Poolouri, adică Paranoia Schwartz (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

“Altă femeie”

-eseu-

Fusese distribuită “Altă femeie” într-un spectacol în care joacă, se spunea, pînă şi prima amoreză un rol de vecină. Cam asta era politica teatrului: distribuiau în fiecare piesă cîte o actriţă importantă într-un rol mărunt şi, pe chestia asta, nu se mai puteau revolta celelalte, atunci cînd se vedeau distribuite din nou şi din nou în nişte rolişoare de te apuca plînsul: “Cina este servită, doamnă contesă!”, “A venit un sol de la curte, domnule general!”, “Am înţeles, alteţă!”. Şi nu putea să revolte şi fiindcă odată au pus-o să fie era regina, numai că i-au găsit o piesă în care nu trebuia decît să spună de două ori: “Vai ce plictiseală!” şi o dată: “E drăguţ, contele, nu?”

Dar povestea asta cu “Altă femeie” e puţin mai altfel. În primul rînd că, dacă te apuci să citeşti afişul sau programul de sală, e prea puţin probabil să mai perseverezi până la “O femeie”, “O vecină”, darămite să mai ai răbdare să afli şi cine este “Altă femeie”. Şi toate astea deşi “Altă femeie” nu e nici măcar “O femeie”, ea e ceva deosebit de toate femeile, sintetizate în rolul “O femeie”, ea ar fi putut la fel de bine să se numească şi “Altceva”, delimitîndu-se de tot şi nu numai de femeie în special.

Istoria “Altei femei” e, în general, cam asta*: spăla rufe împreună cu “O femeie”**, legătură exterioară şi înşelătoare, cînd, aclamat, călare pe minunatul său cal sur, prinţul trecea tocmai pe acolo. Un destin implacabil veţi spune, acelaşi destin care l-a scos pe celălalt prinţ în calea Cenuşăresei, pentru că este într-adevăr o dovadă de mare curaj din partea autorului să plaseze itinerarul plimbării suveranului în preajma locului unde “Altă femeie” spăla rufe. Aspect esenţial, neobservat de critică, însă exemplar pentru existenţa “Altei femei”.

Dar înainte de a pătrunde mai adînc în universul, vom vedea, atît de tenebros al avatarurilor “Altei femei”, trebuie să răspundem la întrebarea cît se poate de legitimă: de unde vine ea, cine a fost ea înainte de a-l vedea pe minunatul prinţ ce i-a atins tangenţial existenţa, printr-o plimbare? Prin ce s-a opus ea, pînă acum, “Unei femei”, întrucît, trebuie să recunoaştem, în scena cu pricina şi numai în ea, “Altă femeie” nu s-a opus nimănui cu nimic? Şi totuşi! Şi totuşi…

Nu putem trage o concluzie definitivă despre viaţa cuiva numai şi numai pornind de la o scenă izolată, relevată nouă printr-o întîmplare neînsemnată.

Nenorocirea face că “Altă femeie” apare în mai toate piesele clasice – Goethe, de exemplu, păstrînd o dragoste neascunsă faţă de cumsecadele nostru personaj –, însă, nebăgată în seamă şi plutind în mister, eroina noastră rămîne implacabilă la orice tentativă a autorilor de a o scoate în evidenţă. (Există asemenea tentative? O mulţime…)

Drama ei este, însă, cu totul alta: în clipa cînd ni se relevă, “Altă femeie” dispare ca un fum, odată cu încercările noastre de a-i fixa contururile. Încercaţi să vă imaginaţi o piesă despre “Altă femeie”, o piesă în care ea să fie personajul central, în sensul că viaţa şi întîmplările ei să preocupe firul principal al acţiunii. În clipa aceea, “Altă femeie” va primi un nume, o biografie şi, în cel mai bun caz, va deveni “O femeie”. Dar, undeva, ascunsă într-un ciob de replică, “Altă femeie” va apare din nou, va scoate capul şi va pluti în misterul fals, reflectat în oglinda în care am încercat zadarnic să-l prinde, atunci cînd – tentativă necugetată – am sperat s-o putem face eroină principală. Cînd, bine se ştie, ea este în toate piesele eroina principală…

* Cu precizie, nu se va cunoaşte niciodată această istorie şi, de aceea, un nimb de mister, trebuie să recunoaşte, o învălui totuşi. (Nota lui Gough din ediţia originală)

** “Suflecată pînă la brău,/ Spăla, spăla rufele la rîu”, în varianta românească sau “Bidu Bu’j/ Bidu bwa’j” în insulele Guru Guru.

