România ca proiect geopolitic şi interesul național (VI)

România ca proiect geopolitic şi interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (VI)

FAZELE POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA 1990-2023

Confruntată cu doctrinele, prejudecățile, tezele propagandistice și politicile româno-sceptice prin care puterile locale, regionale și globale, statale și parastatale încercau să gestioneze în profitul lor relația cu o Românie aspirantă la democrație, bunăstare, libertate și demnitate națională, elita politică românească a produs guverne tot mai puțin capabile să facă față sfidărilor externe, să valorifice oportunitățile și să neutralizeze amenințările.

Politica externă românească a trecut din 1990 până în prezent prin mai multe etape de creștere și descreștere, de configurare și degradare, pe care le-am putea descrie sintetic după cum urmează.

i. 1992-1996 – o politică mimetică și reactivă, de aproximare, tatonare și balans între „vechii prieteni” și „noii prieteni”, în contextul începutului expansiunii Occidentului euro-atlantic către Orientul euro-asiatic. Este perioada dizolvării Pactului de la Varșovia și a CAER, în care România își propunea, inclusiv sub presiunea evenimentelor externe, schimbarea alianțelor, fericită să fi scăpat din lagărul sovietic, dar fără a fi apucat să măsoare exact valoarea atuurilor deținute ca membru al sferei de influență sovietice în relația sa cu Occidentul euro-atlantic. Fără tutela iritantă, dar și fără umbrela de securitate sovietică, ajunsă cu adevărat independentă, România nu mai beneficia nici de apărare nici de atractivitate față de acest Occident. De aceea, inerțial, în timp ce încerca să convingă Occidentul că încă îi este utilă inclusiv într-o lume post-bipolară, Bucureștiul căuta să păstreze legături sistemice și cu Orientul, reprezentat în special de Rusia și China. Astfel, s-a integrat entuziast în Organizația pentru cooperare economică la Marea Neagră, inițiată de Rusia și Turcia, a conservat relația amicală cu China, a continuat politica vechiului regim în Orientul Mijlociu, caracterizată de echilibru între Israel și statele arabe, a intrat în Consiliul Europei și s-a alăturat Parteneriatului pentru pace, a cultivat dialogul cu UE și NATO, încă afectat, de-a lungul întregii perioade de reacția occidentală negativă la incursiunile minerești cu obiective politice. În această perioadă, România a fost fundamental izolată și încercările sale de a ieși din izolare, practic, în ciuda unor pași înainte, au eșuat.

ii. 1996-1998 – o politică multivectorială, anticipativă și ofensivă, care să asigure României un rol de lider regional în Europa de est și sud est, cu garanții de securitate în afara alianțelor occidentale, în condițiile concilierii dintre integrare (euro-atlantică) și independență. Profitând de un statut real de independență și suveranitate, pe când dominația sovietică murise, iar cea americană nu se născuse încă, România a trecut din defensivă în ofensivă, încercând să iasă din izolare, să se afirme ca lider în regiunea căreia îi aparținea și de pe această poziție să își mențină autonomia strategică, oferind în schimbul integrării ei euro-atlantice, integrarea sa utilă în strategiile orientale ale puterilor euro-atlantice. Este perioada în care România și-a câștigat recunoașterea eligibilității pentru statutul de membru cu drepturi depline al NATO și UE, fără a fi obligată să renunțe la interesele sale naționale, la avutul național sau la relațiile tradiționale cu puterile orientale (în special cu China). Tot atunci, în paralel cu apropierea de SUA, s-a reluat dialogul cu Rusia în vederea stabilirii unui model de relație bazată pe încredere, respect și avantaj reciproc. Acestea și încă altele au fost agregate într-o doctrină de politică externă românească căreia îi voi dedica un capitol separat.

