PROCESUL O dramă evreiască (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

15.

(Anul 1897)

Încetul cu încetul, Picquart ajunge să înțeleagă de ce este necesar să hoinărească prin lume: acum știe că trebuie să fie trimis cât mai departe de adevărul în legătură cu Afacerea Dreyfus. La Sousa, unde și-a stabilit sediul, trăiește într-o altă lume: orașul vechi, moscheile, cetatea Kasbach veche de un mileniu, un soare cu totul diferit de cel parizian. „Pe mine, își spune Picquart, nu m-au degradat și nu m-au trimis pe Insula Diavolului, pe mine m-au însărcinat să inspectez fantome într-o lume dintr-alt secol și de pe o altă planetă…” După ce nu i se aprobă demisia din funcția de șef al Serviciului statistic, începe să-i trimită asemenea cugetări amare lui Leblois, „opoziționalul” și prietenul său de liceu, „relația incriminantă” cu care încercase Henry să încarce dosarul șefului său.

Bietul Henry… Nici el n-are noroc în viață… Maiorul Henry a lucrat din greu și este dispus s-o facă și în continuare, el a falsificat și ar fi și ucis, dacă ar fi fost cazul. Maiorul Henry are o convingere în viață, convingere pe care traiul lui i-a adeverit-o, până la un punct: dacă dorești ceva foarte tare, dacă ești dispus să sacrifici totul în acea direcție, atunci nu se poate să nu reușești. „Uite, îi explică el soției sale, uite: să zicem că eu vreau să ajung bancher. Ce fac? Fie mă căsătoresc cu o fată foarte bogată și foarte urâtă, fie șantajez și escrochez, fie trăiesc cu soția unui director de bancă… Ehei, câte soluții nu există… Sau: vreau să devin neapărat general. Mă furișez în biroul președintelui Franței, pândesc un moment, îi pun pistolul în piept și îl oblig să semneze numirea mea. Sigur, peste o oră aș fi arestat, însă timp de o oră aș fi general.” Henry și cu nevastă-sa fac exerciții zilnice: ea îi propune o perspectivă, iar el găsește „mijloacele de realizare”. Doar în practică lucrurile merg mai greu: Henry este tot doar maior și visul de a ajunge șeful serviciului secret francez se tot amână. Nici ministrul și nici șeful Marelui Stat Major nu-l simpatizează, nu-l văd destul de „reprezentativ”, îl consideră, în continuare, doar cel mai bun „prim-colaborator” posibil.

Henry trebuise să lupte din greu spre a accede la poziția unde l-a găsit declanșarea Afacerii Dreyfus și este convins că tot doar prin luptă va putea compensa inegalele lui șanse din pornire: spre deosebire de colegii săi, el nu provine decât dintr-o familie de țărani, iar războiul cu nemții îl începuse doar cu gradul de sergent major. Trebuise să-și cucerească singur epoleții de sublocotenent și apoi pe cei de locotenent, dar soarta i se împotrivise tot timpul și comisia de revizuire a gradelor îl retrogradase și redevenise sublocotenent. Bine măcar că a rămas ofițer… Soarta l-a călit și voința-i ieșită din comun și lipsa-i de scrupule l-au ridicat iar și așa a ajuns maior și va ajunge chiar și locotenent-colonel. Soția lui Henry, nu contesă, ci fiică de hangiu, este la fel de ambițioasă ca el. Așa că nici incultura și nici lipsa cunoașterii unei limbi străine nu i se pot opune maiorului de a urca tot mai sus în Serviciul statistic. Iar locul acela îi dă puteri extraordinare și răscumpără toate umilințele îndurate. Henry știe precis ce vrea și nu economisește nici un efort spre a reuși.

Așa că Picquart nu poate fi retrimis la trupă: Picquart rămâne și pe mai departe șeful fictiv al serviciilor secrete franceze.