“Numai bibliotecile sînt memoria sigură şi durabilă a omenirii, ai cărei membri au, fiecare în parte, numai o memorie foarte mărginită şi nedesăvîrşită.” – (Schopenhauer, Parerga und…, 2, 254.)

Bibliotecarul

Pînă la urmă, Gough fu obligat să consulte un specialist.

– Domnule doctor, începu el, nu ştiu ce se întîmplă cu mine. De fapt, sînt conştient de cele ce se petrec în jur, însă nu pot să înţeleg anumite lucruri. Ştiţi, eu sînt bibliotecar. În meseria mea, am fost obligat să citesc mult, Dar, de la o vreme, nu mai ştiu ce se petrece în realitate şi ce am citit prin cărţi.

– Şi cum v-aţi dat seama de acest lucru?

– Ştiţi, domnule doctor, se întîmplă să vine, cîteodată, cineva după o carte şi străjerii nu-l lasă să intre. Mă duc să văd ce se întîmplă şi mă pomenesc cu Švejk şi cu Don Quijote. “Aici e clar că nu e ceva în regulă!” îmi zic imediat, ăştia nu pot veni în acelaşi timp, au trăit la distanţe prea mari. Aşa că mă uit la ei ochi în ochi să văd care e cel fals. Dar se întîmplă ca ei nici măcar să nu clipească. În alte cazuri, e, însă, mult mai rău: dacă vin, de exemplu, cavalerii teutoni, nu mai apuc să-mi dau seama dacă-s adevăraţi sau nu, pentru că trec peste mine cu caii lor grei cu tot. Cînd îmi revin, abia pot să mă mişc.

– O clipă numai, făcu doctorul, o clipă numai! Atunci cînd vă uitaţi ochi în ochi cu vizitatorii, cum vă daţi seama care este fals şi care nu?

– Am descoperit o metodă sigură: nu le dau importanţă şi atunci se divulgă singuri.

Stau, de exemplu, de vorbă cu un individ în zale, cînd vine lîngă noi şi Iuliu Cezar.

Anacronisme de acest fel mi se întîmplă la tot pasul. De multe ori merg pe stradă şi uit oraşul în care mă aflu. Odată am plecat la serviciu prin pădure. Desişurile erau pline, în ziua aceea, cu lupi şi biciclete. Un cîrd întreg de cavaleri în armuri pedalau pe biciclete pentru a-l salva pe regele Arthur. Sir Boss era foarte neliniştit de teamă că vor ajungea prea tîrziu. Pe drum, se intercalară tătarii. De fapt, pe mine tot tătarii m-au dus în robie. Era iarnă şi frig Noroc atunci cu gerurile Rusiei. Eu am venit înapoi cu troica, ascultînd zurgălăii. Am stat şi prin conacele boiereşti, un timp. Apoi, mi-am adus aminte că trebuie să merg la serviciu. Am luat metroul şi, într-un colţ al vagonului, am zărit o femeie moartă. În jurul ei se înghesuiau o droaie de poliţişti. Un detectiv cobora dintr-o maşinuţă, am profitat de acest lucru, am sărit în ea şi astfel am reuşit să evadez. Dar trebuia să merg la serviciu. (Era tare cald. Therese tocmai încercase să-şi ucidă soţul. Eu n-am putut să cred o iotă din toată povestea.) Mă plimbam prin pădurea de mesteceni şi meditam. De cealaltă parte, trei surori mergeau la Moscova. Apoi a fost omorît cineva în duel şi n-au mai făcut drumul. Sau, poate, s-a petrecut altceva… un incendiu sau o inundaţie… nu-mi aduc bine aminte. Oricum, totul s-a sfîrşit cînd am ajuns la bibliotecă. Clădirea era încercuită de oamenii cardinalului… sau de turci? Nu mai ştiu, excelenţă, dar am reuşit să intru. Acum, excelenţă, rămîneţi cu bine, mai am de lucru la bibliotecă.

Însă în uşă fu răpit de oamenii lui John Picior de Fier.

“Iată un caz interesant” îşi spuse medicul, încărcîndu-şi puşca, în timp ce două păstoriţe şi un satyr îl duceau pe Gough înapoi la bibliotecă.

“Nimic nu-i de crezut în viaţa omenească.” – (Menander, la Stobaeus, Ecl., 1, 237.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.