PROCESUL O dramă evreiască (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

20.

(1898, ianuarie, februarie, noi procese, martie)

Cumnatul domnului Löbl este sionist. Domnul Löbl a avut multe discuții cu el și, până la urmă, s-au certat. Sfârșitul a fost că familia surorii domnul Löbl n-a măi venit la prânz în casa părintească nici înainte de a se muta din Paris. La început, fiindcă unul dintre copii a făcut pojar, apoi pentru că au venit zugravii și nu e bine să Iași casa singură cu ei. Acum nu mai e necesar nici un pretext: domnul Löbl mănâncă singur cu mama sa. Fărâmițând o felie de pâine și lăsând supa să se răcească, domnul Löbl povestește:

„Astăzi, abia ce m-am trezit că am și auzit-o pe doamna Hirsch strigând Herr Löbl, le lait! M-am făcut, desigur, că n-o aud și m-am întors pe partea cealaltă.” Introducerea zilnică nu poate lipsi, chiar dacă trece imediat pe un ton mult mai grav, „Zilele astea s-ar putea să fiu nevoit să prânzesc și eu în oraș. Procesul maiorului Esterhazy se anunță foarte important și-ți dai seama că nu pot să lipsesc…”

„De ce?”

„Cum «de ce?» Toată lumea mă cunoaște, nu pot să lipsesc tocmai eu.”

Bătrâna doamnă nu pricepe decât că, rând pe rând, copiii ei o părăsesc.

„Nu-i adevărat, se supără domnul Löbl. Imediat ce se termină procesul, voi veni iarăși la masă. Și așa am să încerc să trec în fiecare seară pe la tine. Dar de acolo nu se poate să lipsesc! Azi am întâlnit nenumărați domni foarte importanți. Toți vor să-mi vorbească, să-mi afle părerea. Domnul Reisz, un funcționar foarte important în ministerul de justiție mi-» mărturisit că eu cunosc mai bine decât el dedesubturile procesului. De când mă ocup de memoria bietului Gustave, am început să fiu profesionist în treburi din astea.”

Mut, „unchiul Charles” îl privește aprobator.

Ceea ce  omite domnul Löbl să-i spună mamei sale este că el a încercat zadarnic timp de mai multe zile să obțină o invitație la procesul lui Esterhazy. De fapt una tot a obținut, însă el are nevoie de mai multe. Invitația, primită chiar prin intermediul lui Esterhazy, a băgat-o într-un plic cu antetul său și a vârât plicul în cutia poștală a familiei Hadamard. De vorbit cu domnișoara Hadamard n-a vorbit încă, dar stă aproape zilnic o oră pe lângă un perete de unde se poate vedea fereastra ei. Nemaiavând altă invitație, domnul Löbl stă pe stradă în fața „Curții de război”. Peste câteva zile va face descoperirea că nu are nevoie de nici o invitație. Din clipa aceea se va grăbi să intre cât mai firesc în sală și se va așeza printre spectatori. Garoafa de la butonieră, ziarul și cartea de sub braț fac din el o figură cunoscută peste tot.

Ceea ce îl surprinde este că nimeni din familia Hadamard nu asistă la proces. Doar câțiva Dreyfus sunt de față. Cui i-o fi dat domnișoara Hadamard invitația primită de la el?

Generalul de Luxer, președintele completului de judecată, are o sarcină ingrată nu atât în privința procedurii, cât în legătură cu asistența atât de numeroasă. E foarte greu să lucrezi, se plânge el, când fiecare mișcare, fiecare gest îți este amendat, iar, a doua zi, comentat în toată presa. Procesul Esterhazy este circul de care are nevoie plebea, mai spune generalul de Luxer într-o seară, odihnindu-se într-un cerc de prieteni. Unul dintre ei l-a adus cu el și pe domnul Löbl. Acesta este preocupat să-și ofere cărțile de vizită, cu speranța că va obține și el importantele cartonașe de la prețioșii săi interlocutori. Din păcate, generalul de Luxer nu-l învrednicește cu o carte de vizită. Păcat! Foarte păcat… Dar generalul nu pricepe nici sensul procesului pe care îl conduce. „Aici nu este vorba despre circul oferit mulțimii, aici este vorba despre Dreyfus, căpitanul acela nefericit, închis pe nedrept peste mări. De ce a fost închis? Pentru că e evreu. De aceea a fost persecutat și bietul Gustave. Știm cu toții că ambii sunt vinovați. Cineva mi-a spus că atât timp cât nu se va clarifica Afacerea Dreyfus, nu se va face lumină nici în cazul lui Gustave.”

