Preocupările Ministerului Public şi ale Justiţiei, faţă de venitul naţional

Analiza comparativă a preocupărilor Ministerului Public şi ale Justiţiei din România faţă de căile ilegale de diminuare a venitului naţional distribuit realizatorilor acestuia (proprietari şi salariaţi)

Substantivul „corupţie” şi verbul „a corupe” nu au aceeaşi semnificaţie generală în toate ţările lumii. În ediţia a treia a dicţionarului de sinonime elaborat de soţii Luiza şi Mircea Seche cu Irina Preda în 1997, adjectivul corupt înseamnă decăzut, depravat, desfrînat, dezmăţat, destrăbălat, imoral, neruşinat, pervers, stricat, vicios, libertin, putred. În DEX 2012, editat de Academia Română, verbul a corupe înseamnă a se abate de la moralitate, corectitudine, datorie, a perverti, a deprava. Substantivul corupţie înseamnă abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie, desfrânare, depravare. Substantivul corupţie sau coruptibilitate înseamnă decadenţă, decădere, depravare, desfrânare, destrăbălare, dezmăţ, imoralitate, perversitate, stricăciune, viciu. Deci, în nici-un caz nu înseamnă furt, hoţie, pungăşie şi aşa mai departe. Substantivul Coruptibilitate mai înseamnă şi însuşirea de a fi coruptibil, lipsit de scrupule, venal, adică de a face orice lucru reprobabil pentru bani.

În indexul alfabetic al Codului de Procedură penală nu există cuvântul Corupţie. În Codul penal se scrie despre corupere numai în art.386 (coruperea alegătorilor) şi 221 (coruperea sexuală a minorilor) !
De ce s-a înfiinţat atunci o Direcţie Naţională Anticorupţie care să se ocupe de corupţia la nivel înalt când procentul infracţiunilor din acest domeniu nu reprezintă nici măcar 1% din totalul cauzelor penale şi rata de infracţionalitate este de câteva ori mai mică decât aceea realizată de multe din ţările cu democraţie consolidată?
În limba germană, corupţia este sinonimă cu Bestechung (darea de mită) iar banii folosiţi în acest scop sunt numiţi Schmiergeld, Handgeld ş.a.m.d. Pentru clarificarea eventualelor d-vs dubii şi o mai bună înţelegere a acestor diferenţe, analizaţi mai întâi schema din fig.nr.1 şi explicaţiile care-i urmează.

Fig. Nr.1. Schema cu căile ilegale de redistribuire a veniturilor şi a averilor prin forţă, abuz
de putere, falsuri, furturi, acte de violenţă şi corupţie, puse în practică şi în România

A. Infracţiunile de drept comun sunt cunoscute de când e lumea dar au fost inventariate, ordonate şi înscrise într-un Cod abia pe vremea lui Hammurabi-rege al Babilonului şi Mesopotamiei (1792-1750 înainte de Christos) şi se referă la ceea ce azi numim furturi, înşelăciune, tâlhărie, piraterie, şantaj, jaf, terorism, omoruri, crime, violuri, schingiuiri, bătăi, distrugeri, ş.a.m.d. (The Code of Hammurabi, editat de DER Al-Ma´mun for Translation and Publishing, 1987), tradus in limba română de dr. Ovidiu Tămaş, editura Proema, Baia Mare, 2001, din iniţiativa proprietarilor editurei.
În antichitate şi în perioadele de migraţie a popoarelor pe care vechii romani le numeau barbare, procurarea mijloacelor de trai şi a averii se obţinea prin luatul cu forţa de la alţii, adică prin furt şi tâlhărie, procedeu care s-a practicat şi în timpul Cruciadelor organizate de biserica catolică pentru cucerirea sau eliberarea Ierusalimului, precum şi în următoarele secole în timpul războaielor de cucerire şi de extidere a graniţelor şi se mai practică şi astăzi prin unele ţări din Africa.
In lumea modernă, identificarea, urmărirea şi stabilirea făptuitorilor, constituie o preocupare permanentă a investigaţiilor pe care le efectuiază organele de poliţie şi procurorii şi formează obiectul principal al prevederilor codurilor penale şi de procedură penală ale fiecărei ţări în parte.
In toate ţările lumii această categorie de infracţiuni reprezintă volumul cel mai mare de activitate al organelor de ordine şi ale procurorilor şi mobilizează cea mai mare parte din resurse.
Şi cu toate acestea la 12.09.2016 un număr de cca. 670 de mii de infracţiuni grave săvârşite în România, aveau încă autori necunoscuţi şi fuseseră clasate (închise) de către procurori! Adică 88 de clasări pe zi!

B. Ce este de fapt o infracţiune economică?

Acest tip de infracţiuni a fost identificat şi explicat mai întâi în Statele Unite ale Americii şi apoi şi în Europa şi celelalte continente. In România, informaţiile despre acest subiect sunt rare sau absente.
După primul şi al doilea război mondial s-a observat că în toate ţările care fac parte din lumea dezvoltată economic s-a înregistrat o creştere a numărului de infracţiuni economice produse de persoane cu grade de cultură şi instrucţie medie şi înaltă (din categoria intelectualilor sau cu pretenţii de intelectuali), persoane cu locuri de muncă situate în birourile administraţilor publice sau în centre de decizie ale statului sau ale economiei, în întreprinderi, instituţii de credit şi de asigurări, cum şi de deţinătorii de averi hotărâţi să şi le sporească indiferent de căi şi mijloace. Şi pentru că unele din aceste infracţiuni au grave implicaţii asupra societăţii şi lovesc în dreptul de existenţă al unei părţi din membri acesteia, în toate ţările dezvoltate, infracţiunile economice fac parte din categoria faptelor criminale.
Pentru a le deosebi de tipul de criminalitate în care se implică alte categorii sociale cum ar fi persoanele mai puţin sau de loc instruite, categorisite de americani ca purtătoare de cămăşi cu gulere albastre (muncitorii) sau cu gulere murdare (defavorizaţii soartei), sociologul american Edwin Hardin Sutherland (1883-1950) le-a denumuit „White collar crime” (criminalitatea gulerelor albe)! Doctor în sociologie în 1913, profesor de-a lungul timpului la mai multe universităţi americane (Ilinois, Chicago, Minnesota, Indiana, Kansas, Nordwestern, Washington) şi autor de manuale, a fost pentru criminologie ceea ce a fost Albert Einstein pentru fizică- se susţine în Wichipedia. A transformat complect disciplina criminologiei şi prin pregătirea doctoranzilor pe care i-a îndrumat a format o şcoală de criminologie.
Cele 48 de fapte de criminalitate economică identificate în lume că existau la finele secolului XX ca fiind specifice gulerelor albe, pot fi prezentate într-un tabel sau într-o schemă structurată pe trei grupe de categorii de păgubiţi. În Europa, schema a fost publicată pentru prima dată în „Die Wirtschaft heute-Wie functioniert das? Meyers Lexikonverlag pag. 401, Editat de Bibliographisches Institut Mannheim /Wien/Zürich, 1984. În anul 2019 când scriu acest compendiu, numărul lor aproape s-a dublat! Până în anii şaptezeci, în Germania fuseseră identificate doar 11 categorii de astfel de fapte.
Păgubiţii plasaţi în partea centrală şi de jos a schemei reprezintă instituţiile statului, în dreapta (jos) instituţiile economiei naţionale şi în stânga (jos), investitorii, acţionarii, creditorii, forţa de muncă, consumatorii şi asiguraţii caselor de pensii şi de asigurări.

C. Ce este şi ce reprezintă Corupţia?

Potrivit dicţionarului limbii române (DEX din anul 2012), prin corupţie se înţelege starea de abatere de la moralitate, cinste şi datorie. Un pioner al cercetării corupţiei Robert Klitgaard, profesor la mai multe Universităţi americane, care după Christian Science Monitor este „cel mai mare expert din lume în probleme privind corupția”, a demonstrat în 1994 că aceasta, este rezultatul influenţei conjugate a trei factori a căror prezenţă trebuie identificată pentru a se putea vorbi de corupţie, în loc de banala luare de mită sau de ciubuc practicate la scară mare de persoanele care prestează diverse servicii.
Pentru realizarea actului de corupţie, coruptul îşi foloseşte abuziv funcţia sa de pentru a acorda un avantaj economic sau administrativ celui care corupe sau comunităţii de interese pe care acesta o reprezintă, în schimbul unei sume de bani, al unor cadouri sau chiar acţiuni la mari societăţi cotate la Bursă. Tot corupţie înseamnă şi folosirea de către o persoană a funcţiei sau a poziţiei sale publice, pentru a eluda sau evita în acelaşi scop, îndeplinirea unor norme, baremuri sau proceduri legale. Toate deci, acţiuni complementare unei infracţiuni.

Diferenţa dintre o luare de mită (bacşiş, şpagă, şperţ, ciubuc adică acele practici care fac parte din ceea ce numim incorect corupţie) şi o infracţiune economică este aceea că plata „coruptului” se face înainte de efectuarea prestaţiei (un preţ redus pentru o călătorie cu trenul fără bilet pentru care conductorul încasează un ciubuc sau o mică „atenţie” pe care solicitantul unui serviciu o acordă unui funcţionar pentru ca acesta să-şi îndeplinească sarcina pentru care statul îi plăteşte un salariu ca să o realizeze) pe când infracţiunea economică este o acţiune planificată şi deci premeditată pentru obţinerea unor câştiguri (evaziune fiscală, restituire de TVA pe exporturi nerealizate, cumpărarea şi recuperarea de moşteniri etc), obţinerea unor beneficii (prin diminuarea profitului raportat) şi plăţi necuvenite ori prin aplicarea unor impozite simbolice pe dividende sau comisioane.
Din punct de vedere al repetabilităţii există două feluri de corupţie: 1.Întâmplătoare; 2.Repetabilă. Cu toate că aproape peste tot în lume, faptele de corupţie sunt considerate infracţiuni şi ca atare practicarea lor este ilegală, numai SUA interzicea pînă în anul 2000 cetăţenilor săi practicarea acesteia atît în ţară cît şi în străinătate, aşa numitul (în limba română) „ciubuc” fiind legalizat totuşi, în cazul prestatorilor de servicii cu salarii relativ mici, cum ar fi chelnerii, şoferii de autobuze din turism, femeile de serviciu şi liftierii din Hoteluri etc, carora li se permite să primească de la clienţii pe care-i servesc, mici sume de bani care le complectează veniturile.
Corupţie = Monopol plus Putere de decizie minus Obligaţia de a da socoteală
După domeniul unde este practicată, corupţia se împarte în trei grupe sau categorii:
C1- corupţia practicată la scară mare de persoanele care prestează pentru populaţie diverse servicii publice şi sunt deci funcţionari bugetari sau diverşi salariaţi la ghişeele de lucru cu publicul;
C2-corupţia la nivel înalt;
C3-corupţia care reprezintă o anexă complementară a unora dintre faptele de criminalitate economică pe care sociologul american Edwin Sutherland (1883-1950) le-a numit White Collar Crime (ciminalitatea gulerelor albe).
Poate fi vorba de „corupt” numai dacă persoana respectivă deţine un monopol sau are o anumită putere de decizie, aşa după cum a explicat Klitgaart în 1994. Deci, nu abuz în serviciu care-i deosebeşte pe oamenii cu preocupări obişnuite, de oamenii care sunt militari, jandarmi, poliţişti, pompieri dar şi de oamenii care se ocupă cu probleme de management (şi care, la rezolvarea unor situaţii sunt obligaţi uneori să adopte şi soluţii arbitrare), ci abuz de putere cum se spune în formula lui Klitkgaart ! Din păcate, până o să se înţeleagă această diferenţă şi în România o să mai fie nevoie să mai treacă câţiva ani!

