Săraca fată a tatălui ei

Am să spun în rândurile ce urmează nişte lucruri pe care nicio fiică din lume n-ar vrea să le admită, când e vorba de tatăl ei. E trist. Pentru că nu răspundem pentru păcatele părinţilor şi nici nu ni-i alegem. Deşi în literatura spirituală se spune că ne alegem, înainte de a ne întrupa, şi părinţii, şi destinul. O facem pentru a trăi experienţe care se constituie în lecţii ce ne vor ajuta să evoluăm. Cu condiţia, sigur, să le asimilăm. Dacă e aşa, mă întreb: ce o avea de pătimit Elena după ce, să zicem, şi-a ales tatăl pe care-l are? Unul care o iubeşte, cu siguranţă, care îşi iubeşte copiii. Pentru că dacă nu ne iubim nici copiii, prelungiri ale propriei noastre fiinţe, am fi abrutizaţi într-atât, înseamnă, încât nici iubiri egoiste, vai, nu mai putem avea.

Sunt oameni deci care-şi iubesc copiii pentru că ei sunt o altă versiune a lor. Aceiaşi oameni, unii dintre ei, sunt incapabili să iubească alţi copii, din simplul motiv că nu sunt ai lor, că nu au nicio legătură cu ei, că nu ei rămân în urma lor, ducând mai departe numele sau inestimabilele lor calităţi şi virtuţi. Sunt şi oameni care, de pildă, au un câine sau o pisică. Tot ei nu dau doi bani pe alte animale care nu sunt ale lor. Poţi să înţelegi că există oameni care au această infirmitate, aceea că nu iubesc alte fiinţe, în afara speciei lor. Oamenii ăştia merg chiar până la a crede că toate celelalte vietăţi sunt de fapt un fel de obiecte, fără simţire, fără suflet, care nu simt dureri trupeşti, cât despre cele sufleteşti, nici vorbă! Deşi avem nenumărate dovezi că nu-i aşa, s-au scris cărţi şi s-au făcut filme celebre despre loialitatea unui câine şi despre durerea lui care merge până la moarte, după ce stăpânul lui încetează să mai existe sau să mai existe lângă el. Indivizi de genul asta nu văd nimic din toate astea, sunt orbi. Şi e şi asta un fel de infirmitate. Mai greu pot să înţeleg că există şi oameni care oferă un blid de mâncare, dar şi tandreţe doar propriului patruped. De ce o fac unii dintre ei? Oare nu pentru că fiinţa aceea fără grai nu le poate riposta sau spune nimic urât niciodată şi nici nu le face vreun rău? E asta iubire autentică sau, mai curând, poate fi o formă distorsionată de iubire, unica pe care ei o pot oferi, doar pentru că de oameni şi de alte vietăţi pe care nu le pot controla le e teamă? Când ai iubire în suflet, o ai pentru toţi copiii lumii, când ai afecţiune pentru propriul câine, nu te poţi uita cu dispreţ la ceilalţi. Iubirea nu se împarte pe criterii personale, ea e aleatorie, iraţională şi fără niciun rost.

Traian Băsescu şi-a făcut fata europarlamentar. O fi vrut fata la Bruxelles, o fi vrut, ce-i drept… Dar dacă tatăl-preşedinte n-ar fi vrut şi el, iar partidul acolit nu ar fi pus osul la treabă, ar fi ajuns Elena să citească texte în Parlamentul European? Nu. Ambiţiile supradimensionate ale unei tinere care nu a înţeles că i-ar mai trebui niscaiva vechime în politică până a fi îndrituită să reprezinte România la UE nu s-au lovit, din nefericire pentru ea (dar şi pentru noi!), de rezistenţa unui tată lucid care să-i fi spus, cu infinită dragoste paternă: fata mea, mai aşteaptă, mai învaţă, mai stai la munca de jos în partid, nu arde etape, aşteaptă şi, într-o bună zi, o să fii şi europarlamentar daca vei dovedi că meriţi asta! Aşa ar fi făcut un tată care nu vrea să-şi expună fiica unui tir de critici nemilos, un tată care, mai ales, îşi doreşte ca fiica lui să aibă un parcurs firesc în cariera pe care şi-a ales-o. Iar dacă rebela Elena, nu şi nu, a zis că ea vrea la Bruxelles, el, tatăl, ar fi lăsat-o să-şi consume tentativa singurică. Chiar şi cu preţul unui “eshec” (aşa cum traducea domnia sa, odată, romanescul “eşec” în engleză, pe principiul lui “furculision”). Pentru că un eşec e, de multe ori, o uşă deschisă sau întredeschisă măcar către “succesuri” viitoare.

Aşa şi cu nunta. N-am să spun multe despre ea, costurile ei au fost deja întoarse pe toate feţele de multi confraţi de breaslă. Şi pe urmă… momentul în sine e unul frumos în viaţa unui om. E şi mult prea intim ca eu să mă pot simţi confortabil când îl comentez. Deşi ar fi câte ceva de spus. Am să spun, însă, doar atât: nu faci nunta fiicei tale de parc-ar fi fată de împărat când poporul îţi moare şi strigă de foame. N-o faci pur şi simplu! Fata vrea să se mărite, bine, o măriţi, eşti alături de ea, dar faci o nuntă discretă, cu rude şi cu cei foarte apropiaţi. Şi nici nu transformi alaiul de nuntaşi într-o adunare cu toţi membrii de partid loiali sau cu îmbogăţiţii peste poate din afaceri cu statul pe care îl conduci chiar tu. Nu faci asta. Daca nu dintr-un minim calcul politic de imagine, n-o faci, măcar, ca să-ţi protejezi propria fiică. Aşadar: dacă mergem pe vorba veche din popor cum că părinţii nu ni-i putem alege, Elena e o biată victimă. A propriei nesăbuinţe, explicabilă încă la vârsta ei, dar mai ales a tatălui, vremelnic preşedinte de ţară. Dacă, însă, aşa cum spun “spiritualiştii”, ne alegem singuri familia în care vom veni pe lume, te întrebi ce păcate ale altor existenţe are de-ndreptat Elena în viaţa asta, în care propriul tată o aruncă în groapa leilor după care, cu iubire paternă, parcă parcă… îl auzi: hă, hă, hă, eşti fii-mea, dar te-am ciuruit!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.