. Oricum, într-o pauză a lucrărilor Forumului Crans Montana, organizat la Palatul Parlamentului, Ion Iliescu s-a apropiat de mine şi mi-a spus textual:
– Mă, de ce eşti tu aşa ticălos şi încrâncenat împotriva mea?
Am zâmbit larg şi i-am spus că asta este singura formă de „prietenie” jurnalistică permisă.
Războiul cu puterea a fost mereu acelaşi. Cu ochii pe directorii ziarelor, cu oameni infiltraţi în redacţii, cu diversiuni de informare, cu manipulări grosolane, serviciile secrete au încercat să fie pe placul stăpânilor. Adrian Năstase mi-a spus într-o doară, cu aer de reproş, că şi eu i-am dat telefon soţiei lui Emil Constantinescu. Absolut corect! Tocmai aflasem că fusese arestat Mugur Ciuvică şi aveam nevoie de o confirmare. Mă alesesem cu două. Obţinusem şi dovada clară a ascultării telefoanelor. Şi a practicii maladive de transmitere a rapoartelor despre discuţiile dintre diverse persoane amice sau inamice ale puterii. Acum câteva luni, câţiva ofiţeri din serviciile secrete cleveteau despre inexistenta mea relaţie cu Alison Mutler de la Associated Press. N-a trecut mult şi limbajul flecar al preşedintelui a trădat şi biata muncă informativă a băieţilor de la SRI. Gogonată şi transformată probabil într-o ameninţare la securitatea naţională! Sau la securitatea Angliei, cine ştie!
Mi-e din ce în ce mai clar că există oameni care fişează toate articolele, înregistrează şi ascultă toate telefoanele, urmăresc toate întâlnirile şi pun la cale scenarii de contracarare a celor indezirabili. Ca în ţările amărâte şi călărite de câte unii. Un enorm aparat se mişcă zi şi noapte pe urmele oamenilor. Şi chiar dacă nu află nimic filmează şi montează filme în genul celor cu caltaboşii lui Decebal Traian Remeş şi Ioan Mureşan. Adversarii puterii trebuie compromişi, atacaţi sau distruşi cu orice preţ. Credeţi că fotografiază şi înregistrează cineva convorbirile Elenei Udrea sau ale lui Sorin Blejnar? Sau pomenile căpătate acasă de sărbători? Raportul despre fraudele demnitarilor întocmit de o unitate a SRI este strict secret şi se păstrează la şeful statului. La nevoie, numai el îl poate folosi. Însă nici un serviciu secret nu se ocupă de ce fac favoriţii preşedintelui, chiar dacă este vorba de corupţie la nivel înalt. În schimb, pe urmele adversarilor politici şi ale ziariştilor incomozi aleargă toată suflarea copoilor fiscali şi a acoperiţilor din serviciile secrete (căci toate au asemenea oameni!).
Aparatul de terfelit al regimului funcţionează aproape industrial şi la ordin. În numai câteva zile, înainte de a avea habar despre orice investigaţie fiscală, o echipă a Fiscului a bătut toate încasările mele, a verificat firmele plătitoare şi a pus sechestru pe o casă. Şi a transformat opreaţiunea într-o ştire de presă. Înainte să fi deschis plicul care mă anunţa în legătură cu problema fiscală am fost cercetat, terfelit şi sancţionat. Plătind, în ultimele clipe, am evitat execuţia televizată. În schimb, am fost acuzat de acelaşi Sorin Blejnar că l-aş fi alimentat cu bani pe Victor Ponta. Popoviciu, Vişan şi mai nu ştiu care m-au inclus pe lista ucigaşilor de pe trecerile de pietoni. Parchetul General s-a mobilizat şi el şi a lăsat să-i scape amănunte despre implicarea mea în privatizarea Rodipetului sau în prăbuşirea FNI, deşi sunt absolut străin de aceste operaţiuni. De un an sau doi au mai rămas doar câteva dezastre în care să nu fiu implicat. Încă n-am fost făcut responsabil de vânzarea flotei, de cumpărarea casei din Strada Ion Mihăileanu şi de prăbuşirea afacerilor lui Adriean Videanu. Dar încă nu-i prea târziu. În caz de nevoie, se vor găsi martori şi probe chiar şi pentru a susţine asemenea aiureli!
Războiul meu cu puterea, o chestiune personală, ce ţine de conduita mea jurnalistică (aşa cum înţeleg eu să o practic după 1989), a trecut prin multe asemenea împrejurări. Unele au fost periculoase, altele, stranii, aberante sau pur şi simplu comice. Ce-am simţit însă în aceste ultime luni începe să depăşească tot ce am trăit până acum. Nici pe vremea lui Ceauşescu, nici a lui Ion Iliescu şi nici în anii de ţâfnă mohorâtă ai lui Adrian Năstase nu s-au petrecut asemenea lucruri. Copitele puterii sunt din ce în ce mai violente şi mai frecvente. Vin din gama ameninţărilor dure sau a abuzurilor grosolane.
Niciodată nu mi-am imaginat că asemenea vremuri grele vor mai veni peste partea liberă a presei din România. Resemnată, divizată, măcinată de orgolii, ea încă mai caută o formă de răspuns. Sunt zile în care nici măcar nu mă mai întreb ce este de făcut. Pur şi simplu lucrez şi mă apăr, într-un soi de haiducie fără speranţă. Am continuat şi continui să îmi văd de treabă, cu sentimentul datoriei. Ceea ce mă pregătesc să fac şi în 2012, în ciuda mesajelor de ameninţare primite şi în aceste zile. Că voi păţi aia şi aia, că dosarul nu ştiu care va intra pe rol. Ce-o fi o fi! Jurnalistica nu se lasă întotdeauna cu premii şi cu admiraţia cititorilor. Aşa că să ne dorim să fim sănătoşi, alături de milioanele de oameni care gândesc liber!
N-o fi regimul Băsescu cât două eternităţi! Şi nici dreptatea o barcă la cârma unui singur matroz!
Post-scriptum: Un colaborator apropiat al lui Victor Ponta mi-a transmis că dacă vin la putere vor pune şaua pe presă şi nu vom vedea nici un ban din publicitate! Mesajul a fost transmis printr-un soi de Bulă de la care nu poţi aştepta nici măcar la un „bună ziua”, necum la un strop de respect.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.