PIETRELE (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

(O scenă absolut identică avea să se petreacă cincizeci! și doi de ani mai târziu, când văduva nepotului oaspetelui domnului Lazăr i se va plânge unui alt Lazăr că, deși viitorul este indiscutabil al industriei, mica ei întreprindere continuă să meargă în deficit. Pentru că, trebuie spus, familia oaspetelui domnului Lazăr avea o moșie care o scutea de orice griji materiale, dar toți membrii ei așteptau de generații întregi conjunctura care să le pună într-un curent favorabil micuța întreprindere care înghițea aparatele cele mai moderne,  încăpățânându-se să nu aducă nici un profit. Ca un bunic cumsecade, moșia finanța capriciile întreprinderii buclucașe, în speranțele niciodată definitiv descurajate ale stăpânilor lor. Așadar, atunci, peste cincizeci și doi de ani, o doamnă, văduvă în urma primului măcel mondial, avea să-i expună unui tânăr domn, proprietar a cinci șesimi din cel mai im- portant depozit de lemne din ținut, o teorie identică despre perspectivele nemăsurate ale industriei. Tânărul domn o va asculta cu maximum de atenție și o va invita pe clienta sa la dânsul acasă pentru o discuție mai aprofundată asupra viitorului economiei. Doamna îl va vizita de câteva ori, dar deși relațiile dintre ei vor deveni mai intime, nu vor ajunge să aranjeze nicio afacere între mica întreprindere a văduvei și depozitul de lemne al tânărului domn. Nici viitorul industriei nu aveau să-l elucideze pe de-a-ntregul.

Totuși, acea mică întreprindere reuși ca în timpul marii crize să se sinucidă, trăgând după ea în dezastru și moșia care îi îngăduise să meargă prea departe în himerele ei.

Așadar, exact la cincizeci și doi de ani după discuția pe care am început s-o descriu, frumoasa văduvă îi va spune tânărului domn că datoria sa civică va fi aceea de a furniza material lemnos în primul și în primul rând celor care au de gând să-l folosească în industrie.

—        Vedeți, va răspunde el, datoriile civice sunt cele mai importante fraze care ne mențin pe toți în aceeași poveste…

—        Nu înțeleg.

—        Vreau să spun, ele sunt cele care ne dau siguranța că alții se gândesc la noi, atunci când noi uităm de ei. Adevărul este că asociatul meu este o fire mai practică, pe el îl interesează în primul rând afacerile firmei. Doamnei îi va sta de minune în negru. Problemele astea sunt mult prea complicate pentru…

— Care probleme? va continua femeia să-l urmărească fără să-l înțeleagă întru totul.

—        Vreau să spun…

Va fi o dimineață ploioasă de toamnă, bărbatul își va lăsa fraza neterminată, se va duce la fereastră și va privi afară.

Femeia va rămâne un timp surprinsă, apoi tăcerea prea lungă o va face să se scoale, se va îndrepta spre ușă, se va răzgândi și va veni uimită,  foarte aproape de tânărul ei interlocutor:

—        Ce…

”Ce s-a întâmplat“, va fi gata să spună, dar va renunța, bărbatul va privi afară surâzând, zâmbind tot mai larg, iar ea îi va înțelege la fel de greu atitudinea, pe cât de dificil îi va fi fost să-i priceapă cuvintele. Nu va ști dacă se află în fața unui om bolnav sau obosit sau altfel decât cei pe care i-a întâlnit până atunci. Instinctul ei de femeie va alege ultima alternativă, dar va fi totuși surprinsă văzându-l cum râde privind afară pe geam, iar peste alte câteva săptămâni, după ce-l va fi cunoscut mai bine, va continua să fie mirată la amintirea primei lor întâlniri, nereușind cu nici un preț s-o pună în legătură cu omul obișnuit care i se- va fi înfățișat ulterior.

—        Trebuie să fim foarte exigenți în acești ani, pălăvrăgea oaspetele în continuare.