iii. 1998-1999 – politică accentuat rusofobă, moderat americano-sceptică, precumpănitor germanofilă și euro-conformă, sub toate aspectele ei adinamică. După ce la începutul anilor 1990, se știa sau, cel puțin, se credea că la Președinția României (care, în pofida faptului că potrivit Constituției nu deținea atribuții nici în planificarea, nici în realizarea și nici în controlul realizării politicii externe și de apărare a țării, fiind lăsată în afara puterilor statului, își arogase, prin abuz și conivențe politice neconstituționale, rolul decisiv în aceste domenii de importanță strategică) trebuie să fie persoane agreate de Moscova (nu neapărat explicit), beneficiare ale încrederii marii puteri (globală sau regională, nu mai conta) de la răsărit, la finele deceniului respectiv, Occidentul euro-atlantic începe încercarea de a-și plasa oamenii de încredere în conducerea României, umplând locul gol lăsat de URSS și de Rusia post-sovietică cu puțin înainte de mijlocul intervalului. Pretendenții erau (ca și în prezent) mai mulți și ei se aflau în rivalitate unii cu alții (cei mai importanți fiind SUA, Germania și Franța, precum și, în mai mică măsură, Marea Britanie). În urmărirea intereselor sale legitime România putea cocheta cu toți, se putea logodi cu unul, dar nu ar fi trebuit să se căsătorească niciodată. În perioada 1998-2000 începe, însă, procesul marital, respectiv drumul de la statutul de independență la cel de dominion, de la care nu a mai fost decât un pas la cel de colonie. Este perioada în care relațiile cu Rusia ajung în pragul ostilității (reciproce), cele cu China devin reci, iar cele cu alte state din afara lumii euro-atlantice sunt practic inexistente. În același timp, se înregistrează o diferență de orientare geopolitică (fără precedent) între Președintele României și ministrul de externe, cel dintâi având înclinație pentru parteneriatul româno-american, iar cel din urmă pentru relația româno-germană. În aceste condiții de tensiune internă, politica externă românească redevine reactivă și astfel reia drumul alinierii servile la poziția altora. Într-un atare context, Președintele Republicii, în loc să continue a personifica politica externă românească, ajunge să o personalizeze (reducând-o la relațiile personale cu liderii euro-atlantici), în timp ce Guvernul (și prin el România) renunță la proiectul integrării și conducerii (sub)regionale, lăsând în nelucrare, conform cu dorința protagoniștilor geopoliticii europene (în special Germania și Rusia) aproape toate structurile arhitecturii de securitate construite potrivit doctrinei de politică externă a României adoptate în anul 1996. România va continua să fie independentă și suverană pentru încă aproximativ șase sau șapte ani, dar ușa către vasalitate se întredeschide în anii 1998-1999 (când și politica economică română începe să se conformeze, cu accelerată supușenie, comenzilor UE, FMI și BM).

iv. 1999-2007 – politica consensului național unidirecțional al integrării euro-atlantice („fuga către Vestul colectiv”), privită ca scop în sine, iar nu ca mijloc (și de aceea realizabilă la orice preț). După mai mulți ani de discordie internă, forțele politice române (din arcul guvernamental și din opoziție) ajung să adopte o agendă națională minimă pe care să o susțină împreună: intrarea în NATO și aderarea la UE. Pe cale de consecință întreaga politică externă (ca, de altfel, și cea internă) românească se subordonează acestui singur obiectiv (dual). Anii 2000-2004 coincid și cu o concesie majoră care accelerează procesul de transformare a parteneriatului cu SUA într-un raport de vasalitate: Bucureștiul oferă Washingtonului privilegiul de a negocia persoana șefului diplomației române, care va fi apoi mai degrabă agentul Americii în România, decât agentul României în lume. În entuziasmul găsirii consensului – intern și transatlantic – și în cel al definirii clare a unei ținte unice, administrarea așteptărilor este uitată. Astfel, românii nu calculează decât avantajele calității de membru al NATO și UE, fără a conștientiza și costurile. În acest context, liderii politici, din naivitate sau din dorința de a beneficia de sprijinul străinătății pentru păstrarea puterii politice în România și utilizarea ei în interes personal (individual sau de grup), nu mai fac nici un calcul cost-beneficii și se arată gata să plătească oricât numai pentru a raporta electoratului „victoria”. Plata va include cedarea unei mari părți a avuției naționale și o graduală renunțare la suveranitate.

v. 2007-2023 – abandonul de facto al suveranității cu efectul auto-privării de orice politică externă (coloniile și protectoratele – în general entitățile statale lipsite de suveranitate – nu au politică externă). Este perioada în care Președintele României, transformat prin propria voință și, deci, împotriva Constituției, din „Președinte mediator” în „Președinte jucător”, ceea ce echivala cu o lovitură de stat, a lansat doctrina „Marelui licurici”, așezând România 100% pe Axa Washington-Londra; respectiv, a subordonat în totalitate politica externă, de securitate și de apărare a României (cu toate extensiile și implicațiile din politica internă) agendei geopolitice americane, adică agendei transatlantice a albilor anglo-saxoni protestanți. Astfel, s-a ajuns ca agenda de politică externă a României să aibă un singur punct: cum să se îndeplinească fidel instrucțiunile SUA.

