Pe cine apără Domnul Lupilor

În mitofolclorul românesc, Sfântul Andrei se remarcă mai ales ca patron al lupilor. De altminteri, sărbătoarea care îi este închinată la 30 noiembrie se mai numeşte şi Ziua Lupului.

Tradiţii de vechime multimilenară se oglindesc şi în alte denumiri ale acestei mari sărbători româneşti: Sântul Andrei, Sânt-Andrei, Moş Andrei, Andrei-de-Iarnă; Andrei-Cap-de-Iarnă, Gădineţul Şchiop şi Ieşirea Filipilor de Toamnă.

Magia care vesteşte ultima zi de toamnă calendaristică începe din ajunul sărbătorii, în noaptea Sfântului Andrei, când lupul devine mai sprinten şi nimic nu mai scapă dinaintea lui. De aceea, acum trebuie să se ia măsuri în plus pentru paza vitelorşi să se facă vrăji de apărare împotriva lupilor. Se spune că nici un moment al anului nu este mai prielnic, ca în noaptea Sfântului Andrei, pentru prefacerea oamenilor în pricolici, dihănii cu chip de lup sau de câine.

Sărbătoarea acestui sfânt este una dintre cele mai importante ale anului pentru vrăji şi farmece. Astfel, încă din seara care precede ziua de 30 brumar se măsoară cu grijă nouă ceşti cu apă şi se toarnă într-o strachină ce se va aşeza sub icoane. Apoi, în zori, se măsoară cu aceeaşi ceaşcă apa din strachină. Dacă apa va prisosi măcar cu un strop, va fi cu noroc; dar dacă apa va scădea, nu va fi cu noroc.

Tot în ajunul zilei de Sântandrei, de cu seară, se pun într-o ulcică sau într-o sticluţă cu apă rămurele de măr, câte una pentru fiecare din casă. Se ţin aşa până la Anul Nou. A cui rămurică va fi înflorită, acela va avea noroc tot anul care vine. În aceeaşi seară, se seamănă grâu sau orz în ghivece de flori sau în străchini, iar de Anul Nou se trimit răsadurile rudelor şi prietenilor, ca felicitări. Dacă tulpiniţele de grâu sau de orz au răsărit frumoase şi dese, anul care vine va fi bogat. În seara cu pricina nu se mătură, nu se dă gunoiul afară din casă şi, în general, nu se dă nimic, nici cu împrumut, că-i de rău şi-ţi mănâncă lupii vitele sau îţi fură hoţii bucatele de pe ogor. Sânt-Andrei se mai ţine şi pentru călători, să nu-i mănânce lupii.

Noaptea, se descântă sarea şi se îngroapă, înfăşurată într-un înveliş, sub pragul uşii grajdului; se dezgroapă la Sângeorz şi se dă în tărâţe vitelor ca să fie apărate de lupi, de farmece şi de toate relele. Femeile şi fetele nu trebuie să se spele şi să se pieptăne. În această noapte, se adună lupii, iar Sfântul Andrei, stăpânul lor, îi împarte fiecăruia prada pentru iarna care începe. Fiarele, mai ales lupii, umblă să mănânce vitele celor care nu ţin sărbătorile. Lupoaica prinde pui, pe care-i va făta în noaptea de Sângeorz. Vrăjitoarele iau mana vitelor. Pe la miezul nopţii de Sânt-Andrei încep a se aduna strigoii şi moroii, îndeosebi prin cimitire, biserici ruinate, case pustii, păduri, mlaştini, între hotare, venind pe meliţe, pe butoaie sau cozi de mătură, şi, după ce îşi spun una-alta, întind o horă mare în văzduh.

Strigoaicele şi moroaicele se îmbulzesc şi ele la joc, despuiate şi despletite, chiuind şi rotindu-se ameţitor, în vreme ce viforul fluieră, bufniţele şi cucuvelele ţipă. Strigoii se fac din copiii ucişi de mamele lor, din oameni care şi-au vândut sufletul diavolului şi din sinucigaşi. Ei nu mănâncă şi nu suferă usturoi şi ceapă, şi se feresc de tămâie. Pot fi văzuţi şi recunoscuţi doar de cei născuţi sâmbăta. Strigoii au deseori coadă păroasă, picioare de cal şi bot de căpcăun. Se pot preface oricând în lupi, cai sau în alte dobitoace. Ei provin şi din morţii lăsaţi singuri noaptea, pe sub care au trecut o pisică, un câine sau un şoarece.