Lazăr îl privea aparent atent, dar gândurile îi erau mai dreptate împotriva cumnatului său, pe care-l putea folosi de minune ori de câte ori încheia o afacere, cu condiția ca celălalt să nu se afle de față, personificând întotdeauna în lipsă argumentul zdrobitor și implacabil. Era vremea în când Lazăr începuse să intuiască vag că de multe ori să posezi cinci șesimi dintr-o întreprindere este mult mai comod decât a o avea toată, cel puțin din punct de vedere moral, existând întotdeauna un altcineva pe care poți să pui vina în fața oamenilor și a ta însuți. Când va fi înțeles pe de-a-ntregul acest lucru, Lazăr își va modifica îndelungatele manevre pentru înlăturarea lui Rusan într-un plictisitor război de tranșee convenabil din toate punctele de vedere: în primul rând pentru ca înțelegere  a faptelor îl va mulțumi situația existentă, nemaiconsumându-se nervos din cauza ei, în al doilea rând pentru că își păstra satisfacția enervării cumnatului, ducându-l de multe ori până la disperare, dar având apoi mereu grijă să nu-l strivească de tot.

Deocamdată toate lucrurile acestea abia prindeau conturi în mintea domnului Lazăr și, conform rutinei, cel mai important lucruri se părea să-l scoată pe domnul Rusan din birou

—        Dragul meu, i se adresă el cu tonul cel mai firesc cred că n-ar strica să dai o raită prin depozit.

Rusan plecă bombănind și oaspetele începu să vorbească despre timpul care îl presează să-și investească banii cât mai judicios.

—        Timpul… Timpul care nu ne dă niciodată răgazul să ne terminăm treburile, el, care-i mereu atât de nesfârșit…

Clientul îl privi mai atent pe Lazăr.

—        Câteodată, mă plictisesc înfiorător, vorbi Lazăr în continuare și oaspetele său începu să se întrebe dacă gazda sa i se mai adresează lui. Toate lemnele astea pe care le cumpăr ca să le vând… Să cumperi ceva numai pentru ca să-l  vinzi mai departe! Nu știu cum m-am putut atașa de ceva ce n-am decât în treacăt. Parcă totul n-ar fi decât un joc…

— De pe urma căruia trăiți…

— De pe urma căruia trăiesc sau pentru care trăiesc? Habar n-am. Ați văzut vreodată un copil care vrea la opt ani să se facă negustor de cherestea? Dacă aș avea zece ani, poate mi-ar plăcea să mă joc printre lemnele astea. Mi-aș imagina că-s cetăți, orașe sau cine știe ce altceva… Acum am aici un sfert de pădure, dar nici un lemn, nici o scândură nu mi se mai pare asemănătoare cu o cetate.

Țin minte că jocul nostru preferat a fost… N-avea nume. Avea, în schimb, reguli foarte precise pe care le respectam cu sfințenie. Eram două cete de golani: primii, cei care locuiam în partea dinspre piață, ceilalți, cei care stăteau în Buchini. Ne pândeam unii pe alții și îi băteam măr pe cei ce se avântau necugetat în teritoriul adversarilor. Nu mai știu cât am fost noi de răi, dar buchinienii, am toate motivele să țin minte, loveau îngrozitor. De multe ori foloseau și ciomege, răngi sau chiar bricege. Unii dintre noi s-au ales cu urme grave pentru toată viața.

Jocul propriu-zis consta în următoarele: teritoriile fiecărei cete erau foarte clar delimitate pe străzi și chiar pe case. Toată lumea știa care este linia de hotar. Dar aceste granițe nu aveau prea mare importanță: de obicei, ele erau încălcate de incursiunile războinice ale celor două tabere și nu exista o soartă mai tristă pentru un copil decât să locuiască tocmai într-o casă aflată într-un asemenea loc de limită de teritoriu. Eu știu asta prea bine, pentru că destinul mi-a hărăzit un asemenea loc pentru copilărie și nu voi putea uita niciodată spaima ce mă apuca ori de câte ori eram trimis până la colț să cumpăr ceva și, mai ales, cât erau de înspăimântătoare drumurile când mă întorceam singur de la școală. M-am simțit ca o fiară hăituită în toată prima mea tinerețe și nici atunci când am crescut n-aveam motive să mă liniștesc — dușmăniile se păstrau, deoarece unul care te-a lovit o dată sau pe care ai reușit tu să-l pocnești nu va uita evenimentul în vremea adolescenței, atunci când mândria este mai sensibilă și când aparențele valorează cel mai mult. Și chiar dacă reușești să uiți peste ani motivul urii, aceasta, dacă s-a perpetuat atâta vreme, nu mai cedează cu una cu două. Se întâmplă de prea multe ori să dai în acest oraș de oameni care se uită chiorâș unul la altul de ani și ani de zile, fără ca vreunul dintre ei să poată explica cu precizie ce a produs străvechea neînțelegere.