O listă restrânsă de exemple de cazuri de corupţie la nivel înalt din alte ţări .
De „corupţie” şi de fapte de „criminalitate economică a gulerelor albe” nu a scăpat nici-o ţară din lume aşa că pentru informare şi o eventuală comparaţie socotim că sunteţi curioşi să citiţi o listă cu persoane care au devenit în ultimii 50 de ani exemple pentru astfel de cazuri produse la „nivel înalt”:
1. Japonezul Kakuei Tanaka era Prim ministru al Japoniei (1972-1974) când a fost mituit de Firma americană Lockheed pentru a semna un contract plătit din bugetul Japoniei. A fost judecat şi condamnat la 4 ani de puşcărie.
2. Fostul Secretar general al NATO, Willy Claes, era ministru în guvernul Belgiei cînd, în schimbul unei aprobări de achiziţionare a unor elicoptere pentru armata belgiană a primit subvenţii pentru partidul său de la concernul italian Augusta.
3. Alain Carington, fostul ministru al mediului din Franţa, pe vremea cînd a fost primar al oraşului Grenoble, a primit de la două firme suma de 4 milioane dolari pentru a le favoriza preluarea prin privatizare a instalaţiilor de alimentare cu apă ale oraşului.
4. Max Streibl era Prim ministru al Landului Bavaria (cca.12 milioane locuitori) cînd a acceptat să facă un concediu şi o călătorie personală în America de sud, cu avionul unui om de afaceri bavarez. Dato- rită unei intense campanii de presă, a fost silit să demisioneze.
5. Lothar Spaeth a fost Prim ministru al Landului Baden-Wurthemberg, cînd a aceptat să facă un concediu de odihnă la un complex de vacanţă care aparţinea unei firme din cadrul landului, fapt pentru care a fost forţat să demisioneze.
6. În 1999, proaspătul Prim ministru al Landului Saxonia inferioară, Gerhard Glogowski, a trebuit să-şi dea demisia pentru că a fost acuzat că a acceptat ca o firmă din Land să-i doneze cafeaua consumată cu ocazia ceremoniei căsătoriei sale, că un producător de bere i-a făcut o reducere a preţului berii consumate cu ocazia aceleiaşi ceremonii şi a acceptat să efectueze călătoria de nuntă şi să participe la un spectacol de operă în Egipt, la invitaţia unei firme de turism cu sediul şi interese în Land.
7. La finele anului 1998, întreaga Comisie Europeană condusă de luxemburghezul Jackues Santer a fost acuzată de proastă gestiune financiară şi corupţie (comisara Edith Creson şi pentru nepotism), din care cauză a trebuit să-şi dea demisia în grup în urma unui vot de neîncredere al Parlamentului European, încheindu-şi mandatul la 15.03.1999.
8. În decembrie 1998, Bodo Hombach, proaspăt numit şef al Cancelariei şi ministru Federal pentru sarcini speciale în guvernul de la Bonn al lui Gerhard Schröder a fost descoperit de jurnalişti că în timp ce era ministru al Economiei în guvernul Landului Renania de Nord-Westfalia şi-a construit o casă mare evaluată la 1 milion de DM cu anumite lucrări (termopane) executate la preţuri mici de către o Firmă de Construcţii din Land. Pentru a stopa scandalul, Schröder care nu a ştiut nimic despre afacerile anterioare ale acestuia, la înlocuit imediat din funcţie cu Frank-Walter Steinmeier (azi preşedinte al Germaniei) şi la sfătuit pe Bodo Hombach să plătească diferenţa de preţ la firma respectivă şi să vândă urgent acea casă, măsuri care au fost îndeplinite imediat şi mai mult, s-a mutat să trăiască în Belgia. După ce la propunerea lui Schröder, Romano Prodi a fost numit preşedinte al Comisiei Europene (în locul lui Jackues Santer) la începutul lui mai 1999, neamţul „belgian” Hombach a fost numit coordonator special UE al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est la Bruxelles (unde l-a avut subaltern şi pe Mihai Răzvan Ungureanu) şi s-a întors la Dusseldorf în anul 2002 unde a devenit şeful Trustului de presă WAZ (West Allgemeine Zeitung). Pe Wichipedia Hombach are două prezentări. Prima în care se face referire la toate afacerile lui din Germania şi din ţările nordice înainte de a-şi schimba domiciliul din Germania în Belgia şi o a doua bazată pe afirmaţia sa, că a plecat din Germania din cauza „luptei” „cu stângiştii” lui Lafontaine, politician care era în anul 1998 Preşedintele Social Democraţilor din Germania!
9. La 14.01.2000, Manfred Kanther fostul ministru de interne din guvernul Kohl, a fost trimis în faţa justiţiei şi condamnat pentru evaziune fiscală şi pentru depunerea fondurilor organizaţiei regionale a partidului său, într-o bancă din Elveţia, pe vremea când era Secretar general al organizaţiei de partid CDU din landul Hessen.
10.Tot atunci au mai fost trimişi în justiţie şi un fost secretar de stat de la externe care a fost acuzat de luare de mită şi evaziune fiscală cu ocazia exportului către Arabia Saudită a unei licenţe de fabricat tancuri, precum şi trezorierul partidului CDU şi doi din diriguitorii finanţelor aceluiaşi partid, cu acuzaţia de evaziune fiscală şi depunere a fondurilor partidului într-o ţară cu impozite reduse.
11.Un alt exemplu este acela al bancherului Josef Ackermann, preşedintele Bănci Comerciale Deutsche Bank care funcţionează la Frankfurth pe Main din anul 1870. Născut în 1948 în familia unui medic elveţian, cu studii universitare de economie, J. Ackerman a lucrat între 1977-1996 în sistemul bancar elveţian şi între 1993-1996 a fost preşedinte al Băncii Credit Suisse. În anul 1996 si-a dat demisia de la Credit Suisse şi s-a angajat la Deutsche Bank în Germania, unde a condus diferite departamente importante ale acesteia, până în anul 2000 când a fost ales în conducerea lui Deutsche Bank. În anul 2002 a fost ales purtător de cuvânt al Băncii şi din anul 2006 preşedinte. Era participant activ la Conferinţele clubului Bildenberg, membru al Comisiei Trilaterale şi membru în conducerea a diferite concerne printre care Siemens, Shell şi din 2005 şi în conducerea Uniunii Federale a Băncilor Germane. A fost membru în Consiliu şi la Manesmann până la achiziţionarea acestei societăţi de către Vodafone din Marea Britanie.
Sociologul german Heinz Verfürth i-a dedicat un întreg capitol din cartea „Schwarzbuch Politik-Gegen den Ausverkauf der politische Kultur” (Cartea neagră a politicii -.Împotriva lichidării culturii politice) apărută în anul 2009 în Editura Gütherslocher Verlagshaus din Germania care face parte din grupa de edituri Random House. „Ackermann, nu a modificat doar orientarea Băncii sale, ci a răsturnat şi relaţiile sociale din Germania, mai mult decât guvernările Kohl, Schröder sau Merkel”!
Reformele acelor 3 guverne federale efectuate în paşi mărunţi, se consideră a fi mult mai modeste în comparaţie cu schimbarea strategiei pe care Ackerman a reuşit să o impună în instituţia pe care o conducea, a subliniat Heinz Verfürth. Echipa Schroder-Fisher (primul, Cancelar şi presedinte al SPD, iar al doilea, Ministru de Externe şi Şef al partidului Ecologist) aflată la guvernare între octombrie 1998-noiembrie 2005, i-au uşurat lui Ackermann deciziile pe care le-a luat. Aşa de exemplu, în anul 1999 guvernul Schröder a fost de acord să introducă într-o lege de reformare a impozitării, propunerea ca la vânzarea acţiunilor, concernele să nu mai plătască impozite pe sumele încasate.
„Această decizie, a fost lovitura mortală aplicată în final capitalismului renan care s-a dezvoltat în Germania de vest pe baza spiritului corporatist”, a scris autorul cărţii Schwarzbuch Politik. Şi mai departe explică cum, înainte de asta „Patriarhii miracolului economic împreună cu marii bancheri au fost legaţi între ei printr-o reţea deasă de colaborări şi participări la deciziile luate pentru crearea unui trai mai bun pentru locuitorii ţării, inclusiv consultarea în cazul deciziilor politice. Acest model a adus timp de decenii Republicii de la Bonn, faze de stabilitate şi de pace socială şi a ajutat la întărirea democraţiei şi formarea unei culturi a societăţii deschise”.
Decizia guvernului Schröder a avut însă o serie de consecinţe negative la nivelul statului naţional, deoarece a creat posibilitatea ca băncile comerciale şi concernele să-şi abandoneze firmele mici la care erau acţionari, vânzându-le pe de o parte şi achiziţionând concurenţa sau alte firme şi companii, cu care să poată face speculaţii la bursă, fără să mai fie interesate de producţia acestora, ci de valoarea lor la bursă. Concernul Siemens care avea peste 400.000 de salariaţi, a ajuns să câştige 50% din veniturile anuale, din speculaţiile la Bursele de valori şi nu din vânzarea produselor din propriile fabrici.
În acelaşi mod a procedat şi Josef Ackermann – Şeful lui Deutsche Bank, care a transformat Banca înfiinţată pentru a fi o instituţie de creditare a întreprinderilor productive, într-un concern financiar în care, investiţiile de portofoliu au jucat rolul de căpetenie în activitatea Băncii de după anul 1999.
În anul 2005, Ackermann şi-a propus realizarea de către Bancă a unui profit (rendite) de 25% şi concedierea a 6.400 de salariaţi, care au fost trecuţi în şomaj pentru a fi plătiţi din bugetul ţării şi bugetele localităţilor, adică din banii contribuabililor. Economisirile au intrat sub formă de profit în buzunarele acţionarilor, care, nu plăteau nimic la bugetul ţării, o parte dintre aceştia (60%) având domiciliul în SUA.
Şi urmare a acestor politici, în bilanţul pe anul 2008 al lui Deutsche Bank a fost înregistrat un minus de 3,4 miliarde de euro, bani care au fost pierduţi la bursa din New York! Or, o astfel de pierdere nu a fost înregistrată niciodată în ultima jumătate de secol!
Cu ocazia achiziţionării de către Vodafone a concernului Manesmann de telefonie (februarie 2000), Ackerman care era şi membru în conducerea lui Manesmann, a fost de acord cu decizia (pe care procuratura a denumit-o deturnare de fonduri) de a se plăti lui Klaus Eser, fostul director general al Manesmann şi la alţi membrii în consiliul de administraţie (printre care şi el şi Klaus Zwiekel, preşedintele I.G.Metal, cel mai mare sindicat din Germania) o serie de premii şi bonusuri în valoare de 110 milioane de mărci germane (cca.58 milioane dolari) motiv pentru care a fost inculpat într-un proces penal. În noiembrie 2006, cei 6 acuzaţi au fost condamnaţi, Ackermann scăpând de închisoare achitând 3,6 milioane de euro (720 de zile închisoare x 5.000 euro/zi). În anul 2006, când aştepta pronunţarea sentinţei în procesul Manesmann, Ackermann a declarat presei că „Germania este singura ţară din lume, în care oamenii care au succes şi valoare, sunt trimişi în judecată”!
Cu toate că după pronunţarea sentinţei şi-a oferit demisia, acţionarii i-au prelungit contractul până în anul 2013 când a implinit 65 de ani şi a ieşit la pensie.
12.Mona Sahlin- vice premier al Suediei şi lider al Partidului Social Democrat din Suedia şi-a pierdut în anii ´90 aceste funcţii şi şi-a compromis cariera politică din cauză că a utilizat cardul guvernamental cu care şi-a plătit biletul de autobuz cumpărat de la un chioşc unde a mai plătit şi o ciocolată şi încă 2-3 obiecte mărunte.
13.Ce poate face un beţiv ajuns în fruntea ţării: BORIS ELŢÎN. Un rezumat al activităţii sale ca preşedinte al Federaţiie ruse descris de Naomi Klein în două capitole din cartea DOCTRINA ŞOCULUI-naşterea capitalismului dazastrelor (Editura VELANT, 2008-Bucureşti).
La începutul anului 1993, parlamentul Rusiei a elaborat un proiect de buget în care nu a ţinut seama de condiţiile de austeritate totală cerute de FMI şi îl trimite preşedintelui pentru promulgare. Elţîn se scandalizează pentru că nu i s-au respectat dispoziţiile şi dispune organizarea unui referendum în care se cere electoratului să aprobe dizolvarea parlamentului şi organizarea de alegeri generale, dar numărul celor care votează în acest referendum nu a fost suficient de mare pentru a fi validat. Cu toate acestea, Elţîn îşi declară victoria, afirmând că exerciţiul democratic a fost realizat. Începe intimidarea din afara graniţelor ţării! Lawrence Summers, subsecretar de stat la Finanţe în SUA în anul 1993 (apoi consilier al preşedintelui Obama), se face că nu vede rezultatul şi precizează că „elanul reformelor ruse trebuie revigorat şi intensificat pentru a se obţine o susţinere continuă”. FMI-ul recepţionează negativ mesajul referendumului, motiv pentru care, un oficial al său declară că un împrumut de 1,5 miliarde dolari va fi retras deoarece FMI-ul era nemulţumit că Rusia dădea înapoi de pe drumul reformelor.
Încurajat că beneficiază de sprijinul occidentului, Elţîn semnează decretul 1400 prin care anunţă abolirea Constituţiei şi dizolvarea parlamentului. Două zile mai târziu, parlamentul votează cu 636 de voturi pentru şi 2 împotrivă, punerea sub acuzare a preşedintelui Elţîn. Curtea Constituţională confirmă încă odată comportamentul neconstituţional al lui Elţîn, în timp ce preşedintele Clinton continuă să îl susţină, iar Congresul SUA îi oferă un ajutor de 2,5 miliarde de dolari. Încurajat de acest sprijin, preşedintele Elţîn trimite imediat armata să înconjoare clădirea parlamentului, ordonând întreruperea curentului electric, a căldurii şi a liniilor telefonice. Pe lângă înconjurarea cu trupe a clădirii respective, s-a construit şi un gard de sârmă ghimpată la care au mai fost adăugate şi câteva tunuri de apă care să-i stropească pe cei care ar fi îndrăznit să se grupeze în faţa clădirii împresurate. Cu toate acestea, locuitorii Moscovei nu s-au speriat, ci din contra, au început să manifesteze în număr şi mai mare împotriva măsurilor dispuse de Elţîn şi timp de două săptămâni au organizat aprovizionarea cu apă şi mâncare a parlamentarilor asediaţi.
Pe 03.10.1993, o parte din demonstranţii s-au îndreptat spre Televiziunea de la Ostankino pentru a solicita transmiterea informaţiilor despre evenimentele din Parlament. Trupele lui Elţîn i-a întâmpinat cu focuri de mitralieră, cu care au fost ucişi aproape 100 de demonstranţi şi un soldat. Următorul pas al lui Elţin a fost dizolvarea tuturor consiliilor orăşeneşti şi regionale, acţiune care a însemnat distrugerea bucată cu bucată a tinerei democraţii din noua Rusie.
În final, Naomi Klein relatează că în dimineaţa zilei de 04.10.1993, Elţîn îşi îndeplineşte destinul prezis de atâta vreme, devenind un Pinocet al Rusiei, deslănţuind o serie de evenimente violente în cadrul celui de al treilea şoc, ordonând armatei să ia cu asalt clădirea Parlamentului, bombardând-o şi dându-i foc, transformând-o în ruină, la doi ani după ce în aceiaşi clădire îşi construise reputaţia de apărător al democraţiei.
Comunismul căzuse fără să se tragă nici măcar un singur foc de armă, dar capitalismul Şcolii de la Chicago a avut nevoie în Rusia de artilerie grea, de 5000 de soldaţi, zeci de tancuri şi transportoare blindate, elicoptere şi trupe de şoc pentru a-l apăra de ameninţarea democraţiei!
În 04.10.1993, la ora 16,15, cca 300 de persoane din garda parlamentului din care o parte fusese dotaţi cu pistoale, mai mulţi deputaţi şi personal auxiliar, au ieşit în şir indian cu mîinile ridicate, a relatat Fred Kaplan în Boston Globe din 05.10.1993. Până la sfărşitul zilei, asaltul de 10 ore al armatei lui Elţîn s-a soldat cu aproape 500 de morţi şi cca. 1.000 de răniţi, constituind cea mai violentă zi din Moscova de după anul 1917. În timpul operaţiunilor de curăţire din interiorul şi din împrejurimile Casei Albe (sediul parlamentului), au fost arestate 1.700 de persoane şi confiscate 11 arme. O parte dintre arestaţi sunt duşi pe un stadion, acţiune care aminteşte de măsurile luate de Pinochet în 1973. Mulţi dintre cei arestaţi sunt predaţi anchetatorilor din secţiile de poliţie unde sunt bătuţi crunt.