În noaptea Sfântului Andrei, strigoii pot redeveni oameni, şi se bat cu limbile de meliţă, se zgârie, se rănesc, până ce iese biruitor unul dintre ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează în animale şi pornesc spre adăposturile lor până la primul cântat al cocoşilor. Se spune că, atunci când strigoii nu se pot bate între ei, încearcă să prindă un muritor şi să-i sugă sângele.

Dacă oamenii prind de veste sau doar simt că sunt căutaţi de strigoi, fac tot soiul de vrăji, ung uşile şi ferestrele cu nouă fire de usturoi, în cruce, sau pun rug de mure ori de zmeură la icoane, şi atunci blestemaţii nu pot pune mâna pe clanţă ca să deschidă uşa. Ca să poată intra, strigoii strigă lucrurile din casă, să vină să le deschidă: „Oală, lingură, furculiţă sau cociorvă, vino de-mi deschide!” Şi dacă lucrurile chemate nu sunt întoarse cu gura în jos, atunci capătă puteri de la strigoi, coboară şi le deschid uşa. Dar dacă omul e prevăzător şi ţine lucrurile din casă cu gura în jos, atunci scapă.

În noaptea Sfântului Andrei, e bine ca toţi ai casei să mănânce mujdei şi să se ungă pe frunte, pe piept, pe spate şi la încheieturile trupului cu usturoi. Flăcăii şi fetele dau petreceri de Sânt-Andrei. În ziua de 29 brumar, înainte de lăsarea serii, astupă ferestrele şi uşile casei unde se ţine petrecerea, după ce le-au uns cu mujdei de usturoi, ca să fie feriţi de strigoi şi moroi. Această petrecere se numeşte Noaptea Strigoilor. În Moldova, aceeaşi noapte poartă denumirea de Păzitul Usturoiului şi se celebrează de tineri prin petreceri, chiar dacă mai e mult până ce se va încheia Postul Crăciunului.
Ca să-şi viseze ursitul, fata mare pune sub pernă 41 de boabe de grâu, spunând înainte de culcare:

Voi, 41 de fire de grâu,
Eu voi adormi
Şi voi hodini.
Dar eu mă rog lui Dumnezeu
Să-mi trimită îngerul meu,
Cel ce mi-e dat de Dumnezeu!

Şi dacă visează că i-a furat cineva grâul, se va mărita în curând. Alte fete de măritat pregătesc Turtuca de Andrei, o turtiţă subţire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei şi o mănâncă înainte de culcare. Băiatul care vine în vis să-i aducă apă fetei, ca să-şi potolească setea, urmează să o ceară de nevastă în anul care vine. Prin unele sate, de Sânt-Andrei, fata mare se duce despuiată la fântână, ţinând în mână o lumânare din Noaptea Învierii, se apleacă peste ghizdul fântânii, şi uitându-se în oglinda apei, la lumina lumânării, spune:

Sfinte Andrei,
Scoate-i chipul în faţa apei,
Ca în vis să-l visez,
Ca aievea să-l văz!

Şi atunci vede chipul ursitului ei. În aceeaşi noapte, fetele pândesc pe la casele unde nu sunt căsătoriţi de-a doua oară, ci doar cei ce s-au luat şi trăiesc în dragoste, şi fură câte un resteu de la căruţă, cu care fac farmece de dragoste. Fetele mai ghicesc de ursită şi cu ajutorul parilor de la gard. Astfel, pe întuneric, ating un par, de la care numără în continuare până la al nouălea par, pe care leagă o sfoară sau lână roşie. A doua zi se duc să vadă cum le va fi ursitul. Dacă parul este drept şi neted, viitorul mire va fi frumos, dar sărac. Iar dacă parul va avea coaja groasă, ursitul va fi bogat. Dacă parul e strâmb şi noduros, mirele va fi urât. Iar dacă parul este cu multe crăci, ursitul va fi văduv şi cu mulţi copii. În popor se spune:

La Sfântul Andrei,
Creşte ziua cât bobul de mei.