ALINIEREA SERVILĂ A POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI LA AGENDA EURO-ATLANTICĂ ȘI RENUNȚAREA LA IDENTITATEA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI

Anul 1997 constituie un punct de inflexiune în istoria recentă a politicii externe românești. Atunci, Președintele României și ministrul de externe au primit informații consistente și credibile potrivit cărora principalii actori ai ordinii europene și mondiale încearcă să influențeze nu doar politica României, ci chiar aducerea în cele mai înalte demnități naționale a unor persoane dispuse să accepte prioritățile lor geopolitice renunțând la aspirațiile naționale, prin recrutarea sau exploatarea în orb a unor formatori de opinie din lumea presei și din clasa politică.

Printr-o declarație publică strecurată într-un interviu acordat ziarului Azi, ministrul de externe a făcut publică această situație, dând semnul luptei pentru contracararea ei. După câteva luni de scandal mediatic abil amorsat de cei vizați, desigur profitând și de naivitatea sau goana după senzațional a multor jurnaliști români, și în urma presiunilor interne și externe de tot felul, ceea ce ar fi urmat să constituie rezistența românilor față de atentatele împotriva suveranității țării lor, a murit prin demisia impusă celui care stârnise furtuna – ministrul de externe.

Compromisul prin care s-a încheiat bătălia înainte de a începe propriu-zis și prin care s-a consemnat înfrângerea într-un război neluptat, a fost materializat în comunicatul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care a confirmat că fenomenul sesizat de șeful diplomației române (același fenomen cu cel denunțat, în aceeași perioadă, de către ministrul apărării polonez) este real, doar cazurile concrete indicate de acesta neputând fi documentate. Dacă exemplele nu erau bune, dar situația pe care o ilustrau era reală, înseamnă că existau și cazuri dovedite, dacă nu prin probe judiciare, măcar prin probe informative.

Lipsa de logică a fost, însă, ignorată de îndată ce sacrificarea, prin înlănțuirea de Elbrusul suveranității naționale a celui ce a divulgat muritorilor secretul focului antiromânesc care trebuia să rămână doar al zeilor globali și a îndrăznit să spună mulțimii că „regele este gol”, s-a consumat.

Aceasta a consemnat înfrângerea contra-ofensivei politico-diplomatice românești împotriva strategiei puterilor străine de a prelua prin interpuși locali conducerea României și a anexa politica sa externă priorităților lor geostrategice.

Scandalul iscat și sacrificiul făcut au permis, însă, amânarea deznodământului și beneficiul alegerilor libere pentru următorii circa șase ani, adică până în 2004.

Până atunci, deși politica relațiilor cu vecinii (de fapt cea regională), care constituise nucleul dur al diplomației românești în anul 1997, a devenit anexă a geopoliticii puterilor globale, aliniindu-se în special exigențelor germane (în perioada 1998-1999), pentru ca apoi, întreaga acțiune externă a României să se subordoneze gradual exigențelor americane (în perioada 2000-2004), încă românii au mai putut să își aleagă liderii și să angajeze răspunderea acestora.

Alegerile prezidențiale din 2004, desfășurate (coincidență!?) în aceleași zile cu „Revoluția portocalie” de la Kiev, s-au încheiat prin răsturnarea voinței populare. Președintele instalat atunci a impus transformarea regimului parlamentar al României în regim prezidențial și a parteneriatului româno-american în protectorat american, fiind autorul doctrinei „Marelui Licurici”. Faptul a devenit de netăgăduit în 2012, când asistentul Secretarului de Stat al SUA, Philip Gordon, a descins intempestiv la București, precum altădată adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vâșinski, pentru a anula rezultatul referendumului prin care poporul român, cu o zdrobitoare majoritate, decisese demiterea unui președinte dovedit nedemn de o asemenea funcție. Ambasadorul american la București din acel moment a spus-o foarte clar celor care reproșau procedeul: „În România nu există nici un alt om politic care să corespundă mai bine intereselor americane.”

Doctrina de politică externă a României a devenit astfel caducă, însăși ideea de a avea o asemenea doctrină apărând a fi superfluă. Despre respectiva doctrină și necesitatea resuscitării ei vom discuta în capitolul următor.

(Va urma)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.