—        Aproape peste tot, în mai fiecare oraș există mici bătălii mari între copiii din diferitele cartiere…

—        Eu am amintiri despre întâmplări ce nu cred că s-au petrecut chiar peste tot!

—        Sunt variante ale…

—        Eu nu am trăit variante!

Fiecare ceată avea câteva pietre distinctive. Acestea erau amplasate lângă un gard, la o răscruce, alături de o troiță sau în fața casei câte unui membru mai important al cetei. Fiecare dintre aceste pietre era însemnată cu var, fiind notată pe ea data de când se afla în locul respectiv. Și iată țintele cele mai importante ale incursiunilor noastre: cucerirea unor asemenea bolovani. Dar nu era îngăduit ca ei să fie luați decât de acei adversari care n-au venit în număr mai mare de doi în teritoriul dușman. Și, pe cuvânt de cinste, nu se trișa în privința aceasta niciodată. Mai am și astăzi piatra pe care am reușit s-o cuceresc după ani întregi de încercări infructuoase. Ziceți că în fiecare oraș se petrec asemenea lucruri. Dumneavoastră vă puteți mândri cu un astfel de trofeu?

—        Noi nu alergam după așa ceva.

—        Atunci ce făceați?

—        Ne băteam.

—        De ce?

—        Vreți cumva să susțineți că acele biete pietre au re-prezentat un scop atât de important încât să puteți afirma ca vă ciomăgeați în numele altor idealuri decât copiii de pretutindeni?

—        Lugojul nu-i „pretutindeni“, spuse Lazăr aproape cu dușmănie. Noi nu ne pândeam de după colțuri. Noi ne supravegheam tot timpul, ne ascundeam și atacam fără încetare, astfel încât totul devenise cât se poate de cinstit: existau trei reguli pe care le respectam cu sfințenie, în rest era îngăduit orice. Cele trei reguli erau următoarele: să nu ceri niciodată sprijinul adulților în conflictele noastre, să nu omori și să nu atace niciodată mai mult de doi inși un loc în care se afla o piatra însemnată.

Am fost de zeci de ori în căutarea unui asemenea trofeu, întotdeauna singur. O făceam când îmi era mai frică și porneam din fața locuinței alor mei din granița cu Buchini doar pentru a-mi înfrânge spaima aceea groaznică de a nu fi atacat și lovit. Niciodată n-am putut suporta gândul că aș putea fi vreodată lovit din nou, deși mi s-a întâmplat nu o dată să iau bătaie. Luptam cu mine să uit imediat, și rezultatul nu era decât accentuarea groazei față de ceea ce ar fi putut să se întâmple mai târziu. Și atunci, pentru că simțeam că nu se mai poate, că dacă nu acționez imediat încep să plâng, să mă dau cu capul de pereți sau să fac cine știe ce altceva, când simțeam starea aceea apropiindu-se din nou, mă apuca un fel de beție și o luam direct spre gura lupului. De multe ori seara, în așternut, stând culcat și având coșmaruri încă înainte de a adormi, gândindu-mă la ce mi s-ar putea întâmpla a doua zi, mulțumeam cerului că nu eram unul dintre marii bătăuși ai cartierului meu, amăgindu-mă că majoritatea vânătorilor au de obicei orgoliul prăzii celei mari și fiind scutit în acest fel de obligația de a avea și eu o piatră însemnată în fața casei noastre.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.