PROCESUL O dramă evreiască (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

„Slavă Domnului!” zice și îi mai întinde o dată punga cu bomboane fetei.

Și iată că revine și patroana, la braț cu Esterhazy.

„Domnule Dupond, dați-mi voie să vi-l prezint pe domnul Dupont. Dânsul e cu «t», nu cu «d» la sfârșit.” Cei doi își strâng grav mâinile. „Domnul Dupont, mai precizează madame René, a cumpărat 30% din acțiunile întreprinderii noastre. Mă duc să văd ce face Lily”.

Esterhazy se așază și îi spune în șoaptă lui Löbl:

„Eu, din păcate, trebuie să mă retrag. Sunt martor în acel proces nerușinat al unor dușmani ai națiunii. Dar, ca unui vechi prieten, dacă-mi permiteți să vă spun așa, vă sfătuiesc să cumpărați și dumneavoastră niște acțiuni ale acestui stabiliment. E o afacere de mare viitor.”

„Acțiunile se referă la întregul tripou sau fiecare acțiune reprezintă câte o fată sau câte un obiect din local” se interesează domnul Löbl, care habar n-are de afaceri. La început și-a impus să fie „revoltător de rece” cu Esterhazy, însă, între timp, și-a zis că e mai bine să fie „perfid” și să nu-și arate sentimentele.

„Doamne ferește! Fiecare acțiune este parte din tot. Eu va trebui să părăsesc pentru o vreme Parisul. Dacă vă interesează acțiunile mele…”

„Iat-o și pe frumoasa noastră Lily”, revine patroana cu o fată.

„Pe noi vă rugăm să ne scuzați, spune domnul Löbl, ridicându-se. Sănătatea înainte de toate! Dacă sănătate nu e… Mi-a făcut mare plăcere, domnule Dupont, o să mă gândesc la propunerea dumneavoastră! Iar către cealaltă fată: încearcă să mai afli noutăți despre… despre…ă… magazinul de modă!”

„Dar…”

„Îți dai seama că suntem amândoi interesați!”

„Vai, domnule Dupond, se revoltă patroana, în localul nostru nu se tratează afaceri! Aici nu este decât un cuib de amor, unde nu suntem interesați decât să lăsăm în stradă gândurile noastre zilnice.” „Dar nu este vorba despre nici un fel de afaceri, stimată doamnă, doar că domnișoara Aimée posedă un gust desăvârșit și, de când mă consiliază, cumnata mea a devenit cea mai elegantă persoană din Paris.”

Explicația ar putea părea plauzibilă: domnul Löbl însuși este întotdeauna îmbrăcat la trei ace. Dar acum nu mai poate zăbovi, a venit timpul să se retragă împreună cu Lily.

Scena nu rămâne nici o clipă goală. Acum își face apariția un tânăr locotenent, în vreme ce Esterhazy trebuie să plece și el: contele mai are în ziua aceea de dat un spectacol la tribunal.

Patroana îl poftește pe junele ofițer înăuntru, însă acesta ezită:

„Îl caut pe domnul colonel…”

„Fără nume, stimate domn, și fără grade! Aici toți clienții noștri sunt la fel de bineveniți.”

„Trebuie să-l găsesc urgent pe domnul…”

„Aici nu veți găsi decât căldură și amor” se încăpățânează madame René.

„Doamnă, eu sunt în exercițiul funcțiunii! Pot să chem poliția daca mă împiedicați să…”

„Poliția?! De ce s-o chemați? Și poliția face parte dintre clienții noștri.” Și patroana îl poftește pe tânărul locotenent la o masă și-i oferă de băut. „Dumneavoastră sunteți nefericit. Aici puteți uita de toate relele!”

„Eu nu execut decât un ordin” face ofițerul abătut.

„Aici singurele ordine sunt cele ce vin de la simțămintele noastre, îl învață buna doamnă. De altfel, n-am glumit: dumneavoastră păreți nefericit, de parcă v-ar fi părăsit pentru totdeauna cineva foarte drag.”

„De unde știți?!”. Flăcăul roșește până în vârful urechilor.

„Se vede pentru cine are ochi să vadă. Nu există decât două soluții: fie că vă lăsați consolat de fetele noastre, fie că stați de vorbă cu…”

„Dar ea a…”

„Știu! Dar avem cele mai bune medii din Paris și o ședință de spiritism v-ar putea ajuta din plin.”

„Eu n-aș vrea… Știți, e un lucru foarte intim…”

„Casa noastră este atât de confidențială încât tot ce intră aici rămâne aici și nimeni nu-și mai amintește decât de ceea ce dorește.”

Între timp, procesul Zola continuă în același ritm de melc, mai agitat pe stradă decât în sala de judecată. Participarea la dezbateri devine tot mai periculoasă și mai multe persoane, dintre care unele din familii foarte bune, au fost bătute cumplit doar fiindcă fac parte din tabăra opusă. E mai prudent să asiști de la distanță și domnului Löbl nu-i pare deloc rău că nu aude discursurile naționaliste ale generalilor, dintre care de Peilieux, cel ce l-a anchetat pe Esterhazy, pare cel mai dispus spre tirade. Esterhazy însuși dă și el o reprezentație în stilu-i caracteristic – refuză să răspundă la orice întrebare, după ce a trântit un monolog despre patrie, onoarea de ofițer și umilințele pe care nu mai este dispus să le înghită. Probabil că a fost cineva care l-a învățat această stratagemă, pentru că, deși nu se mai bucură de entuziasmul din timpul triumfului său personal, se află în fața unei noi victorii, iar el o savurează anticipat. Iar uralele ce-l întâmpină în stradă îi dovedesc justețea interpretării sale.

