Poolouri, adică Paranoia Schwartz (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Adevăratele funeralii ale lui Gough

Există unele întîmplări ce nu se potrivesc defel cu sexul personajelor. De pildă, era mult mai credibil ca povestirea următoarea să fi avut drept erou principal o femeie. Şi totuşi, Gough a fost cel ce s-a pomenit amestecat în această nenorocire.

Într-o noapte, soacra l-a visat mort. Se făcea că era întins pe un catafalc superb şi că lumea se perinda pe lîngă el într-o procesiune solemnă. Oamenii erau îmbrăcaţi cuviincios şi unii dintre ei duceau buchete de flori pe care le aşezau lîngă decedat. Soacra lui Gough a afirmat, a doua zi, că de ani de zile n-a văzut în orăşelul lor o înmormîntare atît de reuşită şi că, niciodată pînă atunci, n-a fost atît de mîndră de ginerele ei, pe care – recunoscu ea – nu l-a considerat pînă atunci prea breaz. Dar în noaptea aceea… Atît de bine stătea costumul negru pe Gough, cît acesta zăcea întins pe catafalc şi moartea, în loc să-l urîţească, îi conferea un aer atît de domnesc, încît ziceai că bietul om a fost toată viaţa o personalitate locală, cel puţin slujbaş al prefecturii. Dealtfel, aşa mort, Gough îi amintea soacră-si de fostul secretar de la primărie, idolul ei din tinereţe, un bărbat bine, care murise cu cel puţin zece ani în urmă.

Atît de frumos arătase Gough întins în sicriu, cum n-a fost niciodată în viaţă, a spus soacră-sa despre el, lăudîndu-se peste tot că asemenea funeralii n-a avut nici măcar marele actor Bahadur, cetăţeanul de onoare al localităţii, mort de inimă rea la optzeci şi şase de ani, fiindcă au vrut să-l pensioneze cu forţa în mijlocul unei stagiuni, cînd interpreta cu mult succes rolul Celui de Al doilea Paznic din piesa “Grozăvia din turnul negru”.

În dimineaţa aceea, cînd se trezi din visul atît de sublim, cînd se făcuse că pezevenghiul de Gough se dovedise, pînă la urmă, un mort atît de frumos, femeia bătrînă îşi plînse din inimă ginerele şi plânse mai tare, în hohote nestăvilite, cînd încercase – cuprins de duioşie – s-o consoleze cu o vorbă bună.

– Nu, nu e adevărat, bietul Gough a murit, îi trînti în faţă, sughiţînd indignată.

– Dar nu mă vezi? Sînt aici, îţi vorbesc, sînt viu!

– Ai avut o înmormîntare atît de frumoasă… De ce vrei să strici acum totul?

Bătrîna poseda indiscutabil darul povestirii – în tinereţe scrisese chiar începutul a două romane, dar, din păcate, n-avusese condiţii spre a le putea termina, deşi, atît cît le-a citit unor colege, a avut un succes deosebit. Regăsindu-şi talentul uitat, reuşi o descriere atît de vie a înmormîntării lui Gough, încît pentru toţi cei ce o ascultară încîntaţi, apariţia individului viu, cam jerpelit, neras şi pungit, păru o adevărat impietate.

– Niciodată nu te-ai gîndit la familia ta, îi reproşă şi nevastă-sa. Nu m-ai iubit niciodată!

– Dar ce vrei să fac?

– Eşti bărbat! Ar trebui să ştii! Nu eşti o cîrpă… Sau eşti?

Legenda despre minunata înmormîntare a lui Gough cuceri întreaga localitate. Se spunea, de pildă, că pînă şi prefectul şi doi senatori au venit în orăşel cu ocazia solemnului eveniment.

Cînd trecea Gough pe stradă, lumea întorcea capul scîrbită.

Edilii hotărîră să numească pînă şi piaţa centrală a localităţii după numele lui Gough. Ce poate aştepta un om mai mult de la viaţă? Şi, în loc de asta?