Boris Kagarlitsky, fost disident sovietic şi azi cercetător la Academia de Ştiinţe a Rusiei (sociolog şi teoretician al marxismului), care a luat parte la acele evenimente, povesteste că în timp ce arestaţii erau bătuţi cu bâtele, un ofiţer le-a strigat la un moment dat că: „Aţi vrut democraţie jigodilor? Lasă că vă arătăm noi democraţie”! Vice preşedintele Republicii generalul Alecsander Ruţcoi (devenit şeful comuniştilor din Federaţie) şi preşedintele Parlamentului Ruslan Hasbulatov (cecen) au fost arestaţi.
În urma acestei lovituri de stat – a scris Naomi Klein – Rusia a reintrat sub conducerea dictatorială, lipsită de orice control. Instituţiile statului au fost abrogate, Curtea Constituţională a fost suspendată, la fel cum s-a întâmplat şi cu Constituţia. Tancurile au patrulat pe străzile pe care domnea starea de asediu, în vreme ce presa era sever cenzurată, chiar dacă, în scurt timp după acele evenimente, libertăţile civile au început să fie reinstituite.
„În aceste zile, echipa economiştilor liberali ai lui Elţîn trece printr-o pasă bună” relata Newsweek. A doua zi după ce preşedintele Rusiei dizolvă parlamentul, reformatorii pieţei primesc următoarea înştiiinţare: „începeţi să elaboraţi decrete”.
Charles Blitzer, economist şef al Bâncii Mondiale în Rusia, declară în The Wall Street Journal, că „nimic altceva nu pare să ridice moralul unui grup cum o face o lovitură de stat (05.10.1993). Nu m-am bucurat niciodată atât de bine ca acum”.
Revista Newsweek din 18.10.1993 prezenta opiniile unui economist occidental, potrivit căruia, democraţia a fost mereu în Russia, o piedică pentru planurile economiei de piaţă. Acum când parlamentul a ieşit din discuţie, este un moment deosebit de oportun pentru reformă.
Stanley Fischer, vicepreşedinte al B.M. 1988-1990 şi vice director al FMI 1994-2001 (care a fost unul din băieţii de la Chicago din anii 70) cerea o avansare cât mai rapidă pe toate fronturile.
Lawrence Summers, omul care ajutase la trasarea configuraţiei politicilor Rusiei în perioada guvernării în SUA a lui William Clinton, s-a grăbit să dea directiva ca în cel mai scurt timp posibil, Rusia trebuie să încheie triplul proces alcătuit din privatizare, stabilizare şi liberalizare.
„Schimbarea a fost atât de rapidă, încât ruşilor le-a fost imposibil să ţină pasul cu ea, concluziona în anul 2007 Naomi Klein. De multe ori salariaţii nici nu ştiau că fabricile în care lucrau fuseseră vândute, ne mai vorbind despre modul vânzării sau cui anume fuseseră vândute. Din punct de vedere teoretic (ipoteză valabilă doar pentru persoanele care nu ştiu ce prevede Consensul de la Washington), toate aceste aranjamente ar fi trebuit să producă un boom economic, care să scoată Rusia din starea profundă de disperare în care se afla. Practic, statul comunist era înlocuit cu unul corporatist, în care beneficiarii boomului propovăduit nu puteau fii decât reprezentanţii unui club restrâns, format din o parte dintre foştii activişti de partid, din tinerii foştii kagebişti (n.n.), din foştii salariaţi ai serviciilor externe şi o mână de manageri occidentali de fonduri mutuale de investiţii, care obţin profituri ameţitoare investind în recent privatizatele companii ruseşti.
Clica de miliardari parveniţi (adică a noilor capitalişti) din clasa oligarhilor, au realizat o echipă cu băieţii de la Chicago ai lui Elţîn şi s-au apucat să „cureţe” ţara de aproape tot ce era de valoare, mutându-şi profiturile enorme (aproximativ 2 miliarde de dolari lunar) în refugii tarifare offshore.
Înaintea aplicării terapiei şocului, Rusia nu avea miliardari, dar până în anul 2003, un număr de 17 ruşi ajunseseră deja în această postură (The World’s Bilionaires, Acording to Forbes Magazine, Listed by Country”, Associated Press, 27.02.2003).
Cercetând această evoluţie, Naomi Klein a ajuns şi la altă concluzie. Adoptând soluţia privatizării prin metoda favorizantă nomenclaturiştilor şi „reformatorilor”, Elţîn şi echipa sa „s-au distanţat într-un mod cu totul neaşteptat de ortodoxia reţetelor şcolii de la Chicago”, nepermiţănd companiilor multinaţionale să cumpere direct activele Rusiei.
Această scăpare (a comentat Naomi Klein) din partea FMI şi a Ministerului de Finanţe al SUA, a fost rectificată şi aplicată în privatizările care au urmat în alte ţări, la indicaţiile FMI. Aşa dar, procesul de privatizare în Rusia, a început cu achiziţionarea proprietăţilor de către cetăţenii ruşi deveniţi „Oligarhi” urmând ca numai aceştia să deschidă accesul investitorilor străini la nou privatizatele companii. Profiturile realizate au fost enorme. Cotidianul Wall Street Journal din 24.03.1995 a pus public următoarea întrebare: „Căutaţi o investiţie care v-ar putea aduce un câştig de 2.000% în trei ani?” Şi dă şi informaţia că „Există doar o singură piaţă de capital care oferă această speranţă – Rusia.” (E.S Brovning, „Bond Investors Gamble on Russian Stocks”). Multe bănci pentru investiţii, inclusiv Credit Suisse First Boston, precum şi o serie de alţi finanţatori cu buzunare adânci, au deschis rapid o serie de fonduri mutuale de investiţii în Rusia.
În anul 1994, popularitatea lui Elţîn scăzuse la 10%. Situaţia asta i-a pus pe gânduri atât pe oligarhi cât şi pe reformatori, care au început să se gândească la posibilitatea renaţionalizării proprietăţilor achiziţionate, primite cadou în circumstaţe politice neconstituţionale. Şeful securităţii naţionale Oleg Lobov, i-a spus unui parlamentar că Rusia are nevoie de un război mic dar victorios, pentru creşterea popularităţii preşedintelui. În 1996 urma să fie reînoit mandatul lui Elţîn. Ministrul apărării afirmă că armata Rusiei ar putea înfrânge în câteva ore forţele din republica separatistă a Ceceniei. Aşa a început în 1994 războiul împotriva cecenilor, care nu se terminase nici în 1996 !
Ministrul privatizării Anatoli Ciubais (catalogat de Sachs că este un luptător pentru libertate) devine unul din cei mai înfocaţi partizani ai opţiunii Pinochet. „Pentru a putea avea democraţie în societate, este nevoie ca la putere să existe o dictatură”. În final sunt organizate şi alegerile pe care Elţîn le-a câştigat datorită unui sprijin financiar de 100 de milioane de dolari furnizaţi de oligarhi (de 33 de ori peste limita legală) şi a unui timp de propagandă la televiziune de 800 de ori mai mare decât toţi rivalii săi.
Scăpaţi de ameninţarea unei schimbări de guvern, băieţii de la Chicago de pe plan local, trec la cea mai litigioasă şi cea mai profitabilă parte a programului: vânzarea activelor. Şi iată şi câteva exemple.
O pondere de 40% din activele unei companii petroliere de mărimea companiei franceze Total, s-a vândut pentru modesta sumă de 88 milioane dolari. În 2006, vânzările companiei Total au fost de 193 miliarde dolari, adică de 2.193,18 ori mai mult.
Compania care producea o cincime din producţia mondială de nichel (Norilsc Nichel) a fost vândută cu 170 de milioane dolari, cu toate că numai profiturile sale anuale (care alimentau până atunci bugetul statului) atingeau 1,5 miliarde dolari” (Naomi Klein).
Şi tot ea relata despre faptul că, Compania Iukos care avea la dispoziţie resurse de petrol mai mari decât ale Kuweitului, a fost vândută pe 309 milioane dolari, profiturile sale în 2007 depăşind trei miliarde dolari/an. Pachetul majoritar de 51% din gigantul petrolier Sidanko, a fost vândut cu 130 milioane dolari. Doi ani mai târziu, acest procent valora 2,8 miliarde dolari. O uriaşă fabrică de armament s-a vândut pentru 3 milioane dolari, adică preţul unei case de vacanţă la Aspen.
De unde aveau Oligarhii sumele de bani necesare aciziţionării? Din utilizarea banilor publici. Mai întîi, câţiva dintre ei şi-au deschis câte o bancă comercială. Pentru creşterea depunerilor în acele bănci, anumite ministere şi diverşi manageri corupţi au transferat sume uriaşe de bani în conturi deschise la noile bănci care au devenit deţinătoare ale sumelor de bani care au fost acordate apoi sub formă de împrumuturi cu care să fie cumpărate obiectivele care au fost privatizate. Cele mai cunoscute dintre aceste bănci au fost Banca Menatep care aparţinea lui Mihail Khodorkovski (oligarhul care a fost prins că a făcut evaziune fiscală) şi Banca Uneximbank a lui Vladimir Potanin.
„Când zelul pentru terapia şocului se afla în punctul său maxim, fanii săi cei mai înfocaţi erau convinşi că numai distrugerea totală a fiecărei instituţii existente va crea condiţiile necesare renaşterii naţionale. visul tabulei rasa, care avea să reapară şi la Bagdad.
Este de preferat, scria istoricul de la Harvard, Richard Pipes, „ca Rusia să continuie să se dezintegreze, până ce nu va mai rămâne nimic din structurile sale instituţionale”(Ricard Pipes, „Russias’s Chance”, Commentary 93, nr. 3 din martie 1992). Oricine îndrăznea la mijlocul anilor 90 să pună sub semnul întrebării practicile „reformatorilor” era defăimat ca nostalgic stalinist”.
Doctorul în economie (din 1979) Richard Ericson profesor la Universitatea Columbia Sud, a scris în 1991 că „Orice reformă trebuie să fie disruptivă (adică dezasamblată, distrusă şi ruinată,n.n) la o scară fără precedent istoric. O întreagă lume trebuie înlăturată, inclusiv întreaga ei structură economică, începând cu majoritatea instituţiilor sociale şi politice, până la structura fizică a producţiei, a capitalului şi a tehnologiei.(Tayler, „Russia Is Finished”; Richard Lourie, „Shock of Calamity”, Los Angeles Times, 21 martie 1999.)
Ulterior, scrie Naomy Klein, funcţionarii statului corupt (abateri de la normalitate n.n.) condus de Elţîn şi oligarhii, au luat măsuri de ai răsplăti pe cei care i-au ajutat să privatizeze sau să devalizeze averea publică, acordându-le ca recompensă căte 90.000 de dolari, deghizaţi ca avansuri pentru a scrie câte o carte despre eficienţa acelor privatizări sau pentru sprijinul dat pentru adoptarera unor legi pe care le-au promulgat pentru realizarea devalizării. Printre aceştia sau aflat şi ministrul Ciubais şi patru dintre subalternii săi, plus Alfred Kokh, al doilea în ierarhia privatizărilor guvernului Elţîn.
Relaţii mai detaliate despre acest sistem de mită sau comision, locuitorii României le pot solicita spre exemplu şi vice prim ministrului din guvernul dintre 2009-2012 care a încasat un avans pentru a scrie o carte de poezii (spunea domnia sa în timpul anchetei efectuate de DNA) sau pentru a accepta să rămână la guvernare, accept pentru care a mai primit în plus şi funcţia de vice prim ministru (spun ceilalţi).
Rezultatele din Rusia au fost catastrofale. Până în 1998, peste 80% din fermele agricole de stat intraseră în faliment, 70.000 de fabrici fuseseră închise.
Înainte de aplicarea terapiei şocului, două milioane de persoane trăiau în sărăcie cu mai puţin de 4 dolari/zi. După datele Bănci Mondiale, 74 de milioane de persoane trăiau în 1996 sub nivelul de sărăcie, din care 37 de milioane, într-o sărăcie disperată. În anul 2006, guvernul Rusiei admitea că în Rusia sunt 715.000 de copii ai străzi, în timp ce UNICEF estima un număr de 3,5 milioane de copii abandonaţi.
În timpul acesta, familia lui Elţîn devine putred de bogată iar copii cu soţii lor sunt numiţi în posturi cheie ale marilor companii privatizate. În urma unor falsuri cu cărţi de credit, organele judiciare din Elveţia au emis un ordin internaţional de arestare pe numele lui Elţîn, al ficei lui cu cea mai mare influenţă – Tatiana Djatschenko (nume transcris din germană) şi a soţului acesteia. De-a lungul a trei ani, Elţîn a „probat” mai multe persoane pe postul de prim ministru, printre care şi pe Boris Nemţov, şeful opoziţiei de mai târziu (pe vremea aceia un guvernator bogat al unei provincii)!
Când eşecurile programului terapiei de şoc din Rusia nu au mai putut fi ascunse, maşina propagandistică a SUA a schimbat tonul, dând vina pe cultura de corupţie şi pe faptul că ruşii nu sunt încă pregătiţi pentru o democraţie autentică, din cauza lungii lor istorii de autoritarism.
Economiştii institutelor de politici economice dezmoştenesc rapid economia frankensteiniană pe care o creaseră în Rusia, desconsiderând-o ca pe o formă de capitalism mafiot, presupusa trăsătură a caracterului rus. Nimic bun nu va ieşi din Rusia, scria din The Atlantic Monthly în 2001, citând un funcţionar rus.
Nu este o particularitate a României, ci doar o încercare a unor presupuşi
„prieteni” de a populariza unele obiceiuri considerate azi incorecte.
Specialistul austriac în probleme balcanice Paul Lendvai (avocat, scriitor şi jurnalist născut la Budapesta si cetăţean al Austriei din 1959), a scris într-o carte apărută în 1968 în limba engleză şi în 1969 şi în limba germană (Balcanii Roşii) – că „In România înclinaţia spre corupţie datează din timpul domniei fanarioţilor dintre anii 1711-1821 cînd cele două principate româneşti extra-carpatice au fost conduse de 77 de domnitori greci proveniţi din 12 familii originare din cartierul Fanar al Istambulului”.
„Între cele două războaie mondiale, a scris mai departe Lendvai, în România se putea „cumpăra” orice (pe sub mînă), de la contracte pentru construcţii publice pînă la autorizaţii de vînzare în cîrciumi a alcolului care era monopol de stat!
In ţările balcanice, urmele corupţiei sunt vizibile atît în lucruri mărunte cît şi în pretenţia unor plăţi exagerat de mari, care, „în România se exprimă mai cu tupeu şi mai des decît în alte ţări din Europa”. Printre altele, el considera că este foarte caracteristic pentru amploarea luată de corupţie, un exemplu citat de americanul R.L.Wolf („The Balkans in Our Time”, 1956, Cambridge-Masaschusets, pag.36) care a scris că, între cele două războaie mondiale poliţia română ar fi arestat un ziarist străin pentru că acesta se încăpăţânase să-şi schimbe legal banii, în loc s-o facă la negru (adică la un speculant care plătea poliţiei un comision de protecţie – n.n.)”!
Şi în conformitate cu ceea ce s-a scris în occident despre amploarea corupţiei la români, Paul Lendvai afirmă la pag. 51 din ediţia germană a cărţii sale din 1969 că „Fără nici un dubiu, în acea perioadă România a fost guvernată de cea mai coruptă şi cinică pătură conducătoare din Balcani! Sistemul păstra trăsăturile esenţiale ale structurilor sociale care au fost implementate cândva de guvernarea greco-fanariotă”. Prin urmare, Lendvai se referea la perioada cuprinsă între anii 1918-1940 pe care unii locuitori ai României de azi o ridică în slăvi cu mult mai mult de cât s-ar cuveni s-o facă.
Fiind atunci o ţară cu o economie naţională aflată în stadiul agrar de dezvoltare, corupţia despre care scria Lendvai nu putea avea decât o extindere mică, pentru că sărăcia era mare, iar numărul potenţialilor coruptibili foarte mic (o parte din procentele din coloanele 4 şi 6 din tabelul nr.1, ultimul rând). Datele statistice din acest tabel prezintă structura în procente a forţei de muncă din România în comparaţie cu structura forţei de muncă din Franţa, Germania şi Marea Britanie (Anglia).

