Neobişnuit de ampla dezbatere din jurul lui Isus Cristos s-a îmbogăţit cu date noi în secolele din urmă. Iar odată cu înaintarea cercetărilor, cititorul găseşte răspunsuri mai detaliate la întrebări pe care şi le pune în legătură cu cel care a avut cel mai mare impact în istoria cunoscută. Bunăoară, azi ştim sigur că Isus avea o formaţie impresionantă şi “cunoştea perfect atât Scriptura Sfântă, cât şi tradiţia orală, şi stăpânea folosirea ambelor” (vezi David Flusser, Jesus, L’Eclat, Paris, 2005). Ştim mai precis cum şi-a privit Isus însăşi misiunea (după ce Rudolf Bultmann a deschis cercetarea ei cu Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen,1983). Ştim mai mult despre traseul vieţii lui Isus, reconstituit adesea arheologic. Ştim ceea ce s-a petrecut în ultimele zile ale vieţii sale pământeşti şi putem localiza cu exactitate evenimentele din jurul anului 30 pe harta Ierusalimului (vezi Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, Lion, New York, 2009). Observăm că descrierea istorică nu poate da seama de ceea ce s-a petrecut după răstignire şi că “explicaţia materialistă şi cea astronautică” sunt excedate de resurecţia descrisă de martori (Gianfranco Ravasi, Le cardinal et le philosophe, Plon, Paris, 2013). Se lămureşte ce înseamnă iubirea la Isus, în relaţia dintre eros, agape şi phillia (Benedict XVI, Deus caritas est, 2005), în care avea să fie preluată. Se înţeleg mai profund alţi termeni, plasându-i deopotrivă în contextul originar şi în cultura actuală.
Mai ştim că între ceea ce a spus Isus şi ceea ce se poate citi astăzi s-au interpus mulţi, de la cei care l-au urmat pe Isus şi au scris, trecând prin cei care au stabilit canoane, la cei care au tradus termenii şi au propus interpretări. Un contact fără intermediar cu Isus rămâne o aspiraţie anevoie de satisfăcut, chiar dacă este legitimă. Trebuie luată în seamă, cum a arătat Bart D. Ehrman în Gesu non l’ha mai detto (Mondadori, Milano, 2007), eventualitatea unor formulări datorate celor care au transmis informaţiile altor generaţii, fireşti, desigur, pe parcursul lungii istorii ce s-a scurs.
În pofida unei asemenea eventualităţi, trei fapte rămân însă sigure. Se poate cunoaşte ceea ce a spus Isus efectiv, încât unii istorici, riguroşi de altfel, nu au avut dreptate în reţinerea lor. Ceea ce a spus Isus se lasă tradus în limbajele actuale, încât nu au dreptate nici cei care acuză diferenţe insurmontabile de limbaj. Iar cercetarea istorică este mai pregătită astăzi decât oricând să ni-l redea pe Isus aşa cum a fost şi s-a manifestat. Nu este posibilă o biografie propriu-zisă a lui Isus, dar rămân realizabile monografii cu pretenţii legitime de adevăr.
Peste toate, rămâne adevărată observaţia privind continua înfrângere a limitei drept caracteristică a impunătorului fel de a gândi al lui Isus: „atitudinea morală suprimă pozitivitatea, obiectivitatea poruncilor; iubirea suprimă limitele atitudinii morale; religia suprimă limitele iubirii” (Hegel, L’esprit du christianisme et son destin, precede de L’esprit du judaisme, Vrin, Paris, 2003). Învăţătura lui Isus este organizată în acest fel.
La orice discuţie despre Isus, intră însă în atenţie nu numai istoria, ce rămâne mereu instructivă, ci şi semnificaţia acţiunii şi spuselor sale, ce au dat formă creştinismului. Le putem privi sub neobişnuit de multe unghiuri de vedere: reacţia la evenimentele timpului şi locurilor; înnoirea religioasă pe care a iniţiat-o; raporturile cu tradiţia; relaţia cu autorităţile timpului; impactul politic în realitatea vremii; deschiderea unui nou orizont pentru umanitate şi multe altele. În cele ce urmează, vreau să captez ceea ce se desprinde din spusele şi faptele lui Isus, nu atât pentru evoluţia generală a lumii civilizate, fapt deja lămurit de numeroşi exegeţi, cât pentru situaţia din zilele noastre.
