PROCESUL O dramă evreiască (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

26.

(Secolul XX)

Adevăratul proces de revizuire al lui Dreyfus a trecut aproape neobservat. El a durat peste doi ani (între 3 martie 1904 și 2 iulie 1906), a scos la iveală fals după fals și l-a reabilitat, în sfârșit, definitiv pe cel ce fusese arestat în mod atât de neașteptat cu aproape 12 ani în urmă.

Dar deja după Rennes, la 24 decembrie 1900, s-a declarat o amnistie implicând pe toți cei ce au avut o legătură cu procesele Dreyfus, cu excepția lui Dreyfus însuși. în felul acesta, falsificatori și martiri, sperjuri și persecutați deveneau cu toții o apă și un pământ. Bineînțeles că acei ce se știau cu adevărat nevinovați au protestat. Drept urmare, s-au simțit obligați să protesteze și ceilalți.

La 12 iulie 1906, Dreyfus și-a recâștigat în mod oficial onoarea.

La 13 iulie, în aceeași cazarmă unde cu doisprezece ani în urmă a avut loc groaznica scenă a degradării (însă într-un cadru ceva mai restrâns, la cererea lui Dreyfus însuși), fostul condamnat a fost ridicat la gradul de maior și decorat cu legiunea de onoare în rang de cavaler. Cei ce au strigat în 1894 „Jos trădătorul! La ștreang cu jidanul!”, zbierau acum cu aceeași convingere „Trăiască Dreyfus!”

Între timp, au murit Scheurer-Kestner, Bernard-Lazare, Zola. Ultimul, otrăvit de emanațiile unei sobe defecte de cărbuni. Ulterior s-au făcut cercetări nu foarte convinse în legătură cu o supoziție de asasinat. Ancheta s-a terminat în coadă de pește. (Domnul Löbl nu poate pricepe nici treaba asta: „Cum adică, pentru un căpitan evreu necunoscut, socotit de mulți, fără dubiu, vinovat, s-au făcut atâtea demersuri, iar pentru cel mai mare scriitor francez al timpului rotițele justiției s-au târât tot mai încet, până ce s-au împotmolit cu totul. Care este logica acestei lumi? Dacă s-ar fi folosit doar 1% din energia necesară reabilitării lui Dreyfus, gazetele din Franța și de aiurea ar fi avut material de senzație timp de ani de zile în prezumția de crimă în cazul celebrului Zola. Și, totuși…”)

Apoi Georges Clemenceau a devenit șeful unui cabinet, iar alungatul din armată Picquart ministru de război. După care, generalul Picquart, un foarte prost călăreț, a căzut de pe cal și a murit și el. În același an 1914, cu doar două zile înaintea izbucnirii războiului, Jean Jaurès a căzut victima unui atentat. Alfred Dreyfus, retras din armată și trăind departe de lume, a revenit voluntar, a participat la bătălia Verdunului și a terminat conflagrația în calitate de comandant al parcului de artilerie Orléans, cu gradul de locotenent-colonel.

Domnul Löbl n-a reușit să obțină reabilitarea răposatului său frate. Domnul Löbl însuși a luptat cu gradul de locotenent în armata franceză în primul război mondial, a căzut prizonier cu toată compania din care făcea parte, a fost dat dispărut pentru aproape trei ani, apoi a revenit la Paris și s-a prezentat din nou pe front. A terminat războiul cu gradul de căpitan.

Din lagărul de prizonieri, i-a scris epistole cenzurate, însă foarte optimiste mamei sale. Nemții ar fi putut să prezinte aceste scrisori cu scop de propagandă întregii lumi: prizonierul lor pretindea că se simte bine, că are nenumărate ambiții și planuri de viitor și consideră lagărul de prizonieri pentru ofițeri un fel de tabără de vacanță. „Astăzi ne-am spălat efectele și le-am pus la uscat. Imaginea țesăturilor colorate, mișcându-se necontenit în boarea ușoară, producea reflexe extrem de plăcute pe cerul albastru și atât de transparent, în care munții par să fie la doi pași de tabăra noastră. Am primit niște reviste ilustrate și, profitând de vremea superbă, am petrecut întreaga zi în aer liber, citind și povestind între noi.”

Domnul Löbl nu bănuia că scrisorile sale erau citite și copiate în mod special: afirmațiile sale că purta discuții cu „oameni foarte importanți” au trezit interesul cenzurii. Totuși, nimic n-a transpirat în legătură cu acele discuții.

La 12 iulie 1935, Alfred Dreyfus moare la Paris, „cu doar cinci ani înainte ca trupele hitleriste să pătrundă în Paris” cum se exprimă Maria Matray, dar și exact în aceeași zi în care, cu douăzeci și nouă de ani în urmă, a fost declarat nevinovat de toate acuzațiile ce i s-au adus.