Ţara Total Agricultură Industrie şi construcţi Comerţ şi credit Transporturi
şi comunicaţii Salariaţi stat şi sector servicii
0 1 2 3 4 5 6
Franţa 100,0 35,7 33,7 12,5 5,0 13,1
Germania 100,0 28,9 40,4 13,6 4,8 12,3
Anglia 100,0 5,6 46,2 19,0 7,9 21,3
România 100,0 80,0 9,0 2,7 1,3 7,0
Tabel nr.1. Structura în % a forţei de muncă existente în anul 1930 în patru ţări europene, inclusiv România

Sursa: Enciclopedia României, vol I, citat de A.Bondrea în Starea Naţiunii, ed.Fund. Româniade Mâine, 2000.
Este sigur că în acel timp, au fost şi români care au trăit bine şi foarte bine (marii industriaşi, marii bancheri şi acţionari, marii proprietari de pământuri, arendaşii moşiilor proprietarilor care-şi petreceau viaţa la Biaritz şi Monte Carlo, politicieni, judecători şi oameni de stat), dar nu şi „talpa ţării” (mulţime alcătuită într-o proporţie de cca.80% de oameni care trăiau din sectorul agrar, plus puţinii muncitori şi micii slujbaşi ai statului) din care, o mică minoritate trăiau mai bine doar în comparaţie cu strămoşii lor din secolul XIX şi nicidecum la fel cu contemporanii lor din ţările europene dezvoltate!
Interesant este că în ciuda faptului că România era atunci o ţară agrară, partea cea mai săracă a populaţiei era compusă în principal din oamenii care lucrau pământurile boierilor care erau proprietari sau arendaşi. Din cauza resurselor insuficinte ale economiei de supravieţuire în care trăiau aceştia, consumul anual mediu pe locuitor a fost foarte redus în comparaţie cu al locuitorilor din ţările dezvoltate.
Was ist bekannt ist nicht erkannt! (ce este cunoscut nu este recunoscut)
În anul 1990, sociologul francez Matei Dogan scria că „percepem mai bine particularul în lumina generalizărilor deoarece comparaţia internaţională creşte de zeci de ori posibilitatea de a explica fenomenele politice. Observatorul care studiază doar o ţară poate interpreta ca normal ceea ce de fapt apare comparatistului ca anormal. Şi ceea ce este foarte familiar poate scăpa percepţiei”. De aceea „Was ist bekannt ist nicht erkannt”, adică, ce este prea cunoscut nu este recunoscut (înţeles) a afirmat Hegel. „Trăiţi în Londra timp de un an şi nu veţi şti mai multe despre Anglia – a scris istoricul francez Fernand Braudel. Prin comparaţie, veţi înţelege în lumina surprizei, unele din cele mai profunde şi mai individuale caracteristici ale Franţei, pe care înainte nu le-aţi înţeles pentru că le cunoşteaţi prea bine” (vi se păreau normale deoarece vă obişnuiseră-ţi cu ele!).
Este surprinzător şi dubios că în România anilor dintre 2004-2018 nu s-au făcut referiri şi la corupţia mare, care, de fapt nu înseamnă corupţia unor oameni „mari” ci corupţia zilnică generalizată şi ajunsă la mari dimensiuni care planează ca o bănuială asupra salariaţilor din serviciile publice (sănătate, şcoală, administraţii financiare, funcţionari guvernamentali, membrii ai administraţiilor locale şi regionale), lucrători din vame, din Garda financiară, din Poliţia care se ocupă de circulaţia pe drumurile publice, funcţionari ai serviciilor deconcentrate, funcţionari de la ghişeiele unde se lucrează cu publicul, notariate, funcţionari auxiliari ai justiţiei şi parchetelor (grefieri, arhivari), funcţionari publici care se ocupă de adopţii sau infieri de copii care trăiesc în orfelinate ş.a.m.d. Restul nu sunt acte de corupţie ci fapte de criminalitate economică! Organele de ordine sau de anchetă ale statului sau obişnuit cu aceste plăţi şi nu le mai bagă în seamă adoptând aceiaşi indiferenţă care se practică şi în cazul furtişagurile din buzunarele oamenilor, din magazine şi din locuinţe, încheiate la poliţie cu o muştruluială sau o chelfăneală (bătaie).
Este vorba despre aceiaşi corupţie de masă la care s-a referit în luna mai 2014 şi domnul Joe Biden vicepreşedintele Statelor Unite, cu ocazia vizitei sale în România. Domnia sa a amintit şi de o cifră care circulă în domeniu, egală cu un miliard şi ceva de dolari/an, bani care trec prin mită de la populaţie la persoanele corupte din domeniile serviciilor publice.
Deoarece între cele două războaie mondiale (1920-1940) în România nu exista un sistem de asigurări de sănătate generalizat, de sănătatea locuitorilor din mediul rural se ocupau în mod practic un agent sanitar sau oficiant numit şi felcer (pregătiţi de armată în timpul stagiului militar) şi o moaşă.
Atunci când într-o familie apăreau probleme legate de sănătatea unuia din membri, apelau la unul dintre aceştia şi îi răsplăteau efortul şi eventual priceperea cu o găină, cu câteva ouă sau cu o bucată de brânză pentru că în vremea aceea, ţăranii nu aveau bani decât foarte rar.
Pe atunci, un medic generalist putea să existe în localitatea de reşedinţă a Plasei (sub-unitate administrativă a judeţelor care era condusă de un pretor) şi în mod sigur în capitala de Judeţ unde era regula să existe şi un spital. Vizita la doctor se plătea cu bani, aşa că baza asistenţei medicale o asigurau cele două personaje cu calificare inferioară de care am amintit.
Din când în când, un medic vizita fiecare şcoală şi făcea o trecere în revistă a tuturor copiilor care erau în acea zi la şcoală. Tuberculoaza, pelagra, gălbinarea (icterul), antraxul, variola, scarlatina şi pojarul făceau ravagii. Rata mortalităţii copiilor era foarte mare, cum se întâmpla în toate ţările Europei.
După anul 1949 când în România a început dezvoltarea industriei, populaţia oraşelor a început să crească şi mulţi din foştii agricultori sau mutat la periferiile oraşelor unde şi-au găsit câte un serviciu. Încet, încet s-a dezvoltat şi reţeaua medicală cu spitale, policlinici şi dispensare. Vechile obiceiuri de răsplată a persoanelor din sistemul medical au rămas aceleaşi şi astăzi, aşa că după cca. 50-60 de ani, „plicul” cu răsplata (cuvenită sau nu) a devenit mită, bacşiş sau şpagă.

Tabelul nr. 2. Breviar statistic privind evoluţia rezultatelor obţinute de JUSTIŢIA din ROMÂNIA între anii 2005 – 2013

2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
1 Cauze intrate în instanţe judecătoreşti 1.597.433 1.728.864 1.532.208 1.596.881 1.903.435 2.263.338 2.350.094 2.455.181 2.245.532
2 Cauze penale 370.131 332.594 246.119 238.951 239.282 244.441 244.115 255.287 284.673
3 Cauze penale % din total cauze intrate în instantele judecătoresti 23,17 19,24 16,06 14,96 12,57 10,80 10,39 10,40 12,68
4 1 Infracţiuni contra persoanei – total, din care: 17.411 15.275 10.195 7.246 6.460 7.319 7.910 7.824 7.305
5 Infractiuni contra persoanei in % din cauze penale 4,70 4,59 4,14 3,03 2,70 2,99 3,24 3,06 2,57
6 Omoruri 685 841 756 715 756 611 658 512 828
7 Loviri cauzatoare de moarte 108 94 97 93 91 158 120 75 62
8 Vătămare corporală gravă 572 507 566 535 402 629 613 479 428
9 Ucidere din culpă 570 575 589 599 575 640 980 820 771
10 Nerespectarea regulilor de protecţie şi siguranţă 6 73 70 87 84 89 119 65 70
11 Violuri 451 459 443 416 387 463 483 422 368
12 2 Acţiuni directe (amenintare, lovire, insulta, calomnie etc.) 11.833 10.125 5.374 – – – – – –
13 Infracţiuni contra patrimoniului – total, din care: 29.074 23.620 19.518 14.837 12.691 14.934 17.746 18.858 17.853
14 Infractiuni contra patrimoniului in % din cauze penale 7,86 7,10 7,93 6,21 5,30 6,11 7,27 7,39 6,27
15 Furturi 22.482 17.910 14.433 10.678 9.065 10.994 13.416 13.538 13.023
16 Tâlhărie 2.731 2.836 2.398 1.895 1.780 2.376 2.490 2.244 2.280
17 Delapidare 660 410 393 314 247 344 362 388 353
18 Înşelăciune 1.489 1.343 1.292 1.329 1.039 1.158 1.406 1.828 1.673
19 3 Infracţiuni silvice – total 2.902 2.377 1.614 782 803 1.065 1.421 1.069 1.200
20 Infractiuni silvice in % din cauze penale 0,78 0,71 0,66 0,33 0,34 0,44 0,58 0,42 0,42
21 4 Infracţiuni de serviciu – total 254 237 238 172 126 175 252 297 281
22 Infractiuni de serviciu in % din cauze penale 0,07 0,07 0,10 0,07 0,05 0,07 0,10 0,12 0,10
23 Dare de mită 76 67 89 58 45 68 88 76 70
24 Luare de mită 79 77 87 62 49 43 63 122 68
25 Trafic de influenţă 98 92 61 48 31 64 107 88 140
26 Primire de foloase necuvenite 1 1 1 4 1
27 5 Infracţiuni contra autorităţilor – total 351 303 224 196 190 258 414 374 352
28 Infractiuni contra autoritatilor in % din cauze penale 0,09 0,09 0,09 0,08 0,08 0,11 0,17 0,15 0,12
29 6 Infracţiuni economice – total 4 21 9 10 4 4 9
30 Infractiuni economice in % din cauze penale 0,0011 0,0063 0,0037 0,0042 0,0017 0,0016 0,0037 0,0000 0,0000
31 7 Infracţiuni privind convieţuirea socială – total 2.535 2.054 1.861 1.240 1.014 1.327 1.765 2.037 1.823
32 Infractiuni privind convieturiea sociala in % din cauze penale 0,68 0,62 0,76 0,52 0,42 0,54 0,72 0,80 0,64
33 Ultraj contra bunelor moravuri 615 559 555 384 372 512 852 1.031 885
34 8 Infracţiuni de circulaţie pe drumuri publice 8.197 8.046 8.637 9.042 10.012 11.938 13.682 12.832 13.015
35 Infractiuni de circulatie pe drumuri publice in % cauze penale 2,21 2,42 3,51 3,78 4,18 4,88 5,60 5,03 4,57
36 Total persoane majore condamnate definitiv 60.728 51.933 42.296 33.525 31.300 37.020 43.199 43.291 41.829
37 Total in % din cauze penale 16,41 15,61 17,19 14,03 13,08 15,14 17,70 16,96 14,70
38 Total persoane minore condamnate definitiv 4.954 4.772 4.831 3.270 2.926 4.881 4.378 5.897 5.304
39 Total in % din cauze penale 1,34 1,43 1,96 1,37 1,22 2,00 1,79 2,30 1,86
40 Total persoane condamnate definitiv 65.682 56.705 46.127 36.795 34.226 41.891 47.577 49.188 49.188
41 Rata criminalităţii- Pers. condamnate definitiv la 100.000 locuitori 308 268 221 179 168 207 236 245 236
42 Rata infracţionalităţii-infracţiuni cercetate de poliţie la 100.000 loc. 977 1098 1348 1409 1472 1446 1285 1538 1556