Nu este vorba de a transforma în filosofie ceea ce a fost de la început altceva. Cu o intenţie lăudabilă, desigur, Erasmus a lansat formula “filosofia lui Cristos”. Era o analogie totuşi riscantă, căci, se ştie, filosofia este, la origine, o creaţie a grecilor antici, ca şi ştiinţa, de altfel, dacă este să privim istoric aceste forme autonomizate ale conştiinţei, având fiecare interogaţii, procedee şi rezultate proprii. Isus s-a format în tradiţia evreilor biblici, care ne-au lăsat religia în forma prototipică. Întâlnirea efectivă a celor două tradiţii a avut loc mai târziu; până la Filon şi Maimonide sau Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur sau Augustin şi Toma d’Aquino, mai era încă un drum de parcurs. Poţi oare, fără să forţezi realitatea să intre în cadre prejudecate, să priveşti sublimele reflecţii ale lui Isus în orizontul mântuirii prin prisma interogaţiilor lui Aristotel cu privire la substanţă? Adică să le vezi în acelaşi registru de interogaţii?
În reflecţiile mele privesc cu totul altfel. Spus cât se poate de simplu, mai întâi îmi asum cotitura bogată în implicaţii pe care Isus a înfăptuit-o. Apoi, în situaţia de criză de legitimare, de motivare, de raţionalitate, de viziune de astăzi, pun întrebarea: ce se desprinde din viziunea lui Isus pentru ieşirea din neajunsurile şi nesiguranţele zilelor noastre?
Să observăm din capul locului cum procedează Isus. Ţinta nu era nicidecum să dea o filosofie, iar Predica de pe munte este cât se poate de elocventă. Dar nu era nici să dea mai puţin. Isus a dat ceva ce depăşea organizarea clasică a cunoaşterii şi a trecut spre vremurile noastre, împreună cu acea organizare. Este interesant că, din momentul conştientizării limitelor lăuntrice ale iluminismului, Nietzsche şi Max Weber şi-au dat seama de acest fapt. Preocupaţi să explice geneza modernităţii, ambii au văzut într-un fel nou ponderea religiei şi l-au perceput pe Isus ca iniţiator al unei etici ce a schimbat societatea. Pe această bază, s-a vorbit de creştinism ca “religie a ieşirii din religie” (vezi Marcel Gauchet, Le Desenchantement du monde, Gallimard, Paris, 1985), chiar dacă circumscrierea “ieşirii” are încă nevoie de precizări. Făcând oarecum un bilanţ al acestei interpretări, Frederic Lenoir (Le Christ philosophe, Plon, Paris, 2007) îl vede pe Isus drept “un reformator al iudaismului sau fondator al religiei creştine. În realitate, Cristos a iniţiat mai ales o cale spirituală nouă, fondată pe întâlnirea cu persoana sa. Dar el a transmis, de asemenea, o învăţătură etică de pondere universală: non-violenţa, demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, justiţie şi echitate, primatul individului în raport cu grupul şi importanţa libertăţii sale de alegere, separarea politicii şi religiei, iubirea aproapelui mergând până la iertare şi iubirea inamicilor. Această învăţătură este fondată pe revelaţia unui Dumnezeu al iubirii şi se înscrie, deci, într-o perspectivă transcendentă. Nu mai puţin se înscrie, de asemenea, într-o raţionalitate profundă. Acest mesaj etic este o veritabilă «înţelepciune», în sensul în care o înţelegeau filosofii greci”. Viziunea este însă ceva mai mult.
Cu aceste observaţii suntem pe cursul înţelegerii propriu-zise. Isus a iniţiat o “cale (voie)” pe care a întâlnit probleme ce puseseră în mişcare “înţelepciunea (sagesse)” grecească, dar care a dus mult mai departe. Această “cale” nu înlocuia filosofia şi nu o făcea dispensabilă, dar nu o lăsa neatinsă, din moment ce-i conferea un orizont nou. După ce iluminismul a marginalizat religia şi a făcut ca pe albia filosofiei să curgă mai puţină apă, am intrat cu două-trei decenii în urmă în “societatea postseculară”, încât avem nevoie de ştiinţă, de “înţelepciune” filosofică, dar şi de viziune şi, pentru aceasta, de “calea” lui Isus.
Vreau să sprijin această afirmaţie luând în discuţie, în limita spaţiului, câteva probleme de orientare resimţite în societăţile de astăzi.