Domnul Löbl ar fi vrut să-i spună lui Mathieu Dreyfus că singura cale de a-l salva pe fratele acestuia, pe nenorocitul trimis să moară într-o cușcă la tropice, ar fi să ia legătura cu contele-maior, o persoană foarte importantă și distinsă, în bune relații nu numai cu el, cu domnul Löbl, ci și cu cele mai importante personalități ale momentului. Una dintre aceste figuri foarte importante (foarte importante!) este von Schwartzkoppen, atașatul militar al Germaniei la Paris. Păi, toată lumea știe că domnul căpitan Alfred Dreyfus a fost condamnat fiindcă ar fi colaborat cu tradiționalul inamic al Franței: Germania. Or, dacă atașatul militar neamț ar da o declarație prin care să-l disculpe fără echivoc pe Dreyfus și dacă ar fi dispus să admită și cine este adevăratul spion… Din păcate, domnul Löbl n-a avut ocazia să-i spună toate astea lui Mathieu, acesta grăbindu-se în clipa respectivă cine știe unde. Păcat!

Dar domnul Löbl a rămas în fața porții casei familiei Hadamard. Se joacă în surdină cu un „crieri” și așteaptă. Chiar și când Esterhazy părăsește clădirea, împreună cu văduva și fiul verișorului decedat, domnul Löbl rămâne în continuare sub o streașină, drept, cu garoafa la butonieră și o carte învelită într-un ziar sub braț. Esterhazy îl salută scurt, cu mâna la chipiu și, urcând cu ai lui într-o birjă, le explică în șoaptă că domnul Löbl este unul dintre cei mai cunoscuți detectivi particulari ai Franței, angajat să păzească familia Hadamard. (Familia Hadamard este o familie foarte importantă.) S-o păzească de cine? Iată, evreii ăștia sunt nu numai bogați, dar și atât de importanți încât [ își permit o pază personală. Și nu numai atât, continuă să le explice maiorul rudelor din provincie, detectivul ăsta particular dispune de o armată întreagă de agenți și președintele republicii a ordonat ca o jumătate din costurile foarte piperate ale acestei supravegheri să fie preluată din fondurile statului! (în privința aceasta, Esterhazy habar n-are cât de aproape se află de adevăr: filarea sistematică a familiilor Dreyfus și Hadamard este finanțată desigur din banii contribuabililor!)

Nu, domnul Löbl nu părăsește locul nici după ce birja cu contele și însoțitorii săi dispare de pe strada unde locuiește familia Hadamard. Domnul Löbl rămâne pe loc și privește țintă o anumită fereastră. Aici apare, la un moment-dat, o femeie. Domnul Löbl o soarbe din ochi, își umple sufletul și pleacă fericit. Este femeia întâlnită la Biarritz și căreia nu îndrăznise să-i adreseze nici un cuvânt, însă o petrecuse acasă, la zece pași distanță, seară de seară.

(Frumoasa adorată este sora mai mică a lui Lucy Dreyfus. O vreme, nici ea nu știe cine este nebunul ce se ține după ea. Nici un agent nu este atât de obraznic! Dar comunitatea evreiască din Paris este o ogradă unde, până la urmă, toată lumea află de toată lumea. Acela nu este altul decât domnul Löbl, un om foarte cumsecade, foarte cult, puțin ciudat, necăsătorit. Prin „spionu”, oglinda fixată pe zidul de lângă geamul ei, domnișoara îl urmărește nevăzută ore în șir. Oricum, domnul Löbl e prea bătrân pentru tânăra Hadamard. Păcat! Din nou păcat!)

Între timp, într-o noapte, în Guyana, un vas, fără a aborda nici un pavilion, se apropie de Insula Diavolului. Garnizoana intră în alertă și trage cu tot armamentul din dotare în direcția corabiei care a venit, fără îndoială, să-l elibereze pe deținutul Dreyfus. Acesta vrea să știe ce se întâmplă, însă santinelele rămân mute.

Dreyfus are temperatură mai tot timpul. De mai multe ori nu mai știe dacă a dormit, dacă a leșinat sau dacă a fost treaz. Realitatea, visele, coșmarurile și cele câteva adevăruri de bază pe care și le repetă mereu (ca să nu le uite) se învălmășesc în capul său. Cele câteva idei au devenit manii. Iar momentele de luciditate au devenit și mai rele. Ore în șir se uită la „gângania lui”, cu care își împarte celula: comportamentul ei a devenit o parte însemnată a vieții lui. (Dar Dreyfus nu uită că dacă nu i-au luat încă insecta, i-o pot lua oricând.)