Cifrele cuprinse în tabelul nr.2 reprezintă datele statistice date publicităţii de Consiliului Superior al Magistraturii, Inspectoratul General al Poliţiei Române din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, Institutul National de Statistică “România în cifre”, ediţia Online: -pagina 71 din Breviarul statistic al INS publicat în anul 2010 şi -pagina 72 din Breviarul statistic al INS publicat în anul 2012.
Mărimea ratei de criminalitate (rândul 41) şi rata de infracţionalitate (rândul 42) se obţin prin împărţirea numărului de locuitori ai ţării la 100.000 de unde rezultă numărul total de grupe la care se împarte numărul de persoane condamnate definitiv (rândul 40).
Cu toate că prin art.80 din Constituţie Preşedintele României nu are nici-o atribuţie de guvernare ci este doar reprezentantul statului şi exercită funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate, d-l Traian Băsescu şi-a început mandatul în decenbrie 2004 prin trei decizii prin care a încălcat grav Constituţia.
Prima: La începutul anului 2013, ministrul Culturii din guvernul USL (liberalul Daniel Barbu) a relatat în două emisiuni de televiziune că în data de 17.12.2004, a fost organizată în Bucureşti o şedinţă la care au participat cca. 400 de procurori, iar la tribună au luat locul d-l Traian Băsescu care peste trei zile avea să depună jurământul de preşedinte al României, d-na Monica Macovei-viitoarea ministru al Justiţiei (2005-2007) şi d-na Alina Tatiana Mungiu Pipidi. Nu trebuie exclus că de faţă la acea şedinţă să mai fi fost şi alte persoane din aşa numita societate civilă pe care fostul ministru al Culturii nu le-a mai nominalizat.
Surpriza a fost că de la tribună s-a afirmat că procurorii vor trebui să-şi desfăşoare investigaţiile în activitatea lor de anti-corupţie fără să mai ţină seama de „prezumţia de nevinovăţie” urmând ca acuzaţii să-şi dovedească nevinovăţia. În statul de drept, prezumţia de nevinovăţie se acordă tuturor persoanelor bănuite că au comis o ilegalitate sau infracţiune, vinovăţia urmând să fie stabilită numai de tribunal, pe baza analizei documentelor prezentate de părţi şi a interogării în procese publice a presupuşilor vinovaţi şi a martorilor.
Codul de Procedură Penală (ediţia II-a din 06.04.2008) prevede această obligaţie într-un articol special introdus de către guvernul Năstase prin Legea 281 din anul 2003. Încălcarea acestei prevederi se numeşte infracţiune.
A doua: S-a autodeclarat şeful Statului. În cartea intitulată „ZECE ANI RĂI” scrisă de d-l Mugur Ciuvică (publicată de Editura RAO, 2015) au fost descrise opiniile anti-constituţionale ale peşedintelui-jucător Traian Băsescu pe care le redau copiind una din paginile redacte şi tipărite în acea carte.
„La doar câteva săptămâni de la alegerile prezidenţiale din toamna anului 2009, preşedintele Băsescu participă în 11.01.2010 la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii. El le cere magistraţilor să „lase steagul ilegalităţii jos şi să colaboreze mai strâns cu el pentru a „rezolva multe dintre problemele care afectează justiţia”. De asemenea invită conducerea CSM la o „discuţie deschisă cu uşile închise”: „Mi-aşi dori mult ca la un moment dat, după alegerea noii structuri de conducere a CSM să avem o discuţie cu uşile închise, pentru că simt nevoia unei discuţii foarte deschise”.
În 30.11.2010 sunt publicate rezultatale alegerilor pentru noua componenţă a Consiliului Superior al Magistraturii. Câţiva dintre membrii CSM aleşi cu acest prilej sunt fani declaraţi ai lui Traian Băsescu. Nu este vorba despre simpli simpatizanţi politici, ci de adevăraţi propagandişti. Cel mai evident exemplu în acest sens este judecătorul Cristi Vasilică Danileţ, fost consilier al ministrului justiţiei Monica Macovei, ales ca reprezentant în noul CSM din partea judecătorilor.
Înainte ca CSM să se întâlnească în noua formulă, preşedintele Băsescu are două intervenţii publice în care formulează acuzaţii nebuneşti la adresa membrilor CSM care îşi încheie mandatul şi le dă indicaţii noilor membri despre cum trebuie să funcţioneze instituţia pentru ca el să fie mulţumit.
În 14.12.2010, într-o conferinţă de presă ţinută la Palatul Cotroceni, preşedintele Băsescu declară că „CSM nu a funcţionat corespunzător în mandatul trecut şi a adus România acolo unde a adus-o din punct de vedere al credibilităţii justiţiei. Nu există nici-un sistem de justiţie în interiorul Uniunii Europene care să fi făcut atâta rău vreunei ţări cât rău a făcut justiţia din România românilor şi României. Au făcut-o din nepăsare, din credinţa că sunt dumnezei şi din dispreţ şi pentru interesul naţional, din dispreţ şi pentru interesul românilor, din dispreţ pentru nevoia românilor de a trăi într-o ţară în care sunt protejaţi de lege. (…) Este greu de înţeles cum o instituţie formată din Judecători face atâta rău, din punct de vedere al credibilităţii unei ţări. La judecători te aştepţi la mai mult. Da, asta este. Avem o justiţie independentă, care consideră că ei i se cuvine totul, iar de români nu-i pasă”.
O zi mai târziu, în 15.12.2010, într-un interviu acordat postului public de radio, Traian Băsescu îşi reia acuzaţiile la adresa vechiului CSM: „Nu există niciun stat al UE în care justiţia să fi făcut atâta rău ţării pe care o reprezintă precum cea din România. Ideea că eşti un Dumnezeu nu poate funcţiona şi nu o acceptă nimeni. Cei din Bruxeless nu înţeleg că în România un judecător interpretează legea pentru a o încălca, pentru a-şi crea favoarea de a mai fi în CSM. (…) Există magistraţi pregătiţi să mintă şi cu un tupeu mai mare decât al politicienilor. Cel mai important lucru în raporturile noastre cu UE este credibilitatea. Un CSM instalat fără a avea credibilitate va fi lipsit de credibilitate şase ani. România nu mai poate aştepta 6 ani”, Preşedintele Traian Băsescu le spune explicit magistraţilor că doar ceea ce conduce el direct funcţionează în România. „Instituţiile unde eu numesc şefi au avut şi vor avea aprecieri pozitive”. (…) În 25.07.2011 preşedintele Băsescu le atrage atenţia membrilor CSM să nu-şi mai permită să comenteze afirmaţiile despre Justiţie ale „şefului statului”. În interpretarea lui Traian Băsescu, el, şeful statului, este şeful celor trei puteri, executivă, legislativă şi judecătorească: „Sper să înceteze să mai aibă reacţii. Lor li se pare că orice referire a şefului statului la justiţie – sau se fac că nu înţeleg – este un amestec în justiţie. Oamenii ăştia trebuie să ştie două lucruri esenţiale. În primul rând că ei sunt o putere a statului. Sunt trei puteri: executivă, legislativă, judecătoreacă. Toate aceste trei puteri au în vârf pe unul care se numeşte şeful statului. Nu-l pot împiedica pe şeful statului să-şi exprime punctul de vedere, cu atît mai mult cu cât acesta reflectă corect nişte realităţi ale justiţiei. M-am cam săturat de sensibilităţile lor excesive”- am încheiat citatul.
A treia: La 01.11.2010, într-un interviu acordat cotidianului Gîndul, procurorul general Laura Codruţa Koveşi îi acuză pe judecătorii care resping cererile de arestare că afectează încrederea cetăţenilor în justiţie.
Pentru procurorul Koveşi -a scris d-l Ciuvică în aceiaşi carte- justiţia se identifică cu procurorii, judecătorii având o funcţie decorativă, aceea de a aviza hotărîrile luate de procurori. Orice interferenţă a judecătorilor în deciziile procurorilor trebuie înlăturată. „Din perspectiva cetăţeanului, cred că este o problemă care ţine de încrederea în justiţie, atunci când procurorul spune că un inculpat prezintă pericol social şi judecătorul spune <nu, nu prezintă pericol public>. La începutul anului 2008, noi am făcut o analiză pe aceste situaţii, în care procurorii propuneau arestarea, iar judecătorii nu erau de acord cu propunerile procurorilor. Atunci am sesizat CSM şi am spus că ar trebui să existe nişte întâlniri, nişte discuţii în cadrul sistemului judiciar pentru a identifica cele mai bune soluţii pentru a rezolva această problemă. Pentru că, repet, ea creează neîncredere” am încheiat citatul.

Cu toate că numărul cauzelor intrate în instanţele de judecată din România a crescut de la 1.597.433 în anul 2005 la 2.245.532 de cauze în anul 2013, procentul de cauze penale a fost de la an la an într-o continuă scădere. Dacă în anul 2005 cauzele penale reprezentau 23,17% din total cauze, în anul 2013 au ajuns la 12,68%, după ce în anii 2010-2011-2012 s-a redus la 10,8%, la 10,39% şi respectiv 10,40%, restul până la 100% fiind cauze civile (87,32% în 2013).
Între anii 2005 şi 2008 numărul de judecători a crescut de la 3.671 la 4.142 după care s-a redus la 3.904 în 2009 şi a ajuns la 4.205 de persoane în anul 2011 şi 4.466 în 2013. Statistica nu explică în niciun fel această fluctuaţie. Numãrul de cauze penale şi civile care au revenit în medie spre soluţionare unui judecãtor a variat de la 455 pe an în anul 2006 la 381 în 2007, 386 în anul 2008, 487 în 2009, 559 în anul 2011 şi 503 în 2013, ceea ce a înseamnat o medie de cca. 50 procese pe lună calendaristică. Ţinând seama de faptul că durata concediului anual este de o lună, cifra medie înseamnă 2 cazuri de judecător pe zi de serviciu!
Din păcate, rapoartele statistice publicate de INS nu suflă nici-un cuvânt despre droguri şi destructurarea reţelelor de distribuire a acestora, despre evaziunea fiscală, infracţiunile provocate prin cumpărarea dreptului de proprietate de la adevăraţii proprietari, despre funcţionarea Fondului Proprietatea în administrarea căruia se găsesc fabrici, uzine şi diverse alte întreprinderi care nu mai funcţionează de ani de zile, utilajele vândute la fier vechi sau ale căror construcţii au fost deja demolate.
Din comparaţia tuturor acestor date rezultă o mare discrepanţă între ceea ce indică cifrele obţinute din raportarea numărului total de condamnări la numărul total de cauze şi ceea ce se susţine în unele din mijloacele de mass-media şi de către unii dintre liderii partidelor parlamentare şi mai ales de Monica Macovei, fostă procuroare, apărătoare înainte de 1990 a dictaturii proletariatului şi a luptei acestuia împotriva capitalismului, salariată a Fundaţiilor Soroş (1993-2005) plus simpatizanţii săi pe care i-a promovat în perioada în care a fost ministru al justiţiei între 29.12.2004 şi 4.04.2007 după care a devenit parlamentar UE pe listele PDL începând cu anul 2007.
În perioada 2005-2013, rata de criminalitate la 100.000 locuitori, adică numărul persoanelor condamnate definitiv la 100.000 de locuitori a scăzut în primii trei ani de la 308 la 221 în 2007, a crescut apoi la 279 în anul 2008, după care a scăzut până la 236 în anul 2013, iar rata de infracţionalitate a fost între 977 (în anul 2005) şi 1.556 (în anul 2013) la 100.000 de locuitori!

Tabel nr. 3. Breviar statistic privind evoluţia rezultatelor obţinute de Justiţia din România între anii 2005 – 2013.
Anul statistic 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
1 2 3 4 5 5 6 7 8 9
Număr Judecători 3.671 3.799 4.011 4.142 3.904 4.081 4.205 4.203 4.466
Nr.cauze în instanţe 1.597.433 1.728.864 1.532.208 1.596.881 1.903.435 2.263.338 2.350.094 2.455.181 2.245.532
Nr.cauze pe judecător. 435 455 373 386 488 555 559 584 503
Penale număr 370.131 332.594 246.119 238.951 239.282 244.441 244.115 255.287 284.673
% T.c. 23,17% 19,24% 16,06% 14,96% 12,57% 10,80% 10,39% 10.40% 12,68%
Civile număr 1.227.302 1.396.270 1.286.089 1.357.930 1.664.153 2.018.897 2.015.979 2.199.904 1.960.851
% T.c. 76,83% 80,76% 83,94% 85,04% 87,43% 89,20% 89,61% 89,60 % 87,32%
Total pers.
majore con- damnate număr 60.728 51.933 41.296 33.525 31.300 37.020 43.199 43.291 41.829
% T.c 3,80% 3,00 % 2,76% 2,10% 1,64% 1,64% 1,84% 1,76% 1,86%
%penal 16,41% 15,61% 16,78% 14,03% 13,08% 15,14% 17,70% 16,96% 14,70%
Total tine-
ri condam. număr 4.954 4.772 4.831 3.270 2.926 4.881 4.378 5.897 5.304
%penal 1,34% 1,43% 1,96% 1,37% 1,22% 2,00% 1,79% 2,30% 1,86%
Total condam-
naţi definitiv număr 65.682 56.705 46.127 36.795 34.226 41.891 47.577 49.188 47.133
%penal 17,75% 17,04% 18,74% 15,40% 14,30% 17,14% 19.48% 19,26% 16,56%
Rată Criminalitate 308 268 221 279 268 207 236 245 236
Rată Infracţionalitate 977 1098 1348 1409 1472 1446 1285 1538 1556
Sursa:Consiliul Superior al Magistraturii, Inspectoratul General al Poliţiei Române din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, Institutul National de Statistică “România în cifre”, ediţia Online: -pagina 71 din Breviarul statistic al INS publicat în anul 2010 şi -pagina 72 din Breviarul statistic al INS publicat în anii 2012, 2013 şi 2014; Bilanţ Justiţie pe 2013, Adevărul.ro din 28.02.2014.
Pentru a compara aceste realizări cu rezultatele înregistrate într-o ţară cu democraţie consolidată, în tabelul care urmează se arată mărimea coeficientului de infracţionalitate (numit şi rată sau indice) înregistrat în Germania în anul 2013, aşa cum este prezentat pe pagina 122 din „Der neue Fischer Weltalmanach 2015, Fischer Verlag, Frankfurt am Main 2014.
În anul 2013 rata medie de infracţionalitate din Germania a fost de 7.404, în timp ce în anul 1977 de 5.514 şi în 1963 de 2.914.

Tabel nr.4. Rata de Infracţionalitate existentă în anul 2013 în Germania la un
număr de 5 .961.662 de cauze intrate în instanţele judecătoreşti spre rezolvare.
Denumirea Landurilor
din Germania 2013- Rata de
infracţionalitate. Număr
locuitori % şomaj PIB pe
locuitor
0 1 2 3 4 5
1 Bayern 5.073 12.519.571 3,8 69.530
2 BadenWurtemberg 5.451 10.569.111 4,1 69.460
3 Berlin 14.908 3.375.222 11,7 61.069
4 Brandemburg 8.052 2.449.511 9,9 55.229
5 Bremen 13.059 654.774 11,1 68.533
6 Hamburg 13.724 1.734.272 7,4 82.916
7 Hessen 6.429 6.016.481 5,8 72.605
8 Mecklemburg Vorpommen 7.529 1.600.327 11,7 51.563
9 Niedersachsen 7.015 7.778.995 6,6 62.122
10 Nordrhein Westfalen 8.459 17.554.329 8,3 67.167
11 Rheinland-Pfalz 6.702 3.990.278 5,5 63.196
12 Saarland 7.296 994.287 7,3 62.849
13 Sachsen 7.716 4.050.204 9,4 50.246
14 Sachsen-Anhalt 8.581 2.259.393 11,2 53.063
15 Schlsewig-Holstein 7.125 2.806.531 6,9 59.919
16 Thuringen 6.557 2.170.460 8,2 49.544
Total Germania 7.404 80.523.746 6,9 65.429

Sursa: Der neue Fischer Weltalmanach 2015, Fischer Verlag, Frankfurt am Main 2014, pag.122.