Generalul de Luxer rămâne, totuși, la părerea că misiunea sa este să-i ofere plebei circul legitim. „Dacă acei doi evrei au fost închiși pe nedrept, se confesează el unui amic, atunci de ce domnul Löbl, evreu și el, poate veni la o chermeză unde participă mai mulți generali ai republicii?” Așa că spre surprinderea generală, el nu evacuează sala și lasă lumea să se manifeste în voie. Procesul în sine este un spectacol de duzină. Declarația niciunui martor nu este fulminantă. Totul este jucat de actori mediocri într-o piesă mediocră. Fiecare mărturie este acceptată și lăsată să treacă. Audierile se termină în coadă de pește. Tribunalul îl găsește pe Esterhazy nevinovat. Maiorul conte se pomenește la apogeul vieții sale: la ieșirea din clădirea tribunalului este primit de mulțime cu onorurile datorate unui erou național. Triumful este prelungit ore în șir. Aclamându-l, oamenii se îmbrățișează, se consemnează victoria pentru eternitate. De pe soclul său, Esterhazy nu mai are timp să-și vadă rudele, inclusiv soția, care nu se înghesuie printre cei ce-l ovaționează, foștii camarazi, domnul Löbl. Nici unul dintre aceștia nu se mai află în jurul său. Doar mulțimea ce-l poartă și-l înalță ca o maree.

Domnul Löbl pare că s-a înșelat: procesul Esterhazy n-a fost procesul lui Dreyfus. Cu Dreyfus s-a terminat, acum generalii se răfuiesc și cu cei ce sunt de altă părere. De pildă, cu Picquart. Acesta este arestat imediat după triumful lui Esterhazy. Domnul Löbl îi explică mamei sale: „Deocamdată, nu e nimic de făcut pentru bietul Gustave până ce nu se lămurește Afacerea Dreyfus. Dar nu se poate lămuri Afacerea Dreyfus până ce nu se va lămuri cazul Picquart. Și cine știe câte asemenea succesiuni din succesiune se vor mai naște…”

„Iar, până atunci, Dreyfus va sta pe Insula Diavolului”, replică mama.

Domnul Löbl are dreptate. După cazul Picquart, apare acum și cazul Zola. Marele scriitor – ale cărui cărți domnul Löbl le-a citit pe toate și acum le plimbă cu statut preferențial, rând pe rând, zilnic cu el — scrie un nou articol incendiar, „J’Accuse!” în acest manifest-scrisoare către președintele republicii, Zola îi acuză pe toți cei pe care-i consideră vinovați de eroarea judiciară intenționată împotriva lui Dreyfus. Clemenceau, proprietarul Aurorei, dar și foarte mulți alți intelectuali se află alături de Zola. „J’Accuse!” va intra în istoria culturii. Interesant este că, fără a i se putea diminua meritele lui Zola, acesta și-a ocupat rolul în urma a două refuzuri succesive: Leblois i-a cerut, inițial, prietenului său Marcel Proust să scrie un asemenea manifest. Evreul Marcel Proust refuză sub motiv că nu e suficient de celebru și că ar fi mai bine ca un creștin să ia o asemenea inițiativă. Atunci,  Leblois i s-a adresat lui Francois Coppée.

Eroare: Coppée nu numai că refuză, însă începe să se manifeste ca un antidreyfusard convins. Zola a fost abia cel de al treilea solicitat, doar că se va achita strălucit de misiune și va plăti la rândul său cumplit pentru atitudinea-i tranșantă. (Nici peste o sută de ani de la moartea sa accidentală, nu lipsesc vocile ce pretind că accidentul ar fi fost pregătit…)

Mulți intelectuali sunt de partea lui Zola, dar și mai mulți se află împotriva lui. Presa de dreapta trece la tradiționalele atacuri prin învăluire: Zola nu este francez, nu este deloc francez. Apoi intră în colimator tatăl său, i se inventează rude compromițătoare. Armata și prelații, folosindu-se de imunitatea stării lor „de tabu” – „oricine atacă armata și prelații, atacă și istoria și specificitatea neamului” —, încep să facă ordine în casă. Esterhazy este pensionat, Picquart scos din armată, dar ținut mai departe în detenție, Scheurer-Kestner nu mai reușește să fie reales vicepreședinte al senatului, lui Zola și redactorului responsabil de la Aurora li se intentează un proces. Presa demolatoare își face necontenit datoria, judecătoriii – de data asta în civil, întrucât un proces militar ar fi însemnat că generalii au ridicat mănușa aruncată de scriitor – au o singură grijă: despre Dreyfus nu este voie să se discute nici un cuvânt. Dreyfus nu mai există. Chiar și numai pronunțarea numelui lui reprezintă un atac la demnitatea națională!