Domnul Löbl, în schimb, rămâne la fel de activ ca întotdeauna. Cât a fost în lagărul de prizonieri și nu s-a mai simțit sâcâit de plicticoasele probleme zilnice, de ele având grijă paznicii, a avut tot timpul să se gândească la viață și la moarte. Ce rost au toate? Le suportăm din pricină că întotdeauna mai există o speranță. Când nu mai există speranța, murim. Atunci nu mai avem pentru ce trăi. Dar toate astea nu explică decât „de ce” și nu „ce rost are”. Rostul, își spune domnul Löbl, este Dumnezeu. Asta este descoperirea unui domn Löbl mai degrabă ateu decât credincios.

Arhivarul este pe punctul de a lua dosarul și de a-l scoate iarăși la lumină. în ultima clipă, se răzgândește și ia un alt dosar.

Toate sunt importante, toate își au viața lor. Unele zac timp de secole scufundate în praf și, când nimeni nu s-ar mai aștepta, sunt duse din nou la plimbare.

Intermezzo

Domnul Löbl nu mai are nici un fel de relații cu rudele, doar cu mama, desigur. Soția bietului Gustave, recăsătorindu-se, a părăsit Parisul și s-a convertit la creștinism împreună cu întreaga ei familie. Ea avea să moară la Szeged, în Ungaria, dar soțul și copiii, împreună cu toți ai lor, vor muri în lagăr, de parcă ar fi rămas evrei. Un singur nepot al domnului Löbl se va întoarce de la Auschwitz, cei doi se vor întâlni, însă relațiile dintre ei vor rămâne reci.

În schimb, sora și cumnatul domnului Löbl vor face parte dintr-unul dintre primele valuri de coloniști plecați în Palestina. Copiii, ascultătorii atât de cuminți ai poveștilor domnului Löbl în casa bunicii lor, vor lupta cu arma în mână pentru statul ce se năștea. Un fiu al unuia dintre acești nepoți ai domnului Löbl va face parte dintre apropiații lui Ben Gurion. Pe acest sabri domnul Löbl îl va cunoaște abia în 1953 și tânărul, bronzat de soare și vânt, ofițer în armata statului Israel, va găsi cu greu un mijloc de dialog cu bătrânul parizian. în primul rând că nu va pricepe de ce s-au lăsat toți evreii europeni să fie mânați spre camerele de gazare. Asta i se va părea domului Löbl o impietate și nici măcar nu va încerca să-i explice tinerei sale rude ce s-a întâmplat cu adevărat pe vechiul continent.

„Pe vechiul continent?! Pe vechiul continent ne aflăm noi, va replica din nou tânărul. Va trebui să vii să simți fiecare piatră pe care calci în Israel, fiecare piatră având semnificații biblice. Fiecare piatră este pentru noi o bucățică de istorie, vino să vezi! Ce poți să simți aici, în metrou sau în locurile ce nu amintesc decât de nenumăratele nedreptăți și umilințe la care am fost mereu supuși?”

Domnul Löbl se va supăra: Parisul este viața lui. Să consideri Parisul o eroare e ca și cum ai considera întreaga lui viață o eroare.

Dar până la toate astea va trebui să mai treacă mult timp. Deocamdată, acest sabri sigur pe sine abia se naște, iar domnul Löbl, din nou civil după primul război mondial, încearcă să-și regăsească viața „de dinainte”. Nu reușește în întregime, însă se readaptează foarte repede. Călătorește în Germania, Austria, Cehoslovacia și întâlnește mulți oameni foarte importanți. Reîntors la Paris îi povestește mamei o mulțime de lucruri pline de învățăminte în legătură cu apropiata reabilitare a bietului Gustave de care el, domnul Löbl, n-a uitat nici o clipă, nici măcar în tranșee.

Astfel, în călătoria sa cunoaște mai mulți artiști și filosofi. Cu unul dintre aceștia are chiar dispute: cu marele eseist și scriitor Max Brod. Domnul Löbl cunoaște Procesul de Kafka și susține că Franz Kafka s-ar fi inspirat din Afacerea Dreyfus. Replica lui Max Brod („Asta-i o prostie ce nu restrânge decât, în mod absurd, semnificația capodoperei.”) nu-l convinge. „Pot să indic și corespondența personajelor” se încăpățânează el. Și continuă: „Eu nu spun că procesul lui Alfred Dreyfus este procesul imaginat de domnul Kafka, spun doar că de acolo s-a inspirat. Pot chiar să vă indic și corespondența personajelor!”

Dar Max Brod nu poate fi convins.

Nici Dreyfus nu acceptă această idee. Intre 1907 și 1914, domnul Löbl n-a reușit să ajungă nicicum la Dreyfus, deși i-a scris o mulțime de scrisori și a obținut, la rându-i, mai multe răspunsuri ample. După 1928, Dreyfus fiind deja bolnav și țintuit în casă, l-a primit timp de mai mulți ani pe domnul Löbl și cei doi s-au întreținut ore lungi. Dar nici Dreyfus nu acceptă că el i-ar fi slujit de model lui Kafka:

„Domnul K. este Kafka însuși, adică și el, și eu, și dumneata.”

Domnul Löbl e nemulțumit că descoperirea sa literară, „Limpede ca lumina zilei”, nu e acceptată de nimeni. Adică nu chiar de nimeni: mama îi dă, ca de obicei, dreptate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.