Trăim în societăţi dezvoltate în diferite grade, dar având, aproape toate, o enormă capacitate de a produce. Volumul şi varietatea bunurilor şi serviciilor depăşesc până şi utopiile secolelor anterioare. Dar ne înşelăm dacă conchidem că fiecare om are acces la minimul de care are nevoie pentru a vieţui. Foamea, proasta hrănire, reaua stare nu sunt doar în locuri exotice; ele sunt în jur. Cum spunea nu de mult un observator al discrepanţelor, sărăcia urcă deja spre mijlocul social chiar şi în cele mai bogate ţări ale Europei actuale. În această situaţie, ceva va trebui făcut dacă cooperarea se preferă confruntării. Tocmai într-un context în care a aduna şi a controla au devenit obsedante, chemările lui Isus pot inspira alternative mai bune. “Să nu faceţi nimic mai mult decât vă este rânduit”, spunea el la locul botezului (Luca, 3, 13). “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer”, spunea Isus în Predica de pe munte (Matei, 6, 19-20), după ce îndemna la respectul celuilalt, la decenţă şi, în fond, la luciditate: “dacă dreptatea voastră n-o va întrece pe a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei, 5, 20).
Suntem în societăţi care s-au despărţit, juridic vorbind, de discriminări şi inegalităţi, în care libertăţile şi drepturile persoanei şi cetăţeanului sunt baza normativă. Despărţirea a fost o cotitură a istoriei, iar creştinismul a contribuit la ea. Nu s-ar putea explica generalizarea drepturilor şi libertăţilor fără a lua în considerare aportul său. Este, însă, această cotitură ultimul cuvânt? Avocaţii “sfârşitului istoriei” nu lipsesc, dar ei se înşală şi-i duc în ispită şi pe alţii. Nu numai că societăţile de după această cotitură sunt pe cale să refacă un feudalism, adaptat acum la epoca libertăţilor şi drepturilor generalizate, dar etalează deja crize felurite. Putem încerca soluţii – un liberalism călăuzit de ideea extinderii continue a libertăţilor (Mill), unul condus de cultivarea individualităţilor creative (Nietzsche), altul condus de ideea totalităţii (Hegel). Dar fiecare dintre acestea a dus, atunci când s-a aplicat, la relativism şi, până la urmă, la propria negare. Devine limpede că doar libertăţi şi drepturi ancorate destul, precum la origini, în demnitatea umană (Jefferson) pot preveni crizele.
Demnitatea umană stă pe două premise. Omul este creat de Dumnezeu – “l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”, cum sta scris (Facerea, 1, 27). Lui Dumnezeu trebuie oamenii să-i dea socoteală – „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei, 5, 45). Cu cele două premise, Isus îl plasează pe om mai presus de celelalte fiinţe. “Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult altceva decât ele?” (Matei, 6, 25-27). Respectă-ţi demnitatea şi respectă demnitatea altuia ca pe a ta – este maxima lui Isus.
Societăţile în care trăim sunt complexe – aceasta însemnând că, între timp, şi-a făcut efectele al doilea mecanism de dezvoltare modernă, pe lângă cel al relaţiei dintre antreprenor şi angajat – anume cel al „diferenţierii”: finanţele s-au desprins de economie, economia de politică, politica de morală, morala de metafizică, metafizica de religie. Înăuntrul fiecărei sfere, au avut loc alte diferenţieri. Interacţiunile sferelor autonomizate ajung să sfideze astăzi speranţa prinderii într-o privire integrativă a ceea ce se petrece. Se gândeşte pe domenii, pe felii, fragmentar. La orice nivel, pare peste puteri să se găsească unitatea întregului. Dar, ceea ce este mai grav, uneori evoluţia însăşi scapă de sub control. Evenimentele probabile sunt mai multe decât se pot prelua în orizontul aşteptărilor. Iar pe acest fond, societăţile sunt brusc inundate de pericole.
Dacă nu ajungem din nou la o privire integrativă, cum ne spun denunţătorii tradiţiei (Luhmann), atunci nu avem de fapt soluţii în faţa unei lumi ce târăşte oamenii în convulsiile ei. O astfel de privire nu mai este posibilă fără angajarea de soluţii cuprinzătoare. Aplicarea puterii administrative este mereu un candidat la îndemână pentru a prelua controlul situaţiei, dar pericolele ar spori doar; banii sunt un alt candidat, dar folosirea lor ar fi doar un expedient. Mai rămâne la dispoziţie acea solidaritate a oamenilor pe care concepţia lui Isus asupra iubirii (agape) o poate energiza.
Nu este vorba de a înlocui relaţiile politice, economice, administrative cu iubirea. Nu este vorba nici de înţelegerea curentă a afirmaţiei “daţi-i cezarului pe cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu” (Marcu, 12, 17), după ce a fost smulsă din context. Isus nu a autorizat niciodată oportunismul, căci ştia preţul fiecărui gest. În concepţia lui Isus abandonul etic sau vorbirea fără suport erau contradictorii cu fiinţarea umană. “Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona”, spunea el (Matei, 6, 24).