Din procesul Dreyfus s-a născut procesul Esterhazy, din procesul Esterhazy trebuia să se nască procesul Picquart, însă s-a născut procesul Zola – Perreux (redactorul responsabil, cel care a publicat scrisoarea-manifest).

Procesul acesta riscă să devină eveniment monden numărul unu al anului, procesul proceselor. Pentru prima oară apar și gazetarii de peste hotare. Domnul Löbl este încântat să-l cunoască pe domnul Theodor Wolff, corespondentul lui Berliner Tageblatt.

„Dezgustător!” spune mama domnului Löbl, „până și din nenorocirea bietului căpitan și a unui neam întreg au reușit să facă o reprezentație de French can-can!

Și alții simt dezamăgiți, chiar din motive diferite. „Spectacolul” Zola se reduce la încercările apărării de a reveni la cazul Dreyfus și la preocuparea președintelui completului de judecată, domnul Delegorgue, de a împiedica acest lucra. Toate personajele procesului Dreyfus defilează din nou prin fața publicului, a judecătorilor, a juraților: Lucy Dreyfus, generalul Mercier, avocatul Demange, senatorul Scheurer-Kestner, generalul Gonse, colonelul Picquart, echipa de la Biroul statistic (Henry, Lauth, Gribelin). După care, în jocul acesta sunt amestecate și alte personaje din celelalte procese: domnișoara de Comminger, doamna de Boulancy, generalul de Pellieux etc. (Toate particulele acestea de noblețe dau un luciu întregii murdării.) Iți trebuie o memorie de elefant, asemenea celei a domnului Löbl, pentru a mai ști care actor ce rol joacă. Apoi, din nou vechii actori: generalul de Boisdeffre (șef de Mare Stat Major sub câți miniștri?), Esterhazy.

Ca orice reprezentație de succes, procesul Zola & Perreux naște comentarii:

Ziarele de extremă dreaptă acuză, tună și fulgeră împotriva încercării criminale, menite să terfelească onoarea armatei și demnitatea națională;

Ziarele de centru dezgroapă vechi iregularități ale justiției.

Ziarele străine, încă în timp ce procesul e în toi, dau o știre extraordinară: scriitorul Emile Zola a fost condamnat.

Comentările din presă nu reprezintă decât ecoul agitației populației. Domnul Löbl este profund dezamăgit: toate înaltele sale cunoștințe au ieșit șifonate din proces. Confruntarea aceasta n-a fost decât un măcel general. încercările de a aduce vorba despre Dreyfus au iscat explozii ce au aruncat așchii în stânga și în dreapta. Degeaba repetă la nesfârșit domnul Delagorgue că Dreyfus cade sub incidența lucrului judecat, Georges Clemenceau, de altfel un ateu, ripostează cu mult efect, arătând spre crucifixul de pe masa judecătorilor: „Și el este victima unui lucru judecat!”. Apărarea este disperată că nu poate tăia nodul gordian, interzicându-i-se să vorbească despre deportatul de pe Insula Diavolului, acuzarea este disperată că nu poate să îndepărteze umbra lui Dreyfus, ce planează peste tot. Două înfrângeri din care nu s-a născut nici o victorie.

Ca un elev silitor, domnul Löbl revine la prânzurile cu mama:

„Știi, îi spune el, sunt momente când ai impresia că totul se duce naibii.”

„Se răcește supa”, se plânge mama și domnul Löbl își dă seama că totul în viață este trecător.

„Am aici numărul de azi din L’Aurore. Este reprodusă negru pe alb corespondența dintre generalul Gonse și colonelul Picquart. Bătrânul senator Scheurer-Kestner a povestit și la proces – ieri că generalul Gonse știe că nu Dreyfus, ci Esterhazy a scris hârtiile acelea dezgustătoare. Și, totuși, Dreyfus este închis, iar Esterhazy sărbătorit.” Domnului Löbl îi vine foarte greu să vorbească despre asta: până nu de mult s-a tot lăudat cu relația sa cu contele…

„Scheurer-Kestner este un om foarte de treabă, aprobă mama. E tot din Alsacia. L-am cunoscut pe vremea când mai eram domnișoară. Un „domn”: cumnat al lui Charles Floquet și al lui Adolphe Charras, unchi al lui Jules Ferry, socru al lui Marcelin Pellet..,” (Bătrâna doamnă vorbea de parcă ar fi citit din cartea lui Maurice Baumont, deși n-ar fi exclus ca tocmai acesta să fi aflat atâtea amănunte de la martorul extraordinar care a fost mama domnului Löbl.)

„Droumont scrie că e evreu, comentează Oscar.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.