La 28.02.2014, Şefa DNA de atunci a prezentat public Bilanţul DNA pe anul 2013 în care a anunţat că din cei 1.073 de inculpaţi trimişi în judecată, un număr de 303 persoane au ocupat funcţii de conducere sau de control şi demnităţi publice ori alte funcţii importante (Paul Stan, Bilanţ Justiţie, Adevărul.ro, 28.02.2014).
Dintre aceştia, un număr de 10 persoane au avut funcţii de demnitate publică (din care unul era din Republica Moldova) şi 10 magistraţi, din care 5 judecători şi 5 procurori plus 47 de ofiţeri de poliţie şi 69 de persoane din instituţii financiare şi din alte insţituţii de control.
Înainte de toate, să vedem cât a reprezentat în 2013 această categorie de inculpaţi în numărul total de cauze pentru a ne da seama cât de ocupaţi au fost în acel an procurorii care lucrează în parchetul general, la DIICOT şi DNA.
Din totalul de 284.673 cauze penale cei 1.073 de inculpaţi penali trimişi în judecată de către DNA au reprezentat 1073 : 284.673=0,003769 x 100=0,377%, adică cu foarte mult sub 1% din cauzele penale şi nu spune nimic despre cele 22.794 de cauze pe an clasate care înseamnă 1.899 de cauze închise pe lună sau 438 pe săptămână şi 88 pe zi (Informaţie publicată de ziarul Adevărul din 12.09.2016) !
Nu s-a spus nimic despre anii în care au fost săvârşite faptele pentru care au fost trimişi în judecată, din care cauză mulţi cititori vor crede că totul s-a petrecut în anul 2013 când acele cauze au fost judecate.
Din analiza acestor date pentru anul 2013, rezultă că devierile de la normalitate au fost de trei ori mai numeroase în domeniile procuraturii şi al puterii judecătoreşti decât în domeniile politicului!
Dacă din cele 41.829 de persoane majore condamnate în anul 2013 reprezentând 1,86% din total cauze intrate în instanţe şi 14,69% din totalul cauzelor penale se scade numărul de infracţiuni contra persoanei, infracţiunile de circulaţie pe drumurile publice, infracţiunile contra autorităţilor şi cele care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială care au însumat 53,78% din total (7.305+13.015+352+1.823=22.495), rezultă că infracţiunile de natură economică care au stat la baza condamnărilor din acel an au însumat doar 19.334 de cazuri din total, din care infracţiunile contra patrimoniului privat şi public au însumat un număr de 17.853 de cazuri, adică doar 6,27 % (rotund 7%) din totalul de 284.673 cauze penale din anul 2013. Restul de 93% au reprezentat celelalte categorii de cauze penale care nu au intrat în preocupările DIICOT şi DNA.
În anul 2015 au fost trimşi în judecată peste 1.250 de inculpaţi pentru fapte de corupţie la nivel înalt şi mediu, din care, de 5 ori mai mulţi miniştri şi parlamentari decât cu 2 ani înainte. „Premiera, a afirmat d-na Köveşi, o constituie anchetarea şi trimiterea în judecată a unui prim-ministru în funcţie, respectiv Victor Ponta (achitat în mai 2018 de ICCJ), fostul senator Toni Greblă (între 2008-2013) devenit judecător al Curţii Constituţionale la 18.12.2013 (reţinut, încătuşat şi arătat la televiziunile din ţară sub acuzaţia de corupţie în 2015 şi achitat în 11.05.2018 de ICCJ), dar şi a primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu. Vă reamintim că în acelaşi timp a fost arestat preventiv şi ministrul de Finanţe în funcţie, Darius Vâlcov.
Peste 86% din dosarele din anul 2015 au fost sesizate de persoane fizice sau juridice (adică reclamanţi şi turnători-n.n.), şefa DNA afirmând că instituţia pe care o conduce are cel mai mare nivel de încredere de la înfiinţare”.
Prin împărţirea la acelaşi număr de cauze din anul 2013, a celor 1.250 de inculpaţi anunţaţi pentru anul 2015 de către şefa DNA, rezultă un procent de 0,00439 x 100 = 0,439% şi deci tot sub 1% din totalul cauzelor penale, procentaj care înseamnă enorm de puţin!
Actualul Preşedinte al României, Klaus Iohannis (care este profesor de fizică la nivel de liceu şi nu de religie sau sport), a felicitat DNA pentru bilanţul activităţii din anul 2015. „Doresc să dau un semnal puternic de sprijin pentru lupta anti-coruptie, intărirea statului de drept şi întărirea justiţiei. Rezultatele dv. (adică ale DNA), sunt o garanţie că procesul consolidării statului de drept se află pe drumul cel bun. Remarc menţinerea stabilităţii cadrului legislativ şi faptul că s-a evitat pericolul unor legi care ar fi îngrădit legea anti-coruptie, cum ar fi amnistia şi graţierea”.
Aşa dar, d-l Johanis felicită DNA pentru rezolvarea a 1% din cauzele penale şi nu spune nimic despre restul care reprezintă 99% ! Plus că ratele de infracţionalitate şi ratele de criminlitate au valori foarte scăzute!
„Încuviinţarea de către parlament a cererilor justiţiei rămâne un capitol cu restanţe periodice. Imunitatea parlamentară nu are voie să se transforme într-o piedică în calea justiţiei – a declarat mai departe Preşedintele Johanis. Persoanele care s-au îmbogăţit din nerespectarea legii nu trebuie să se folosească de bunurile necuvenite”-încheiem citatul.
De exemplu: Patru case- Adrian Năstase, înainte de a-şi construi blocul de pe strada Zambaccian. Socrul lui a murit în anul 1999 şi ca atare familia sa a moştenit casa de la Cornu şi o locuinţă în Bucureşti; Cinci case – Monica Macovei în care era cuprinsă şi casa părinţilor ei luată cu japca prin intermediul Justiţiei în timpul când era ministru; Şase case – Ion Cârpaci, restul fuseseră procurate de tatăl lui (cel cu cravata croşetată din fir de aur) şi de alţi membri ai comunitäţii, din care una este o secţie de spital pentru care „familia” încasează lunar o chirie de 30.000 de euro de la Primăria oraşului Timişoara!
La 01.05.2018, poliţiştii de la vama Cenad au recunoscut pe banca din spate a unui Mercedes pe minoritarul Ioneluş Cârpaci dat în urmărire generală pentru a efectua o condamnare de şapte ani şi două luni închisoare pentru falsurile efectuate pentru a intra în proprietatea acelor şase case! Înainte de pronunţarea sentinţei, Cârpaci a plecat în Germania unde s-a căsătorit cu o germană! In Banat se spune că este deja şi cetăţean German.
Din toate cele trei cazuri pomenite mai sus, doar casa părinţilor Monicăi Macovei intra în categoria actelor de corupţie (Macovei cu abuz de putere şi conflict de interese, iar judecătorii cu abuz în serviciu).
A doua cale prin care se poate achiziţiona o casă, este cumpărarea care poate fi oricând verificată.
A treia cale este aceea a „achiziţionării” prin furt, escrocherie sau şarlatanie. Când e vorba de o singură casă, faptul poate rămâne neobservat. Când sunt mai multe, situaţia se complică, aşa cum se întâmplă în cazul familiei din care face parte şi Klaus Werner Johanis, fostul primar al oraşului Sibiu!
Potrivit lui DEX 2012 (editura Univers enciclopedic, 2012), escrocheria sau şarlatania este o „infracţiune care constă în înşelarea unei persoane prin mijloace frauduloase în scopul obţinerii unor profituri”.
„Datele statistice care stau la baza Raportului pe anul 2016 – s-a afirmat în Raportul DNA, „reprezintă o continuare a activității în mod profesionist și consecvent, atât în efectuarea urmăririi penale, cât și în activitatea desfășurată în fața instanțelor de judecată. Investigațiile au vizat cauze complexe privind fapte grave de corupție sau fapte de corupție comise de demnitari, magistrați ori persoane cu funcții de conducere în administrația publică centrală și locală. Numărul de rechizitorii și numărul de inculpați trimiși în judecată a crescut faţă de anul 2015.
În 403 cauze s-a dispus trimiterea în judecată (323 au fost prin rechizitoriu, iar 80 prin sesizarea instanței cu acord de recunoaștere a vinovăției), în creștere cu 13% față de anul anterior. Și numărul de 1.271 de inculpați trimiși în judecată prin rechizitoriu și prin acorduri de recunoaștere a vinovăției a marcat o ușoară creștere. Aceste rezultate reflectă preocuparea D.N.A. pentru soluționarea cu precădere a cauzelor cu finalitate judiciară”, am încheiat citatul din Raport.
Instanțele de judecată au condamnat definitiv un număr de 879 inculpați, trimiși în judecată prin rechizitoriile emise de procurorii anticorupție. Printre persoanele condamnate definitiv, a fost un ministru, un europarlamentar, un senator şi 7 deputaţi, 28 de primari, 3 prefecţi şi 1 subprefect, 5 preşedinţi de consiliu şi 4 vicepreşedinţi, 9 judecători şi 1 om de afaceri.
Referitor la aceste „succese” vă prezentăm pentru informare, analiza comparată a rezultatelor din anul 2016 scrisă şi publicată pe internet în ziua de 09.03.2017 de către d-l Dan Constatin fost director al Jurnalului Naţional. „Rapoartele anuale de bilanț ale DNA sunt prilejul festiv de a încununa succesele, „coafând” cifrele în direcția convingerii audienței că anticorupția este „spuma” activității parchetelor”.
„Intrând în lectura proaspătului raport pe 2016 al Ministerului Public –scria d-l Dan Constatin în 2017- tabloul complet al muncii tuturor procurorilor din România, putem face multe comparații pentru o evaluare mai aproape de realitate a meritelor.
În Ministerul Public sunt ocupate 2.650 de posturi de procurori, la DNA = 177, la DIICOT = 244, la ÎCCJ = 130, iar la parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii = 2.035 adică de 5,68 ori mai mulţi decât toţi parlamentarii existenţi după alegerile din luna decembrie 2016 şi după redistribuirea mandatelor. n.n.
În anul 2016, a scris d-l Dan Constantin, procentul procurorilor din DNA a reprezentat 6,6 % din efectivul total al procurorilor, iar DIICOT 9,2 %. Cheltuielile de personal ale DNA reprezintă 13 la sută din cele pe ansamblul Ministerului Public, adică dublu față de ponderea procurorilor. După datele din raportul citat ,,costul” unui procuror este de 63.275 de euro în medie pe ansamblul Ministerului Public. Un procuror DNA „costă” dublu, 125.677 de euro, în timp ce un procuror DIICOT, doar 77.577 de euro. În anul 2016 au fost inculpate 54.626 de persoane fizice, iar 4.115 arestate. 809 inculpați au fost achitați definitiv, dintre care 30 au fost arestați preventiv. Calitatea muncii procurorilor anticorupție este analizată comparativ cu a colegilor mai prost plătiți. La rechizitorii mai puține, la mai puțini inculpați, DNA are 134 de achitări definitive (10,54 la sută) față de 69 la DIICOT. În urma dosarelor DNA au fost 879 de inculpați condamnați, cu aproape 10 la sută mai puțin ca în 2015. De reținut că instanțele nu s-au mai pliat pe cererile DNA de condamnări cu închisoare, pronunțând pedepse doar pentru 343 de inculpați adică 39%”, am încheiat citatul.
Lozinca primarului Traian Băsescu, candidatul la Preşedenţia ţării din partea alianţei D.A. (PNL şi PD) în campania electorală din toamna anului 2004, la adresa lui Adrian Năstase (şi el candidat din partea PSD pentru postul de Preşedinte) anunţa începutul unei ere noi în manipularea electoratului din România „Adriane, nici nu ştii cât de mic ai să mai fii!” Alegerile parlamentare au fost câştigate de PSD surclasând Alianţa DA, în care PD a obţinut numai 21% (cifră anunţată la TV de Băsescu după ce i-a expirat mandatul), fapt care l-a îngrozit deoarece era sigur (?) că va câştiga al doilea tur al Prezidenţialelor şi va fi nevoit să lucreze cu un Guvern PSD!
Primii noi aliaţi au fost deputaţii din grupul minorităţilor condus de matematicianul Pambuccian, veşnicul şef de grup de deputaţi numiţi şi nu aleşi.
Al doilea a fost UDMR-eul condus de poetul Marko Bella cu 22 de deputaţi şi 10 senatori. Al treilea a fost Partidul Umanist Român cu 25 de deputaţi şi senatori aleşi pe listele electorale ale PSD.
După alegerile din 2004 (a scris Ioan Buduca în Cotidianul din 16.03.2019) Băsescu s-a dus „cu căciula în mână” la GRIVCO și a făcut un alt pact: i-a cerut lui Dan Voiculescu, creatorul Partidului Umanist, să iasă din alianța cu PSD și să participe la formarea unui guvern al alianței D.A. Voiculescu a acceptat, dar a pus condiții. Băsescu n-a respectat acele condiții și Voiculescu a retras partidul său de la guvernare. Președintele țării pierdea, în felul acesta, controlul asupra guvernului. Premierul Tăriceanu a rezistat pe baza unui pact parlamentar cu PSD.
Silvian Ionescu-fost secretar executiv al partidului FSN-aripa PD şi fost ofiţer de securitate acoperit înainte de 1989 în oraşul Antverp din Belgia, i-a adus mai multe critici lui Băsescu. Cu o săptămână înainte ca Traian Băsescu să-şi încheie mandatul de Preşedinte, Silvian Ionescu a murit surprinzător într-o închisoare! Să fi fost oare şi această moarte tot o bătălie politică câştigată de d-l Traian Băsescu?
https://www.facebook.com/silvian.ionescu.5/posts/463948170444127?fref=nf
Fostul șef al grupei pentru Europa de Est al US Secret Service, Darren Terrel White, care a exercitat timp de cinci ani această funcție în capitala României, a declarat într-un interviu acordat la începutul anului 2016 jurnalistului Robert Turcescu, că serviciul secret are și atribuții informative nu numai de pază și protecție şi cunoaște activitatea DNA în care a și fost implicat;
„Singura dată când oamenii sunt puși sub acuzare în România, este atunci când sunt trecuţi pe o listă cu dușmanii politici care trebuie să pice. Cu alte cuvinte, când au deranjat un alt politician sau un alt broker al puterii, legea este pusă brusc în aplicare. Aşa dar, acele arestări sunt mai mult represalii, decât o demonstraţie de supremație a legii și a ordinei”.
„Am îndoieli serioase cu privire la abilitatea doamnei procuror șef al DNA de a fi neutră, corectă și obiectivă. Am îndoieli serioase legate de aceasta”- a afirmat Darren Terrel White.
Să facem o inventariere aproximativă a cazurilor de oameni politici cărora li s-au aplicat măsurile de represalii despre care a atenţionat Darren T. White.
A. O parte dintre oamenii politici şi demnitarii supuşi represaliilor:
1.Adrian Năstase 11. Decebal Traian Remeş 21. Viorel Hrebengiuc,
2. Mircea Gutău 12. Dan Şova 22. Miron Mitrea
3. Radu Ruşanu 13. Relu Fenechiu 23. Mihai Popescu-general
4. Toni Greblă 14. Călin Popescu Tăriceanu 24. Eugen Bădălău-general
5. Ludovic Orban 15. Sorin Frunzăverde 25. Cătălin Cherecheş
6. Olguţa Vasilescu 16. Dinu Patriciu 26. Antonie Solomon
7. Ion Stan 17. Crin Antonescu 27.Decebal Traian Remeş
8. Victor Ponta 18. Dragnea Nicolaie 28. Victor Babiuc
9. Dan Voiculescu 19. Radu Mazăre 29. Ulm Spineanu
10. Sorin Oprescu 20. Nicuşor Constantinescu 30. Cristiam David.

