Problema (5)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

COMANDANTUL: Bineînţeles! La ce mă puteam aştepta? Individul acesta… scursoarea asta nu poate decât, cel mult, să ajungă acolo încât să mă satur de tot jocul nostru!
TOŢI: Ai înnebunit? Vrei să ne omoare pe toţi? Numai o minune a făcut să nu se repeadă până acum în noi!
COMANDANTUL: Aveţi norocul că mă distrează jocul nostru! Pe voi nu? Mă bucur şi că joc cu un FOST mare maestru. Ăştia de aici ar putea crede că voi schimba PIONUL b pentru a mă răzbuna…, adică pentru a-l pedepsi, după cum merită. Dar dumneata, Grün, ştii că nu joc decât o variantă absolut teoretică. (Doi S.S.-işti intră, împuşcă PIONUL NEBUNULUI DAMEI, apoi îl târăsc afară.) Când ai deschis cu gambitul regelui, m-am aşteptat să joci varianta asta. Nici eu nu-s de ieri, de alaltăieri! (După ce NEBUNUL REGELUI a efectuat schimbul.) Da, şi la Baden-Baden ai jucat-o. Te-am văzut şi la Hastings bătându-l pe campionul mondial cu ea…, unde eu eram doar un umil spectator.
Dar eşti de modă veche, Grün! Cine mai joacă astăzi asemenea variante? De altfel, în ultimii doi ani s-a pus la punct un sistem de combatere mai mult decât eficient. Eu m-am pregătit, eu studiez! Dumneata, din păcate pentru dumneata, în perioada aceasta n-ai putut să te convingi că nu îndrug baliverne. (Mută.) V-am auzit că speraţi ca măcar unul dintre voi să scape, numai pentru a povesti ce s-a petrecut în frumosul nostru lagăr. Eu aud tot! Pot să vă liniştesc acum că nimeni, nici unul dintre voi nu va scăpa! ŞI CHIAR DACĂ AR SCĂPA, CINE VĂ IMAGINAŢI CĂ L-AR CREDE? TOT NIMENI! (Se mai efectuează câte o mutare.) Grün, se pare că acum te respectă mai vârtos prietenii decât atunci când cărai bolovani cot la cot cu ei. De fapt, ceea ce făceai dumneata acolo nu se putea numi în nici un caz „cărat”. Nu te miră că mai trăieşti, după felul jalnic în care te-ai priceput să lucrezi? De când plănuiesc eu partida aceasta… Dar nu trebuie să te mire!
Asupra fiecăruia dintre noi veghează mereu cineva. Chiar şi asupra cuiva care crede că stă foarte solid pe picioare… Da, da, chiar şi asupra mea. Numai că eu ştiu acest lucru şi ştiu că este benefic. E o mare deosebire…
PIONUL CALULUI DAMEI: Nu vedeţi că, având minunile astea pe umeri, ne-a acoperit şi feţele. Acum chiar că nu mai suntem decât pioni, cai sau nebuni, în nici un caz oameni…
CALUL REGELUI: (Către Grün, în timp ce CALUL DAMEI execută o mutare) Va scăpa?
GRÜN: Nu ştiu! V-am rugat să nu-mi spuneţi nimic! Să nu mă întrebaţi nimic! Până şi Obersturmbannführerul ştie că n-ai voie să te iei după nici un considerent extra-şahist, dacă vrei să câştigi.
CALUL REGELUI: Nu te supăra! Am vrut doar… Dar de acum voi tăcea în continuare…, ca şi până azi, în aceşti ani…
GRÜN: Comandantul nu e nici el un jucător ocazional. Dacă a luat parte la turnee, dacă a fost admis să joace cu elita şahului, indiferent de locul pe care l-a ocupat acolo, înseamnă că nu e un jucător slab. În afară de asta, el a studiat în toţi aceşti ani, poate că a studiat şi partidele mele, probabil că s-a pregătit în mod special pentru această „partidă”. Fii
liniştit: orgoliul său nu i-ar permite să rişte să piardă cu un deţinut dintr-o „rasă inferioară”. Să piardă cu o „scârnăvie”. Dacă vreţi cu adevărat să câştig, dacă vreţi cu adevărat să vă scap, lăsaţi-mă în pace!

COMANDANTUL: Bravo, Grün! Aşa! Acum eşti tu cel puternic! Acum ai soarta lor în mâinile tale! Când aţi cărat împreună bolovani nu i-a păsat nici la dracu’ de tine că ai să crăpi! Acum s-a întors placa!