În noaptea din ajunul sărbătorii, vorbesc toate animalele; dar cine le ascultă moare. La miezul nopţii, se deschid cerurile şi, în cântecele cocoşilor, pogoară îngerii, izgonind strigoii şi toate celelalte duhuri rele. Dacă vitele mugesc în acea noapte, e semn că vin lupii. Ca să le ferească, gospodarii din Bucovina fac o cruce de ceară şi o lipesc pe cornul drept al vitelor. Cu câteva zile înainte de aceasată sărbătoare, femeile nu mai torc, „ca să nu toarcă lupii în casă”. Dacă e Lună Plină şi cerul senin, va fi o iarnă cu moină. De va fi Lună Plină, dar cu omăt sau ploaie, iarna va fi grea, cu nămeţi mari. Se mai spune că, în noaptea premergătoare zilei de Sânt-Andrei, se pot afla autorii unor omoruri sau furturi ori unde se află oameni dispăruţi fără urmă, precum şi de unde vin nenorocirile abătute asupra unei case. Cel ce vrea să afle acestea posteşte cu trei zile înainte, apoi merge la cimitir, la miezul nopţii, cu lumânări, apă sfinţită, un vas nou cu gura largă şi cu câteva monede de argint, pe care le aşează deasupra unui mormânt vechi şi părăsit. Rostind anumite descântece, poate vedea în apa turnată în vas firul întâmplărilor tainice pe care le doreşte dezvăluite. Tot atunci poate vedea îngerii pogorând pe scări de aur, înarmaţi cu săbii de foc, cu care aduc lumină pe pământ. Ei sunt întâmpinaţi chiar de Sfântul Andrei, venit câtva timp întru acestea din Rai pe meleagurile noastre.
Se pare că, şi în mitofolcor, cel sărbătorit la 30 brumar a fost răpus prin moarte violentă sau s-a jertfit el însuşi, ca un erou, căci la românii din Transnistria este atestată datina zisă Bocetul Andreiului. Acolo, fetele, după ce fac o păpuşă din cârpe, zisă Andrei, o aşează pe o laviţă ca pe un mort şi o jelesc.

După toate acestea, nu e greu de ghicit că sfântul adorat de români vine din străvechi credinţe autohtone. Astfel, tracii venerau un semizeu cu numele de ALYKANDROS, de unde şi variante, atestate ca antroponime, cum ar fi ALCANDROS şi ALCANDER. Primul nume va fi fost înţeles ca A LYK AN DROS „Cel Cutezător ca Lupul; Cel Slăvit (Ridicat) de Lupi”; cf. rom. a (articol); luchi (dialectal) „lupi”; Leica-Boldeica – o căţea temută a Sfintei Vineri; Alecu, Halaicu, Leca, Lică, Luca, Lucan, Luchian, Luican, Luicu (nume); grec. lykos „lup”; rom. în; DROSOI – trib trac; rom. dârz; dârzie „îndrăzneală; hotârâre; cutezanţă; curaj”; dârzoi „ţanţoş; mândru”; treaz; a (se) trezi. De la acelaşi teonim se ajunge şi la A LYK ANDROS „Cel Slăvit (Temut; Respectat; Susţinut) de Lupi; Cel care îi impulsionează (împunge; prinde; leagă) pe Lupi; Cel dintre Lupi; Grozav (Minunat) ca Lupii”; cf. rom. a; luchi; grec. lykos; rom. andrea; handră „tovărăşie”; a îndrăzni; între; alban. nder „cinste; onoare; stimă; respect”; nderoj „a (se) cinsti; a (se) omagia; a (se) respecta”; enderr „vis”; enderroj „a visa”. De la ultimul tâlc vine, desigur, şi obiceiul românce cu visarea ursitului, în noaptea de Sfântul Andrei.

Tracii, grecii şi romanii îl supranumeau pe însuşi zeul Apollon LYKEIOS, respectiv LICAEUS „Al Lupilor; Precum Lupul”. Onomastica tracică avea şi alte corespondenţe ale teonimului ANDROS: ANDRA şi AUT-ANDRA – nume feminine, ALEX-ANDROS, AMIN-ANDAR, AMYN-ANDER , ANTAR-IOKOS – nume masculine. Totodată, după cum se ştie, drapelul de luptă al geto-dacilor avea cap de lup. Românii înşişi au fost numiţi de slavi BLAKI, VALAHI şi VLAHI „Din Lupi; Ca Lupii; Cutezătorii” (cf. rus. şi sloven. volk, bulgar. vălk, polon. wilk „lup”), pentru vitejia şi forţa dovedite în luptă (cf. rus. velikii „mare; măreţ; foarte mare; excepţional; remarcabil”).

Şi astăzi, românii de pe Valea Timocului îşi spun vlahi. De altminteri, şi etnonimul DACI se tălmăceşte prin „Cutezătorii”; cf. latin. audacia „curaj; îndrăzneală; cutezanţă”; audax „îndrăzneţ; curajos”.
Aşadar, poporul nostru a fost şi este vegheat, în taină, de Domnul Lupilor. Fericită coincidenţă: Biserica Ortodoxă Română l-a ales pe Sfântul Apostol Andrei ca Ocrotitor al României!

Cum se şi cuvine, de marea lor sărbătoare, toţi cei ce poartă acest nume divin sunt binecuvântaţi cu sănătate, fericire, noroc şi cu tradiţionala urare La mulţi ani!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.