La data de 18.09.2018 jurnalistul Ion Alexandru de la jurnalul.ro a publicat următorul comentariu referitor la motivările unor sentinţe de condamnare a unor inculpaţi: „Există cel puțin patru decizii judecătorești halucinante, pronunțate în ultimii ani, în cele mai răsunătoare dosare penale, culminând cu condamnarea pe fond a liderului PSD privind unele angajări de la DGASPC Teleorman, dar şi motivările sentințelor în care au fost trimiși în spatele gratiilor Adrian Năstase, Constantin Niță sau Gigi Becali, care explică cum aceste condamnări au fost pronunțate în lipsa unor probe directe, pe baza calității inculpaților de persoane cu notorietate și, mai grav, a faptului că nu s-au adus probe că nu au săvârșit fapta”.
În dosarul în care Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare, în anul 2012, Completul de 5 din care făcea parte și Livia Stanciu, recunoștea că nu existau probe directe pentru trimiterea fostului premier după gratii. Cu toate acestea, în motivare se arată că „inexistența unei probe directe este însă pe deplin explicabilă, în condițiile în care inculpații părtași la infracțiuni de corupție se supun deseori «legii tăcerii», probațiunea fiind cu atât mai greu de făcut, cu cât nivelul la care se află persoana acuzată este mai înalt”. În dosarul „Trofeul Calității”, completul de judecată susține că „dovedirea existenței cel puțin a unei intenții indirecte, constând în aceea că inculpatul Năstase Adrian și-a folosit influența și autoritatea asupra celorlalți inculpați, este suficientă pentru constatarea vinovăției acestuia. Absenţa unei probe directe cu privire la săvârșirea faptei nu este de natură să excludă existența ei, explicându-se prin aceea că infracțiunile de corupție săvârșite de persoane cu funcții importante în stat, nu sunt de regulă comise în prezența altor persoane, ci în condiții de maximă clandestinitate, fapt ce exclude de plano existența unor probe relevante, incriminatoare pentru autorul săvârșirii infracțiunii de corupție”.
Fostul ministru al energiei Constantin Niță, a primit patru ani de închisoare pentru trafic de influență pentru că ar fi primit de la omul de afaceri Tiberiu Urdăreanu (denunțător de profesie la DNA) suma de 30.000 de euro. Instanța de judecată susține, în motivarea condamnării, că „inculpatul nu a adus vreo probă care să infirme veridicitatea ei”.
O altă condamnare motivată halucinant este aceea a omului de afaceri Gigi Becali, acuzat, în 2009, că și-a recuperat mașina furată de membrii unui clan de interlopi din Capitală. Judecătorii susţineau că Becali a discreditat instituțiile statului, atunci când și-a trimis bodyguarzii să-i recupereze autoturismul. Omul de afaceri a mai fost acuzat de instanță că este formator de opinie și un exemplu pentru societate și că, „prin faptele sale, are puterea de a-i influența și pe alții. De aceea se impune sancționarea drastică a oricărei abateri de la litera legii”.

B. Magistraţi (Judecători şi Procurori)
1. Inspecţia Judiciară a anunţat că la data de 30 iulie 2018, la Direcţia Naţională Anticorupţie se aflau în curs de cercetare penală 415 dosare ce vizau un număr de 474 de judecători şi 346 procurori.
2.Timp de patru ani şi jumătate, între 1 ianuarie 2014 şi 30 iulie 2018, DNA a soluţionat 1.965 de cauze privind 3.420 de magistraţi (2.193 de judecători şi 1.227 de procurori) !
3. Tiberiu Niţu Procuror General în funcţie, a fost anunţat de DNA că i s-a deschis un dosar penal, după care preşedintele Johanis i-a cerut demisia, pe care Procurorul general a prezentat-o imediat şi în locul său d-l Johanis la numit pe Augustin Lazăr.
4. Procuror general adjunct Gabriela Ghiţă.
5. Judecător Stan Mustaţă-decedat în închisoare (dializă).
6. Alina Bica- procuror Şef a DIICOT, fost Secretar de stat în guvernul Boc şi Preşedinta Comisiei de elaborare a Codului Penal şi al Codului de Procedură Penală din anii 2009-2010;
7. Gabriela Bîrsan Şefa Secţiei de Contencios Administrativ de la ÎCCJ plus alte 3 judecătoare, puse sub acuzare de DNA şi anchetate timp de şapte ani (2011-2018) pentru ca în final ICCJ să constate că fapta nu există. Scopul acestei acţiuni a fost acela de a compromite pe soţul d-nei Bîrsan din funcţia de judecător la CEDO şi înlocuirea acestuia cu tînăra judecătoare Iulia Motoc!
8. Toni Greblă- Membru al Curţii Constituţionale a României, cel care, în calitate de senator a citit cu vocea lui de bas acuzarea pe baza căreia Parlamentul l-a suspendat în 2012 pe Preşedintele Traian Băsescu, iar la refendumul care a urmat, destituirea a fost votată de cca.7,4 milioane de români.
9.Trei judecătoare de la Curtea de Apel Bucureşti Veronica Cîrstoiu, Liliana Bădescu şi Dumitriţa
Piciarcă au pronunţat la 22.02.2012 o decizie penală care viza admiterea contestaţiei în anulare
depuse de Dinel Staicu faţă de o hotărâre prin care contestataru fusese condamnat definitiv la 7 ani
cu executare. Faţă de această decizie, procurorii DNA au stabilit că „inculpatele şi-au îndeplinit
în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin aceea că au desfiinţat in mod ilegal, trei hotărâri
judecătoreşti şi au anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani emis pe numele lui Staicu”.
Această decizie a dus şi la exonerarea plăţii unei despăgubiri de 18.839.684,5 lei către Banca
Internaţională a Religiilor S.A.
În luna iulie 2017, Liliana Bădescu şi Dumitriţa Piciarcă au fost condamnate definitiv la patru ani şi
patru luni de închisoare cu executare, în timp ce Viorica Cîrstoiu a fost condamnată într-un dosar
disjuns, la 7 ani de închisoare cu executare (informaţii după Evenimentul Zilei din 07.03.2019).

Pentru ca d-vs să puteţi să comparaţi datele din primele două tabele statistice înregistrate în România, cu ceea ce se întâmplă şi în alte ţări, vă prezint în continuare un exemplu cu o parte din datele
statistice referitoare la faptele de infracţionalitate (criminalitate) petrecute în anul 2012 în Germania, aşa cum au fost redate în pag. 120 a Anuarului Statistic „Der Neue Fischer Weltalmanach-2014”.
Număr de infracţiuni în anul 2012 = 5.997.040 cazuri (în 1981 au fost 4.071.873 cazuri).

Număr de furturi = 2.379.725 adică 39,68% din total, din care:
Furturi din magazine = 361.759 cazuri adică 991,1 cazuri pe zi.
Furturi de biciclete = 326.151 cazuri adică 893,6 cazuri/zi.
Furturi de autovehicole şi de bunuri din acestea = 343.460 cazuri sau 941 cazuri/zi.
Fapte de criminalitate prin intermediul calculatoarelor = 87.871 cazuri (272,7 pe zi).
Delicte cu droguri = 237.150 cazuri (649,7 cazuri/zi)!
Fapte de violenţă criminală = 195.143 cazuri/an (adică 534,638 cazuri/zi calendaristică, sau
3.752,75 cazuri/săptămână din care:
Asasinări, crime, omoruri = 2.126 cazuri ceea ce a însemnat 5,82 morţi/zi. În 1981 au fost 2.963
cazuri/an, adică 8 morţi/zi.
Bătăi şi torturi cu leziuni grave corporale = 136.177 cazuri, adică în medie 373 cazuri/zi ;
Violuri = 8.031 cazuri, adică o medie de 22 cazuri/zi;
Acte de tâlhărie = 48.021 cazuri, adică 131-132 cazuri/zi.
Înşelăciuni şi escrocherii = 958.555 cazuri, adică în medie 2.626 de cazuri/zi sau 109,42 de cazuri/oră
(în anul 1981 au fost 217.715 cazuri, adică de 4,4 ori mai puţin decât în anul 2012!).
Sperăm că în afară de faptul că prin comparaţie observaţi că „în domeniu” nu există „sfinţi”, dar şi că doamnele şi domnii care se ocupă de organizarea puterii judecătoreşti din România şi de atribuţiile care revin procurorilor vor sesiza faptul că în anii care urmează vor trebui să se ocupe mai mult şi mai intens şi de alte domenii pentru care nu au în acest moment în componenţă structurile caracteristice, nu au personalul necesar şi probabil că nici nu sunt pregătiţi psihic şi profesional.
Cu 80.523.746 locuitori, Germania are de 4 ori mai mulţi locuitori decât România şi cu toate acestea numărul de cauze ajunse în justiţia română în anul 2012 a fost de 2.455.181, în timp ce în Germania cu care încercăm o comparaţie, a fost de 5.997.040 adică de doar cca. două ori şi ceva mai mult şi nu patru! De unde a rezultat acest plus? Nu cumva este vorba de un aranjament care să arate cât de ocupată este Procuratura sau poate Justiţia din România?

Pentru a ne da seama de ce actul final (condamnarea) prin care se încheie o urmărire penală a fost între 2013-2016 mai lăudat decât ce s-a întâmplat în anii anteriori, am consultat pentru comparaţie Breviarul statistic al INS publicat în anul 2014 în care au fost inventariate toate datele pentru fiecare din anii dintre 1990-2012 de unde am extras rezultatele înregistrate de justiţie între anii 1994 şi 1998.
O rată a criminalităţii în România de numai 236 la suta de mii de locuitori în anul 2013, după ce în anul 2005 a fost de 308, în anul 2009 de 268 şi 460-497 în anii 1996-1997 în care justiţia a fost cea mai productivă, contrazice toate acuzaţiile care se aduc românilor că ar fi un popor corupt, delicvent sau infractor! 1.000-1.250 de candidaţi la un proces de corupţie pe an, nu reprezintă o cifră prea mare care să vă sperie. Mai mult ar trebui să fiţi îngrijortaţi de restul de infracţiuni pe care „procurorii cumsecade” le clasifică anual dosarele! Ar trebui să fiţi preocupaţi mai mult de faptele unei minoritüäi conlocuitoare care trăiesc doar din furt sau cerşit, majoritatea lor fiind trimişi „la produs” prin alte ţări!
Din perspectiva statisticii procentajele respective pentru ratele de criminalitate şi infracţionalitate sunt mai mult decât bune şi scot în evidenţă o situaţie opusă complect propagandei negative care se face de diferite instituţii, persoane şi personalităţi pentru a induce şi forma în memoria oamenilor o imagine proastă în ceea ce priveste administraţia ţării, a legislativului, a justiţiei şi a oamenilor politici.

Tabelul nr.5. Breviar statistic cu evoluţia rezultatelor obţinute de justiţia din România între anii 1994 – 1998
Anul statistic 1994 1995 1996 1997 1998
1 2 3 4 5 5
Număr Judecători 2.471 2.806 2.863 3.130 3.308
Nr.cauze în instanţe 1.272.149 1.245.808 1.274.505 1.321.822 1.297.976
Nr.cauze pe judecător 421 448 460 496 392
Penale număr 234.426 250.054 254.889 280.760 292.356
% T.c. 18,43% 20,07% 20,00% 21,24% 22,53%
Civile număr 1.037.723 995.754 1.019.616 1.041.062 1.005.444
% T.c. 81,57% 79,93% 80,00% 78,76% 77,47%
Total persoane majore con- damnate număr 86.674 91.922 93.652 100.124 95.025
% T.c 6,81% 7,38 % 7,35% 7,57% 7,32%
%penal 36,97% 36,76% 36,74% 35,66% 32,50%
Total tineri condamnaţi. număr 9.121 9.783 10.377 11.802 11.196
%penal 3,89% 3,91% 4,07% 4,20% 3,83%
Total con-
damnaţi număr 95.795 101.705 104.029 111.926 106.221
%penal 40,86% 40,67% 40,89% 39,86% 36,33%
Rată Criminalitate 421 448 460 497 472