RUMOARE: (FIGURILE se întorc toate spre Grün.) Nu-i adevărat, Grün! Nu ţii minte că ai leşinat şi că te-am proptit cu toţii ca să dai impresia că stai în picioare? Grün, adu-ţi aminte de cumnatul meu: până l-au luat, a făcut şi el ce a putut, aşa, fără medicamente, cu mâinile goale. Fără el, mulţi n-ar mai fi!
COMANDANTUL: Întrebă-i dacă-şi mai aminteşte vreunul dintre ei să-ţi fi cedat măcar o fărâmitură de pâine! (E evident amuzat.)
RUMOARE: De unde am fi putut să-ţi dăm? Aici fiecare primeşte doar atât cât să nu crape pe loc. De unde…?
GRÜN: Ce, dracu’, v-a apucat? Nu vedeţi că-mi bat capul cu „partida”? Cum credeţi că pot gândi în felul ăsta?
COMANDANTUL: Te-ai enervat? Sigur că te-ai enervat! Adevărul supără!
GRÜN: (În şoaptă către cei din jurul său) Daţi-l naibii! (Se transmite ca un ordin, din om în om: „Daţi-l naibii!” „Daţi-l naibii!”) Fiţi atenţi! (După ce a mutat) acum o să tacă, ovreme…
RUMOARE: Îl baţi? Ştiam că o să-i vii de hac! Asta înseamnă că vom scăpa?
GRÜN: Nu vă bucuraţi! Are o poziţie foarte grea, dar până să-l bat, mai este! Nu vă bucuraţi pentru că o să mai pierdem „figuri” şi „pioni”, cu toate că, sper, nu prea mulţi! Nu vă bucuraţi, nu vă bucuraţi nici măcar dacă am scăpa cu toţii: câţiva dintre noi au pierit de acum. Nu vă bucuraţi nici dacă vom câştiga!
NEBUNUL DAMEI: La început, şi mai ales în groaznicul drum cu trenul până aici, la început îmi sunau tot timpul prin creieri şansonetele Parisului. Închideam ochii şi le auzeam şi-mi era atât de greu, încât nu-mi puteam redeschide ochii de frică să nu se adeverească realitatea, găsindu-mă nu acasă lângă patefonul de pe măsuţă, ci într-un vagon pentru vite. Mă autosugestionam şi stăteam cu ochii închişi, ascultând muzica aceea şi eram convins că n-o aud numai eu. Eram uimit când mai răzbătea şi un alt sunet până la mine şi mă străduiam să nu-l aud, să nu aud nimic altceva decât muzica aceea din patefonul de pe măsuţa mea, de lângă fotoliul meu, din casa mea. Pe urmă, sunetele s-au estompat tot mai mult, eu le auzeam tot mai greu, nu le-am mai auzit deloc şi atunci am încercat să trişez, să fredonez – desigur că tot cu ochii închişi -, însă nu ieşeau din mine decât sunete urâte, iar cei din jur credeau că gem, că gemeam pentru că mi-ar fi fost rău.
De câte luni, de câţi ani, nu mai aud şansonetele Parisului? Doar acum, acum mi se pare că aş putea fredona din nou ceva ce să le semene. Mi se pare că încep din nou să le aud…
REGINA: Nu merită să te amăgeşti! Pentru că, pe urmă, trezirea este mult mai dureroasă. Doar fără să mă gândesc la ceva, am putut să mai continui, să mai continui să trăiesc. Dar, cine ştie? De câte ori nu mi-am zis că nu se mai poate? De câte ori nu am fost sigură că în clipa aceea TREBUIE să mor? De câte ori nu AM VRUT să mor?… Dar n-am murit… Nici să mori nu te lasă când vrei! Mi-am zis mereu că omul nu poate trăi închis într-o cuşcă, asemenea unei fiare din menajerie sau ca o păsărică din colivia din fereastră.
Şi uite că noi, de bine de rău, ne mai tragem sufletul. De asta mi-e ciudă: că n-am crăpat pe loc, atunci când ne-au adus aici. Dacă eram oameni, crăpam! Dar parcă mai trăim? Credeţi că eu aş mai putea trăi? Sau voi? De parcă ne-am trezi dintr-un simplu coşmar? Eu mă îndoiesc. Dacă este cineva dintre voi care crede… care este convins că ar mai putea râde senin vreodată… cu sufletul uşor, îi ofer cu bucurie şansa mea.
COMANDANTUL: Mare dreptate are „regina”! A, da! Bineînţeles că eu aud tot ce vorbiţi. Ţi-am mai spus. Mare dreptate are „regina”, când spune că omul nu poate trăi închis într-o cuşcă, asemenea unei fiare din menajerie sau ca o păsărică din colivia din fereastră. Omul nu! Dar voi da! Voi, scârnăviilor, sunteţi meşteri în a trăi într-o cuşcă! De aceea, vrem să nu mai fie asemenea fiinţe bipede pe pământ! Ce bine mă distrez!