Dimineața, după canonada aceea neobișnuită, deținutul continuă să insiste să afle ce s-a întâmplat. Garda s-a schimbat și acum îl păzește un tânăr roșcat. Cel din timpul nopții fusese mai în vârstă și cu niște mustăți marțiale. Nici acum deținutul nu primește nici un răspuns. Ordinele sunt clare: nici un cuvânt!

Așa că Dreyfus nu poate afla ce s-a întâmplat. Dar pe el nici nu îl interesează decât dacă a avut loc cu adevărat un eveniment sau dacă a visat totul, dacă nu cumva a început să halucineze din pricina temperaturii. Garda n-are voie să vorbească. Toiul rămâne învelit în mister și febră. Dacă evreul a visat sau nu rămâne un secret de stat.

Fiindcă este cât p-aci să fie nimerit de un glonț rătăcit (?) într-un incident din Africa, Picquart adaugă un codicil la testamentul său, codicil secret Ge nu este îngăduit să fie deschis decât de către președintele Franței în caz că semnatarul ar muri. Testamentul împreună cu acel codicil secret este trimis lui Louis Leblois.

Apoi, când, cu prilejul concediului legal, Picquart se poate întoarce pentru câteva săptămâni la Paris, cei doi se întâlnesc și ofițerul relatează prietenului său de unde i se trag toate necazurile. Picquart este convins că Dreyfus ispășește pe Insula Diavolului păcatele lui Esterhazy. Leblois, care n-a fost nici o clipă dreyfusard, e tentat să facă lumină în cazul acesta. Însă Picquart știe că dacă ar da totul în vileag ar trebui să se despartă de armată. Atât de departe n-ar vrea să meargă nici el. Leblois are mâinile legate.

Dar Leblois este un „contestatar notoriu” și îi este imposibil să tacă până la infinit. Printr-un coleg de barou, un nepot al vicepreședintelui senatului, Scheurer-Kestner, Leblois mai zgândăre o dată opinia publică. Scheurer-Kestner e din Alsacia, e bătrân, e socotit incoruptibil, nu mai are ce pierde. Pe deasupra, mai e și cinstit și e convins de nevinovăția lui Dreyfus. Dar, după discuția lămuritoare cu Leblois, nici Scheurer-Kestner n-are ce face, și el are mâinile legate. Ca să intervină, folosindu-se de argumentele lui Picquart, ar trebui să facă din Leblois un sperjur. Iar ca să vorbească personal cu Picquart nu se poate, întrucât Picquart a trebuit să se întoarcă în misiunea lui fantomă din lumea ireală, unde a fost exilat.

„Picquart o să fie omorât, sau o să se răzgândească, sau o să fie și el cumpărat sau șantajat. Eu am acum un atu în mână, un atu care mâine, poate, nu va mai valora nimic. Iar acum nu pot să-l joc!” se căinează Scheurer-Kestner cu voce tare și o spune ori de câte ori are ocazia și ori de câte ori are mai mulți ascultători prin preajmă.

Apoi bătrânul vicepreședinte al senatului intră în conflict cu vechiul său prieten, Billot, ministrul de război. Armata, ca să se apere, procedează ca și comandantul garnizoanei din Guyana atunci când a intrat vasul acela suspect în apele teritoriale ale insulei: armata începe să tragă cu tot armamentul din dotare în Scheurer-Kestner. (Deși bătrânul nu și-a declinat nici o clipă identitatea încă înainte de a întreprinde ceva.) Ziarele naționaliste fac din nou tapaj. Tactica este cea veche: „Sindicatul evreiesc” a cumpărat și lideri ai parlamentului. Ziarele naționaliste nu-și schimbă mai niciodată tactica. Și nici armamentul. Este momentul să fie atacat și Picquart: pe punctul de a fi descoperit, șeful Serviciului statistic a fugit în Africa. Șefii lui vor să mușamalizeze totul.

Maiorul Henry profită de noul foc de artificii și intră și el în acțiune. Dar tirul oficial se desfășoară la întâmplare, mai mult cu scop de intimidare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.