Nenorocitul îşi tîra, în continuarea, zilele la fel de cenuşii ca întotdeauna.

Domnul Ahbar pretindea că pînă şi ambasadorul Insulelor Malvine ar fi venit personal la înmormîntare sau…, mă rog, ar veni, dacă ar fi cazul. (Mai tîrziu s-au ivit unele greutăţi, atunci cînd s-a zvonit că şi alţi diplomaţi ar fi gata să participe la eveniment. Primarul, total lipsit de experienţă în probleme de ceremonii internaţionale, nu ştia cum trebuie alcătuit cortegiul pentru a nu leza interesele nici unei ţări…)

Prezenţa lui Gough pe străzile oraşului reprezenta un afront adus tuturor. Pînă şi copiii îl priveau ca pe o fantomă.

Cît poate suporta un om? Şi cît poate fi el de nesimţit? Lumea îl jelea, şi el se plimba ca o stafie, bîntuind nopţile străzile periferice.

Toată lumea îl plîngea. (Pe vremuri) fusese un om de treabă. Umanitatea are această proprietate nobilă: de a uita cele rele şi de a-şi aminti doar însuşirile pozitive. În memoria celor care l-au cunoscut, Gough devenise prototipul cetăţeanului ideal, emblema orăşelului.

Dar, bineînţeles, nefericitul a stricat iarăşi totul, deşi trebuie recunoscut că, pînă la urmă, a încercat să facă un lucru demn. Dar de unde nu e… Atît i s-a zugrăvit extraordinara lui înmormîntare, pînă ce începu să-i fie şi lui dor de ea. Îi era tot mai greu să aştepte, fără să întreprindă nimic, acele funeralii apoteotice. Era pregătit să moară de mai multe ori, dar o dată, îşi aminti în ultima clipă, că nici n-are costum negru şi îşi reveni pentru a se pune la dispoziţia amintitului Ahbar, cel mai bun croitor din oraş – care lăsă orice comandă şi îi făcu, în timp record, recuzita de înmormîntare, cunoscută de dinainte de toţi concetăţenii –, altădată îşi reveni îngrijorat pentru că nu-şi aminti traseul exact al dricului, a treia oară se sculă de pe patul de suferinţă spre a discuta în amănunt indicaţiile diplomatice ale alaiului ambasadorilor.

Pînă la urmă muri de-a binelea. Însă, probabil că amînase prea mult, nici ambasadorii nu onorară evenimentul (nici cel puţin acela al Insulelor Malvine!) şi nici măcar înmormîntarea propriu-zisă n-a amintit prin nimic multaşteptatul spectacol. Dimpotrivă! Pînă şi preotul s-a îmbolnăvit exact atunci şi doar cantorul a ţinut slujba de îngropăciune. Şi a mai şi plouat cu găleata…

Tot orăşelul a fost de faţă şi nimănui nu-i venea să creadă. Nu! Nu aceasta a fost adevărata înmormîntare a lui Gough! Aceasta n-a fost decît o greşeală a memoriei şi, drept urmare, a şi fost uitată la timp. Asta-i sigur!

Toată lumea ştia că acest domn Gough a avut parte nişte funeralii formidabile: au fost de faţă mai mulţi ambasadori, printre care şi cel al Insulelor Malvine, trei generali şi un colonel şi, în afara de fanfara locală, a cîntat şi corul mixt la Operei Naţionale. Iar zvonul acela, cum că, atunci cînd l-au vîrît în sicriu, i-ar fi agăţat pantalonii şi l-ar fi înmormântat cu o gaură mare la genunchiul drept, nu reprezintă decît o insultă josnică adusă eroului local, o insultă de care pînă şi copiii se indignează pe loc. Doar cei ce nu fac parte din populaţia orăşelului, atunci cînd vor să-i jignească de moarte pe localnici, mai fac uz de această calomnie şi de fiecare dată li se răspunde instantaneu: “Iă gu hogîgă!”, ceea ce sună atît de groaznic, încît mai bine să nici nu fie tradus.

“Vox populi, vox Dei” – (anonim.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.