CALUL REGELUI: Eu am avut un bunic. Îl iubeam pătimaş. A fost cel mai bun om pe care l-am întâlnit vreodată. El era bătrân, iar eu încă aproape un băieţandru. Câteodată mă gândeam cu groază la ce se va întâmpla cu mine, atunci când va muri; pur şi simplu îmi era peste puteri să-mi imaginez că voi putea supravieţui şocului. Soarta însă a avut grijă să-şi arate căile ascunse: bunicul s-a îmbolnăvit, suferea tot mai mult de propria sa imagine, de propriul său conţinut. Foarte bolnav, viaţa i s-a transformat într-un adevărat marasm. Atât pentru el cât şi pentru cei din jur. Soarta a fost cea care m-a convins: n-am mai avut nimic de comentat atunci când iubitul meu bunic s-a întors printre străbuni. Soarta e orânduită de Dumnezeu, veşnic fie binecuvântat! Acum nouă ni se oferă poate o posibilă şansă de ieşire din marasm, însă îmi amintesc şi mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu noi şi cu bunicul, dacă şi lui i s-ar fi oferit o uşiţă în starea aceea mizerabilă?
TURA REGELUI: Nu vă grăbiţi! Nu trebuie să vă grăbiţi să visaţi sau să vă faceţi planuri! „Partida” încă nu-i terminată, Grün n-a câştigat încă şi chiar de va izbândi, cine ştie câţi dintre noi vor mai apuca să vadă deznodământul. Şi chiar dacă vom supravieţui acelui moment minunat, amintiţi-vă că şi pisicii îi place să se joace cu şoarecele, dându-i drumul şi reprinzându-l înainte de a-l mânca…
PIONUL CALULUI DAMEI: Pisica? De când n-am mai văzut noi o pisică?
TURA DAMEI: (Către Grün, după ce Comandantul a efectuat o mutare) Se pare că vei câştiga oricum, Grün, te rog nu juca spectaculos, cine ştie ce va ieşi din asta! Te implor, sufocă-l încet, nu sacrifica!
GRÜN: (Distrat) Ce vrei?!
TURA DAMEI: Dacă ai juca la „c5” calul, el ţi-l va schimba şi, pe urmă, ar fi greu de prevăzut ce s-ar mai putea întâmpla.
GRÜN: (La fel) Ce vrei?! Ce tot spui?
TURA DAMEI: Tu ai soarta noastră, a tuturor, în mâinile tale. A tuturor, mă înţelegi? Nu ai dreptul să sacrifici pe unul sau pe altul numai pentru ca să scape ceilalţi mai repede!
GRÜN: (La fel) Ceilalţi să… Ce te… ce tot vrei?!
TURA DAMEI: Grün, ascultă-mă! Am jucat şi eu şah de la şase ani. Fratele meu mai mare m-a învăţat atunci, iar la zece ani băteam toată strada. Mă pricep şi eu cât de cât, atât cât să văd că dacă joci calul la „c5”, el ţi-l va schimba cu nebunul, tu o să baţi cu pionul damei şi el o să reia cu dama. O să reia, Grün, cu dama, mă înţelegi? O să-l împuşte! Iar eu nici măcar n-am intrat încă în joc. Pe urmă, degeaba vei câştiga… Dacă nu ne-ai scos pe toţi în joc, dacă nu ne-ai dat şi nouă o şansă să murim…
RUMOARE: Ce tot vrea? Ce tot vorbeşte? Să nu se bage! Nu face decât să complice lucrurile! Cine ştie la ce ne expune?! Încă o criză de isterie ne mai lipsea acum…
TURA DAMEI: Am trăit până acum – doar Bunul Dumnezeu ştie cum şi de ce aşa – cu speranţa că viaţa mea mai are un rost doar atâta vreme cât îl mai pot încuraja pe fiul meu, atâta vreme cât îl mai pot minţi că am auzit că aliaţii se apropie zi de zi, că mai există, deci, o rază de speranţă să mai ieşim de aici. Nu mi-am imaginat nici o clipă că mă văd pe mine afară, n-am putut decât să-mi imaginez chipul lui de partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată. Acum ştiu că frontul se apropie într-adevăr, am aflat până şi noi acest lucru, am sperat, apoi am văzut că barăcile noastre sunt în curs de lichidare şi am încetat din nou să sper, fără a uita însă să-mi încurajez în continuare fiul, chiar minţindu-l – Bunul Dumnezeu mă va ierta pentru asta! Şi din nou am început să sper, când ne-au pus aceste cartoane pe umeri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.