Arătaţi-le unui străin (altul decât d-lui Klemm -ambasadorul SUA, care a venit în România cu o ideie fixă şi preconcepută) şi nu-i spuneţi de la început din ce ţară sunt şi o să vedeţi că le apreciază chiar mai mult decât bune!
Dacă datele statistice prezentate în Breviar nu au fost manipulate cu privire la numărul de cauze intrate în instanţele judecătoreşti, Breviarul ar fi trebuit să mai prezinte şi situaţia traficului şi a consumului de droguri şi numărul teroriştilor şi să arate şi un alt fel de rezolvări din care să se poată trage concluzia asupra numărului efectiv de cauze intrate în instanţe şi rezolvate de judecători şi câte din cauze au fost soluţionate de către alte instituţii sau persoane din afara justiţiei ale căror funcţii şi număr nu sunt date publicităţii (spre exemplu, infracţiunile de circulaţie pe drumurile publice, furturile din buzunare sau primirea unor spăgi de câţiva lei încasate de funcţionarele de la diverse ghişee ş.a.m.d.).
Nu ar trebui neglijat printre altele, că judecătorii mai au şi obligaţia elaborării „motivărilor” care au stat la baza sentinţelor pronunţate. Pentru informarea d-vs – de exemplu, lucrarea celor două judecătoare care au judecat opt persoane din lumea fotbalului pe care le-au condamnat la închisoare pentru fraude de natură fiscală, acoperă 172 de pagini format A4. Ştiţi oare, de cât timp este nevoie pentru redactarea a 172 de pagini? Şi pentru judecători ziua are tot 24 de ore. Şi ei sunt oameni cu familii, cu copii, cu probleme personale şi de altă natură, la fel ca toţi ceilalţi locuitori ai ţării.
Într-o analiză publicată în Cotidianul.ro din 08.03.2016, judecătoarea Daniela Panioglu, de la Curtea de Apel Bucureşti-Secţia I-a penală (născută în 1968), a făcut următorul comentariu:
„Operaţiunea juridică de verificare a soluţiei judecătorului nu poate fi realizată decât de către instanţele de control judiciar…. În mod normal, nimănui, în afara unei instanţe de judecată legal învestită, nu ar trebui să i se permită să analizeze legalitatea şi temeinicia unei soluţii pe fond. Cu toate acestea, în schizofrenia realităţii noastre juridice (scria d-na Daniela Panioglu în data de 08.03.2016) inspecţiei judiciare i-a fost acordată şi puterea de cenzură a unei soluţii definitive, care, astfel, o transformă într-o autentică şi excepţională instanţă de control judiciar, cu atribuţii în acest sens, dar care nu este reglementată de nici o lege fundamentală, specială sau ordinară. Practic, inspecţia judiciară are dreptul de a examina şi reinterpreta probele din dosar, putând să ajungă la o concluzie proprie, diferită de opinia completului de judecată reflectată în soluţie. Înspăimântător. O suprainstanţă, în afara legii”!
„O fisură legislativă intenţionată şi extrem de periculoasă, după cum, de altfel s-a şi dovedit (prin anularea deciziei finale de nevinovat stabilită de Curtea de Apel în cazul Rarinca n.n.), introdusă în mod demagogic, pentru a se crea iluzia că, prin aceasta, judecătorii nedrepţi vor fi sancţionaţi”.
Judecătorii corupţi şi imorali sunt cunoscuţi foarte bine, de mult timp şi nu sunt deranjaţi decât o parte dintre aceştia şi în anumite circumstanţe – afirma d-na Panioglu. Unii sunt extraşi, din când în când, tocmai pentru a mai da, la momentul care impune, o grea lovitură imaginii justiţiei, pe baza certitudinii că mulţimea o va considera coruptă şi indecentă în mod global”, a scris judecătoarea de la Curtea de Apel Bucureşti, timp în care Guvernul (singurul for executiv din stat) şi parlamentul au tăcut!
De câţiva ani nu am mai auzit nimic despre această curajoasă judecătoare! Oare mai trăieşte sau zace în vre-o închisoare pentru că spunând adevărul „a adus prejudicii prestigiului Justiţiei”?

Procurorii nu fac parte din Justiţie ca în statele totalitare aşa după cum s-a întâmplat şi în România până la 22.12.1989.
În regimul capitalist cu economie de piaţă şi în ţările cu democraţie consolidată, procurorii sunt reprezenanţii statului. Potrivit articolului 132 din Constituţia României, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului Justiţiei”.
Conform art.131 din Constituţie, Ministerul public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Deci, au datoria nu numai de ai prinde şi cerceta pe infractori ci şi de a efectua activităţi de protejare şi prevenire a cetăţenilor. Potrivit art.99 aliniatul 2 din Codul de Procedură Penală, „Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”.
Potrivit art.116, alin.(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvenului. Ca atare conducătorul acestuia este desemnat de Primul Ministru la fel cum face şi cu ceilalţi miniştrii.
Propunerea miniştrilor este apanajul Primului ministru care îi supune individual aprobării prin vot de către majoritatea Parlamentară după audierea individuală de către Comisiile de specialitate, după care alesul depune doar jurământul de credinţă în faţa Preşedintelui. Deci, nu-l alege CSM, nici adunarea generală a salariaţilor din procuraturi, nici prin concurs sau prin tragere la sorţi şi nici numit de Preşedintele ţării.
Fiind subordonat ministrului justiţiei este dependent de voinţa acestuia ca orice ministru delegat sau secretar de stat. Potrivit alin.2 din articolul 131, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Aliniatul 3 din acelaşi articol spune că „Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii”.
Nesupunerea şi tot circul făcut în ultima săptămână din februarie 2019 când Ministrul Justiţiei a intrat în clădirea în care este plasat şi biroul Procurorul General, se numeşte „Putere abuzivă” potrivit art.296 din codul Penal, Capitolul II infracţiuni de serviciu.
Şi cum infracţiunea nu se prescrie prin ieşirea la pensie a d-lui Augustin Lazăr, oricând i se poate întocmi un dosar penal pe baza căruia să fie trimis în judecată pentru că „fiecare pasăre pe limba ei piere”! O lună de închisoare în ţinutul cel mai îndepărtat al ţării faţă de Alba Iulia unde îşi are domiciliul d-l Augustin Lazăr, îi va face bine nu numai dumnealui ci şi altora.

Propuneri de măsuri care ar fi necesare ca în viitorul apropiat să fie puse în
practică pentru creşterea calităţii justiţiei din România
Preşedintele Curţii Supreme (ICCJ, în cazul României) ar trebui să fie persoana care coordonează justiţia (şi nu să participe la procese pentru că sunt destui care pot face treaba asta) şi să se ocupe de pregătirea şi ridicarea calificării judecătorilor şi grefierilor.
Ar fi necesar ca ICCJ să fie împărţită în două departamente separate: Unul care să asigure interpretarea unitară a legii şi să se ocupe de activitatea judecătorească din ţară, de independenţa judecătorilor şi de judecarea cazurilor pe care legea le prevede că trebuie să fie efectuate de completuri de judecată ale ICCJ. Al doilea trebuie să se ocupe de pregătirea şi ridicarea calificării actualilor judecători, având în vedere că unii dintre ei au absolvit doar cursurile de trei sau patru ani ale unora din cele 44 de Facultăţi de drept existente în anul 2004 în România.
În viitorul apropiat, judecătorii ar trebui să obţină calificarea prin studii Universitare şi nu doar cu o licenţă, ci şi cu un masterat de trei ani, iar pentru anumite specializări ar mai trebui să absolve şi o facultate de sociologie sau de economie cum se procedează în SUA. Pentru a demonstra societăţii că au nu numai studii Universiare adecvate ci şi experienţă şi competenţă (care se obţin în timp prin practică şi nu pe baza unui examen) ar fi bine ca pînă la 30 de ani (sau o altă vârstă stabilită de d-vs), un judecător să nu poată ocupa un post de preşedinte de instanţă. Ar fi bine să fie legiferată condiţia ca toate promovările profesionale să fie făcute numai prin concursuri organizate de ICCJ pentru Judecători şi de către Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală pentru procurori şi nu prin numiri făcute din interior.
Pentru înbunătăţirea şi recuperarea prestigiului pierdut de unii dintre judecătorii activi după anul 2005, ar fi bine ca pentru câţiva ani să fie înfiinţate „curţile cu juri” măcar în procesele care revin ICCJ.
Preşedintele ICCJ trebuie să ceară Parlamentului (puterea legislativă) şi Guvernului (puterea executivă din stat) să legifereze sau să ia unele măsuri de îndreptare a unor situaţii noi sau deosebite care pot să apară pe parcurs.

Cum a luat fiinţă în România o instituţie specială de combatere a corupţiei?
Prin Ordonanţa de urgenţă nr.43 din 04.04.2002, Guvernul României condus de Adrian Năstase a înfiinţat la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie (Art.1. alin. 1). Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial nr.244 din 11.04.2002.
Art. 1. – (alin. 2) Parchetul Naţional Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei.
(alin. 3) Parchetul Naţional Anticorupţie se organizează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, este condus de un procuror general şi este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie este asimilat adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi (alin.4) Parchetul Naţional Anticorupţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Art. 2. – Parchetul Naţional Anticorupţie este independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.
Art. 3. – (1) Atribuţiile Parchetului Naţional Anticorupţie sunt următoarele:
a) efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr.78 din 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr.78 din 2000 şi în prezenta ordonanţă de urgenţă;
b) conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţia procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie;
c) conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie;
d) studierea cauzelor care generează şi a condiţiilor care favorizează corupţia, elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;
e) elaborarea raportului anual privind activitatea Parchetului Naţional Anticorupţie şi prezentarea acestuia în faţa Parlamentului;
f) constituirea şi actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupţie.
(2) Parchetul Naţional Anticorupţie exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa sa.

În cap.III intitulat Competenţa PNA, se precizează:
Art.13, (alin.1). Procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.
(alin.2) Sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivel naţional, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-a comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice;
b) de către deputaţi, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor de conturi judeţene, preşedintele Consiliului Legislativ, avocatul poporului, guvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, preşedintele Consiliului Concurenţei, magistraţi, ofiţeri superiori, generali, mareşali, amirali, notari publici, executori judecătoreşti, consilieri judeţeni şi locali, primari, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale sau în cadrul instituţiilor publice, membrii consiliilor de administraţie şi persoane care deţin funcţii de conducere de la director, inclusiv, în sus în cadrul regiilor autonome de interes naţional sau local, al companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare.
(alin.3) Sunt de competenţa serviciilor Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 cu excepţia celor prevăzute la (alin.2).
Aşadar, Parchetul Național Anticorupție a funcţionat între 11 aprilie 2002 şi octombrie 2005 în baza Ordonaţei de Urgenţă nr.43 din 04.04.2002 publicat în M. O. nr. 244 din 11.04.2002.
În problema arestării preventive, între Codul de Procedură Penală din 06.04.2008 şi cel aprobat prin Legea 135/2010 există o mare diferenţă.
1. Potrivit art.148 paragraful „f” din C.P.P ed.II din 06.04.2008 varianta modificată prin Legea nr.356/2006. măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă există una din seria de şase cazuri pe care legiuitorul le-a enumerat pentru cazuri de infracţiuni de drept comun şi pentru fapte de criminalitate economică.
Pentru corupţie şi deci nu pentru fapte pe care legiuitorul le asimilează cu corupţia, s-a prevăzut un caz aparte şi anume arestarea preventivă a inculpatului dacă acesta a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
2. În Legea nr.135/2010 privind Codul de Procedură Penală adoptat prin asumarea răspunderii guvernului condus de Emil Boc, problemei arestării preventive i s-a acordat o mai mare extindere, aplicându-se la o întreagă secţiune cu 18 articole din Titlul V, intitulat „Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale” (art.223-240).
Cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive sunt cuprinse în Art. 223 care stabileşte:
„Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul Penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificarea de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsirea de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care aceasta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.
Prin urmare, în baza unei bănuieli sau unei presupuneri (sinonime cu o suspiciune) corupţia a devenit egala unei infracţiuni care provoacă moartea unei persoane (crimă), a unui act de terorism, a traficului de stupefiante, traficului de persoane, a violului ş.a.m.d! Şi asta a fost considerată de redactorii art.223 din acest cod ca fiind o măsură rezonabilă!
În art.100 din acelaşi C.P.P. intitulat Administrarea probelor, precizează în paragraful 4 că, Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu (cine stabileşte graniţa dintre notoriu şi obişnuit? Cum şi cine stabileşte că un fapt este notoriu? Ce înscris (document) se întocmeşte şi se anexează la dosar? ( n.n. );
d) proba este imposibil de obţinut;
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
f) administrarea probei este contrară legii.
Dacă autorii introduceau în C.P.P. şi obligaţia ca proba să aibe o culoare, absurdul ar fi fost complect!

În niciuna din şedinţele de bilanţ anual ale DNA de după anul 2013 nu s-a afirmat nimic despre două din atribuţiile PNA prevăzute în art. 3 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 04.04.2002 publicată în Monitorul Oficial nr.244 din 11.04.2002 şi anume:
Punctul d) care stabilea în sarcina Parchetului Anticorupţie denumit DNA din 2005 „Studierea cauzelor care generează corupţia şi a condiţiilor care favorizează corupţia, elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;”
Punctul e) care stabilea obligativitatea „elaborării raportului anual privind activitatea Parchetului Naţional Anticorupţie şi prezentarea acestuia în faţa Parlamentului”;
Ce însemnătate are această constatare?
Practic, situaţia existentă demonstrează că după luna august 2005, transformarea DNA în instituţia statului menită să combată Corupţia la nivel înalt (adică parlamentari, miniştri, politicieni, judecători, procurori, bancheri, generali ş.a.m.d), s-a făcut de către d-l Daniel Morar fără să aibe la bază o Ordonanţă de Guvern sau o Ordonanţă de Urgenţă şi o lege, aşa după cum s-a procedat prin trecerea la PNA de la Legea nr. 78/2000.
Ministrul Justiţiei Monica Macovei a uitat probabil că trebuia să se gândească şi la acoperirea prin lege a schimbărilor produse, iar pe d-l Daniel Morar „l-au furat apele”!
Datorită acestei grave neglijenţe, după luna august 2005 DNA a funcţionat în afara legii!

Post Scriptum:

În vechea Constituţie adică aceea adoptată în anul 1991, art. 131 care se referea la Consiliul Superior al Magistraturii era compus din 2 aliniate. Primul se referea la propunerea de numire în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor şi al doilea stabilea că îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor.
După revizuirea din anul 2003, art.133 din Constituţie precizează că sarcina principală a Consiliului Superior al Magistraturii este aceea de garant al independenţei Justiţiei.
Cum poate să realizeze independenţa justiţiei cei 9 judecători membrii ai CSM într-o ţară cu cca.19 milioane de locuitori?
În toată lumea civilizată, independenţa ţării o garantează armata. Independenţa Justiţiei trebuie s-o garanteze guvernul prin ministerul de justiţie şi procurorii săi (avocaţii statului cum sunt denumiţi in Geermania), dar şi prin ministerul de interne cu sprijinul poliţiei, jandarmeriei şi al informaţiilor furnizate de serviciile secrete ale guvernului.

Autor: Dionysius Fota-inginer – Cetăţean german de origine română

– 25 de ani în activitatea de cercetare ştiinţifică din România în domeniul care astăzi se numeşte „Determinarea influenţei asupra mediului înconjurător a construcţiilor inginereşti executate în scoarţa terestră”.
– Consultant pentru probleme privind utilizarea resurselor.
– Laureat al Premiului pentru Ştiinţe Economice şi Management „Nicolas Georgescu-Roegen” pentru lucrarea „Cum se ruinează o economie naţională prin dezindustrializare, importuri pe datorie şi polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci”, 11.03.2010.
– Ales membru de onoare din străinătate al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România în 20.07.2011.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.