Quo vadis Romania? (Noul secol anonim al românilor)

Din punctul de vedere al maghiarilor, nici un savant nu a reuşit să explice cu adevărat convingător unde a dispărut din istorie aproape 1.000 de ani poporul român, misteriosul „mileniu tăcut” din istoria noastră. Maghiarii, hunii şi celelalte triburi migratoare care s-au instalat foarte târziu în Câmpia Panonică s-au grăbit prin istoricii lor comici de mai târziu să afirme că ne-am retras la sud de Dunăre şi că ne-am abandonat pământurile, dintre cele mai bune din Europa. Şi asta după o existenţă pe teritoriu neîntreruptă, atestată ştiinţific, de vreo 8-10 milenii. Pământurile erau tocmai bune pentru ca ei să le ia în posesie fără luptă, fără nici o opoziţie. Totuşi, nu e mai puţin adevărat că pentru un timp cât o istorie urmele scrise sunt foarte puţine, iar cele importante ne-au fost furnizate chiar de cronicarii maghiari, deşi mărturiile arheologice abundă.

De vreo 25 de ani, dacă nu chiar de vreo 40, începând de prin 1975 deci, România a intrat într-un alt con de umbră al istoriei sale, cu tendinţe agravate de dispariţie. Dacă Nicolae Ceauşescu, un stalinisto-leninist dogmatic, ar fi fost înlăturat în 1975, adică după două mandate de cinci ani, şi ar fi fost înlocuit de un alt bolşevic, Ion Iliescu, mai brejnevist, chiar mai gorbaciovist (glasnost şi perestroika), alta ar fi fost România astăzi. Dar Securitatea zisă naţionalistă l-a apărat (şi s-a apărat!) cu dinţii pe dictatorul în decădere. Ceauşescu a rămas singur, prin voinţa sa şi a clanului său familial, fără prim-ministrul său informat şi util, Ion Gheorghe Maurer, fără idei personale, fără viziune, dar cu un diabet handicapant. Nu l-am mai fi avut pe Ion Iliescu după 1989, cu cele vreo patru mandate ale sale, două mai scurte, dar două întregi de patru ani. Am fi fost scutiţi de mediocritatea sa (criminală în acei ani!) de aparatcik cu şcoală la Moscova în anii ’50. Şi poate am fi scăpat, după 1989, şi de fiul său politic, coruptul Adrian Năstase, şi poate chiar de marinarul infernal Traian Băsescu. N-a fost să fie!

Azi, cu toate zgomotele asurzitoare ale presupusei democraţii de import, am intrat cam demult într-un nou secol anonim al istoriei noastre. Greşelile, laşităţile, incompetenţele, ratarea oportunităţilor se plătesc, şi încă foarte scump. Aproape nu mai avem relaţii economice cu Rusia. Cele diplomatice sunt pur formale, fără substanţă şi fără consecinţe. Cum s-a ajuns aici într-un timp atât de scurt? Colonialii euroatlantici ne interzic un alt comportament. Cu Ungaria, relaţiile nu au fost atât de jos decât pe la începutul secolului trecut, înainte şi după 1918. Un politician maghiar din România urmărit de justiţie s-a refugiat la Budapesta, iar guvernul maghiar refuză să-l trimită acasă. Ungaria, cu complicitatea lui Călin Popescu Tăriceanu prim-ministru şi a lui Mihai Răzvan Ungureanu ministru de Externe, sub ochii binevoitori ai serviciilor secrete române, şi-a însuşit cu tupeu şi iresponsabilitate moştenirea Emanuil Gojdu. Ungaria a inventat astfel un casus belli cu România, poate ireparabil, comparabil cu cele existente între România şi Rusia în ceea ce priveşte Basarabia şi tezaurul României. Relaţiile între vecini nu pot fi clădite pe trădare, rapt şi ultimatumuri teritoriale.

