Poolouri, adică Paranoia Schwartz (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Naufragiul

La început, Gough, căpitanul marelui transatlantic, le ceru părerea celor mai bătrîni marinari, deşi totul era cît se poate de limpede şi nu dorea decît să-şi liniştească propria-i conştiinţă. Apoi, cînd nu mai putu să se mai mintă, le ceru ofiţerilor şi întregului personal să dea dovadă de curaj şi bărbăţie, să nu stîrnească panică în zadar şi să facă tot ce le va sta în putere pentru a salva ce se mai putea salva, în primul rînd vieţile pasagerilor, bineînţeles, apoi bunurile cele mai de preţ şi nu cel mai la urmă, prestigiul de marinar şi de reprezentanţi ai unei vechi linii navale. Pentru că, dacă vor da dovadă de un devotament exemplar faţă de interesele călătorilor în asemenea momente dificile, acest lucru nu va fi trecut cu vederea, dimpotrivă, lumea o să-şi spună că şi în asemenea momente grele te poţi baza pe oamenii companiei lor maritime.

După ce le adresă cîteva cuvinte înălţătoare şi încă multe altele, Gough îşi trimise oamenii fiecare la locul lui, începînd să evacueze încet şi cu migală pasagerii. Timp avea destul: vasul promitea să mai rămînă cel puţin patru-cinci ore deasupra unui ocean limpede şi liniştit.

La început, Gough, arborînd cel mai ştrengăresc zîmbet de care dispunea în clipa aceea, intră în marea sală restaurant unde se plictiseau de aproape două săptămîni cei mai de vază călători, atunci cînd, sătui de şezut pe bord, de plajă şi de înot în ştrandul de pe puntea superioară, se refugiau în ambianţa binefăcătoare a unei răcori artificiale şi a unei excelente orchestre de negri. Zîmbind, deci, nevinovat, căpitanul le explică acestor persoane că le propune un fel de joc, un exerciţiu de salvare, o situaţie, imaginară, desigur, în care toată lumea să se comporte ca la un naufragiu autentic.

Oamenii au acceptat jocul şi nu se ştie nici astăzi cînd au înţeles adevărul şi care a fost motivul pentru care au început să se îmbrîncească. La fel cum nu se cunoaşte nici împrejurarea datorită căreia au aflat şi cei de la etajele inferioare de pericol, încă mult înaintea bucătarilor, servanţilor şi celorlalţi angajaţi.

Destul că, deşi mai aveau la dispoziţie trei-patru ore, aproape toţi se găseau înghesuiţi în splendidele şi nepracticele bărci de salvare. Se striga şi se înjura, se îmbrîncea şi se împingea, se cerşea şi se implora, se plătea şi se promitea, se ofta şi se gemea, se plîngea şi se strîngeau dinţii bărbăteşte, se insulta şi se lovea, se dădeau porunci şi se abandonau cei de la care se primiseră cu o oră înainte pălmi în poziţie de drepţi, se fura şi se jefuia, se tuşea şi se strănuta, se ridicau rugi la Dumnezeu şi la cîte un marinar mai zdravăn, se iscau pasiuni şi se emiteau false expresii de admiraţie, unii vomitau, pe alţii îi durea doar capul; era seara şi au uitat să-şi ia medicamentele şi lumînări sau lanterne, şi căţelul şi inelele, şi copilul şi bunicul, au uitat darul de nuntă şi dantura, fotografiile şi amintirile unice, contractele şi cele mai  importante acţiuni, au pierdut mascotele şi tabieturile; se întrebau de ce nu mai pleacă odată de lîngă epavă, iar epava se afla doar insesizabil sub linia de plutire, se rugau să mai aştepte doar cîteva secunde măcar pînă să mai aducă un pled şi un serviciu de ceai chinezesc şi ochelarii pentru citit. Toată lumea vorbea, şi explica, şi se agita şi nu se înţelegea nimic.

În timpul acesta, un singur om se mai afla la postul lui căutînd prin căşti să primească o confirmare la mîna întinsă pe calea undelor. Şi, în timp ce mateloţii de la pompe şi-au lăsat munca, tîrîţi de nerăbdarea celor din jur, în timp ce chiar şi Gough se pregătea să urce, ultimul, în cea din urmă barcă de salvare, Finch, telegrafistul, continua să-şi trimită apelurile în eter.

Da, era momentul cînd lansau de acuma şi ultima şalupă la apă, toate apelurile părea că se sfîrşiseră. Dar cineva, din necunoscut, îl anunţa clar în căşti pe ultimul om de pe vapor că marea se pregăteşte de furtună şi că doar o minune i-ar putea salva pe cei lansaţi la apă.

Ieşind din cabina sa, Finch se repezi spre bord, însă, în marea zăpăceală, dădu de puntea superioară, pe care se odihnea, uitat, un helicopter, Salvarea se afla acolo, în faţa sa, el nu avea decît să urce în carlingă şi să pornească motorul.

Marea începea să facă valuri, iar bărcile se legănau tot mai departe în larg, desfăşurate în evantai întrucît toată lumea vîslea la întîmplare, fără să ţină seama de direcţie, uniţi doar de curent. Şi, cu tot mugetul mării şi cu toată disperarea, ţipetele oamenilor ajungeau desluşit pînă la el.

“Nenorociţii aceia nu au nici o şansă”, gîndi Finch şi o senzaţie de dreptate îl copleşi, pentru că simţea drept un act de justiţie faptul că lui, celui care a rămas ultimul la datorie, soarta îi arăta scăparea, ca pe o răsplată firească. “N-au nici o şansă” îşi mai repetă în clipa cînd, de undeva de departe dintre ţipete, se făcu auzit un acordeon. Privea îngerul din metal şi sticlă, maşina promiţătoare şi rece, gata de a-l salva, însă auzea în acelaşi timp şi vocile celorlalţi – tot mai slabe, deşi, parcă, tot mai agitate – şi le simţea chemarea. Fugi în cabina sa şi îşi adună în grabă albumul cu poze de artiste, după care se aruncă în mare, calculînd că va mai putea ajunge ultima barcă. Doar o dată îşi mai întoarse capul şi se miră cum de n-a observat nimeni elicea helicopterului. Apoi înotă mai departe, spre glasul aproape omenesc al acordeonului*.

* Ciudat acest Finch; de data asta s-a comportat ca şi Gough. (n. a.)

“Cel care nu-şi părăseşte casa spre a vedea întreg pămîntul plin de minunăţii, acela-i (ca) o broască într-o fîntînă.” – (Panciatantra, 1, 21.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.