În particular, Esterhazy se laudă că, de fapt Clemenceau n-a încercat decât să se răzbune fiindcă n-a avut același succes ca și contele la Leonide Leblanc, frumoasa societară a Comediei Franceze, ale cărei grații cei doi și le disputaseră cam în același timp. Povestea de alcov dă un condiment în plus unei intrigi ce riscă să devină prea sobră. Esterhazy nu face decât să se bazeze pe reacția firească a maselor: „Contele ăsta e dat naibii, e un mare pișicher, e de-ai noștri!”

De altfel, după scena cu Esterhazy încep să cam lipsească noi capete de afiș pentru orizontul de așteptare al publicului larg, deși și-au mai făcut apariția și alte persoane cunoscute, însă majoritatea dintre ele dând declarații în favoarea lui Zola. Atât Anatole France, cât și alte celebrități au fost ascultate cu prea puțin interes de către intelectuali. Lumea se ceartă de acum pe stradă pentru sentință, procesul propriu-zis nu mai interesează pe nimeni. Discursul lui Zola însuși a fost pur și simplu enervant, acuzatul vorbind despre valoarea sa literară, despre propria-i nemurire, care, negreșit, va fi și nemurirea Franței. („Interesant este, a remarcat imediat Labory, avocatul apărării, interesant este că toți cei ce au aplaudat frenetic patosul de paradă al generalilor, n-au suportat patosul sincer al scriitorului. Și asta numai pentru că emfaza lui Zola n-a venit în sprijinul sentinței așteptate de toți. De ce să se fi agitat ei atât timp, dacă nimeni nu va fi condamnat?”).

O palidă zvâcnire de interes o mai oferă pledoariile lui Labory și Clemenceau. E bine: finalul trebuie să fie melodramatic și corespondenții de presă pot relata despre lacrimile vărsate de doamnele din asistență.

În timpul ăsta, deținutul Dreyfus A. stă ghemuit în celula sa și filosofează asupra „comportamentului lipsit de sens” al gânganiei de care se leagă tot mai mult: Dreyfus are gura mereu uscată și apa leșioasă nu-i poate astâmpăra setea. El nu știe nimic nici despre domnul Löbl, nici despre răposatul Gustave, dar, mai ales, nu știe nimic despre procesele ce «duduie Parisul și, prin ricoșeu, întreaga Europă. El nu simte  decât setea și o cumplită disperare că toată lumea l-a uitat, el fiind obligat să plătească o pedeapsă indirectă. Asta fiindcă e tot mai convins că nu e inocent, că are ce plăti, chiar dacă a fost condamnat pentru fapte ce niciodată nu i-au trecut prin cap. În Franța, Alfred Dreyfus n-a fost un evreu practicant, el a crezut în Dumnezeu atât cât i-a cerut educația și rangul, dar până în ziua aceea nenorocită de 15 octombrie 1894, când a fost arestat atât de neașteptat, n-a prea conversat cu Divinitatea. Acum, deși în adâncul sufletului este convins că ai lui suferă și nu l-au uitat, deși vorbește în gând ore întregi cu Lucy, cu Mathieu, cu copiii, începe să se adreseze și lui Dumnezeu. Ca să țină riturile după datină îi lipsește pregătirea, însă începe să le practice așa cum le ține minte sau cum crede el că ar trebui să fie ținute.

Zola, Clemenceau, Anatole France îi sunt în clipele acestea mai străini decât nenumărații figuranți ce-i revin întâmplător în memorie. În orice caz, bătrâna servitoare din scena cu dejunul este infinit mai importantă pentru el. De Theodor Herzl nici măcar n-a auzit. Și nici de atâția alții, a căror soartă habar n-are că a influențat-o decisiv.

Dacă lumea l-a uitat, își spune, atunci trebuie să-l câștige drept partener de discuții pe Dumnezeu. Aceasta este ultima lui soluție.

De data asta, Oscar o ascultă pe maică-sa și nu se duce la tribunal la pronunțarea sentinței. Bătălia din stradă riscă să pătrundă oricând și în sala de judecată. Dar pronunțarea o află încă în aceeași zi: redactorul responsabil al Aurorei este condamnat la patru luni închisoare și 3 000 franci amendă, iar Emile Zola este osândit la un an închisoare și 3.000 franci amendă.

O mână grijulie face ordine în arhive, după agitația produsă de procesul Zola. Toate actele revin de pe unde au fost folosite și se reașază cuminți între celelalte foi, cele despre care s-a considerat că nu e oportun să fie scoase la vedere. Dosarul Dreyfus se află iar în ordine perfectă.

Despre Dreyfus nu se pronunță nimic în justificarea sentinței. Parisul mai jubilează o dată. Onoarea națiunii este iar salvată. Onoarea armatei este și de data asta salvată. „Sindicatul evreiesc” mai suferă o înfrângere. Spectacolul pare definitiv terminat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.