Marele vecin de la nord şi est, Ucraina, a intrat într-o epocă dramatică, chiar tragică a istoriei sale, sfâşiată fiind de interese inavuabile de la Vest şi de la Est. Oricum, teritorii româneşti, Bucovina de Nord, cu Cernăuţi, Transcarpatia cu Maramureştul de Nord, Basarabia de Sud, cu cele trei judeţe – Bolgrad, Cahul şi Ismail – au fost adăugate forţat Ucrainei de puterea sovietică (rusă), şi deci dialogul dintre cei doi vecini, România şi Ucraina, a fost şi va rămâne dificil chiar dincolo de procesul cu Insula Şerpilor şi platoul continental.

Mizeria şi micimea conducătorilor români de după 1989 sunt date şi de lipsa de proiect naţional pentru Basarabia, numită azi Republica Moldova. Oficialii ruşi spun de câte ori au în faţă patrioţi români că ei sunt dispuşi să negocieze revenirea Basarabiei la România, dar vor să poarte negocierile cu reprezentanţi ai poporului român, şi nu cu prepuşi români ai puterilor occidentale. Oricât de machiavelici ar fi diplomaţii ruşi, în aceste afirmaţii e o doză de adevăr neluată în considerare de nimeni, în ultimii 25 de ani, la Bucureşti.

Austria, prin reprezentanţii săi autorizaţi şi în interesul său, s-a pus să ne hăcuiască şi pădurile. Asta după ce a obţinut în condiţii dubioase (de la acelaşi corupt Adrian Năstase) petrolul şi gazele româneşti. Dintre toate ţările apropiate, Austria este cea mai agresivă, cea mai violentă şi obraznică în relaţia cu România. O depăşeşte şi pe micuţa ei soră imperială, Ungaria. Foarte probabil, Austria se consideră reprezentanta Germaniei neoimperiale în această parte a Europei. Atât Austria, cât şi Ungaria sunt două ţări mici care se închipuie încă imperii, şi deci îndreptăţite să procedeze imperial cu mai înapoiata (din punctul lor de vedere şi cu concursul trădătorilor noştri!) Românie. Ungaria Mică visează chiar aberant să redevină, în dauna României, Ungaria Mare. Austria, ca şi Germania, se mulţumeşte cu o exploatare economică la sânge, fără pretenţii teritoriale deocamdată.

Serbia, cealaltă vecină şi soră ortodoxă, nu şi-a revenit încă după destrămarea Iugoslaviei, un dezastru orchestrat în primul rând de Germania, cu interese mai vechi mai ales în Croaţia. Nivelul de trai s-a prăbuşit în Serbia, asta după ce vecinii noştri reuşiseră să se descurce admirabil în blestematul de comunism. Singurii prieteni adevăraţi care ne-au rămas în vecinătate sunt fraţii noştri bizantini, bulgarii, dar tocmai pe ei nu ştim să-i apreciem la justa lor valoare. Nu trebuie uitată, dintre apropiaţi, nici Grecia, aflată azi într-un labirint economic aproape fără ieşire. Investiţiile greceşti din ultimii 20 de ani ne-au fost de mare folos. Dar, desigur, istoria nu se încheie niciodată cu ultimele evenimente, oricât de răsunătoare ar fi acestea.

Deşi am fost acceptaţi interesat (adică în interesul lor!) în clubul euroatlantic, nu suntem nici măcar ultima roată la căruţă. Vocea României nu mai e ascultată de nimeni şi suntem acceptaţi doar la masa servitorilor, când nu ni se aplică de-a dreptul un bocanc în dos. Ambasadorii occidentali dau lecţii cu voce tare Parlamentului şi Guvernului României, deşi ţările lor nu au câştigat nici un război împotriva noastră. În schimb, au reuşit să ne ocupe ţara prin serviciile noastre conduse de dragomani yesmen-i de teapa lui George Maior, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Meleşcanu etc., prin oengeuri populate cu fripturişti locali jalnici. Personaje ca Monica Macovei, Laura Codruţa Kövesi, George Maior, MRU par a fi cetăţeni ai puterilor coloniale racolaţi dintre cei care ne vorbesc limba. Ca în Africa subsahariană.

Quo vadis Romania?

Recomanda