Este vorba de cu totul altceva – anume de a face din nou loc iubirii (agape) în motivarea comportamentelor. Putem azi ieşi, prin deconstrucţie istorică, din pesimismul lui Max Weber, care credea că savantul ar fi destinat să exploreze de ceea ce este, în condiţiile abstinenţei cu privire la ceea ce ar putea fi, iar politicianul ar fi condamnat să lupte doar pentru putere. Putem apela, mai nou, la descoperirea acelui “instinct al compasiunii (compassionate instinct)”, de către cercetările care atestă că Darwin a conceptualizat o parte a specificului uman, ce poate fi acum întregită (Paul Gilbert, Compassionate Mind, New Hatbinger, Oakland Ca, 2009). Problema este astăzi de a realimenta democraţia cu o energie capabilă să transforme instituţia dintr-o sumară tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor, în formă de viaţă. Înţeleasă cuprinzător, chemarea lui Isus – “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei, 5, 44) – rămâne salvifică în cea mai realistă înţelegere a vieţii umane.
Trăim în societăţi copleşite de comercialism şi relativism, al căror rezultat perceptibil pe scară mare este indiferenţa. Pe bună dreptate, s-a spus că “indiferenţa este primul pas spre distrugerea valorilor esenţiale ale umanităţii”. În faţa impetuoasei proliferări a acesteia, nu mai dau rezultate nici instituirea modelelor, cum se crede, nici exaltări absolutiste ale unei valori sau alteia, nici realinieri ideologice în detrimentul uneia sau alteia. Mai poate da rezultate doar refacerea valorilor ferme după noile experienţe şi, pentru aceasta, recuperarea credinţei. Cum se ştie, Isus s-a raportat continuu la Tatăl ceresc. Nu este vorba de credinţa ce paralizează voinţa, nici de speranţa că simpla credinţă rezolvă orice. Este vorba de acea credinţă ce te susţine să acţionezi ştiind că, atunci când cauza ta este binecuvântată, reuşita vine, chiar şi în împrejurări potrivnice. ”Dar cel ce are bogăţia lumii şi-l vede pe fratele său în lipsuri şi inima şi-o închide faţă de el, cum rămâne’ntru el iubirea lui Dumnezeu? Să nu iubim cu vorba, nici cu vorbirea, ci’n faptă şi’n adevăr” (1, Ioan, 3, 17-18), spuneau discipolii nemijlociţi ai lui Isus. Credinţa presupune, la Isus, acţiune, punere în operă. Cum se ştie, răspunzînd la o întrebare, Isus şi-a concentrat viziunea în două principii: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată putereea ta” şi “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu, 12, 30). Acum este cazul desfăşurării principiilor în implicaţiile lor.
Trăim în societăţi în care se multiplică ofertele de raţionalitate. Ştiinţele ne spun tot mai mult. Arta atrage. Religiile nu au scăzut în ceea ce priveşte aderenţii. Filosofia motivează decizii de viaţă. Se aplică, se spune, multă raţionalitate, dar nesiguranţele îi copleşesc chiar pe raţionalizatori. Riscurile, degradarea sunt alături, la tot pasul.
Ce se poate face în această situaţie? Unii cred că este prea multă necunoaştere, încât laicizarea ar trebui extinsă. Este adevărat că laicitatea este soluţia. Se cuvine luată însă în seamă împrejurarea că laicitate, la propriu, înseamnă (cum Rino Fisichella a amintit în Identita disolta, Mondadori, Milano, 2009), căutarea liberă de preconcepţii a adevărului, nu opoziţie la o raţionalitate sau alta. Fiind în fond libertate a căutării, laicitatea este condiţia oricărei raţionalităţi.
Avem nevoie acum de o nouă raţiune integratoare – una care nu se opune diferitelor raţionalităţi, ci le poate stabili sensul. şi aici Isus este inspirator, prin acţiunile sale în sprijinul năpăstuiţilor (Iacob, 2) şi, desigur, prin lărgirea raţiunii spre “iubirea celuilalt ca pe tine însuşi”.
Trăim în societăţi reticente, iar mai nou indiferente faţă de tradiţie, pe care vor să o trimită în muzeu. Recomandarea dominantă este acum să ne mărginim la a scrie istoria societăţii.
Doar că, între timp, şi istoria scrisă cu acurateţe este în defensivă. Cu prea puţine excepţii, istoria este acum, aşa cum se poate sesiza uşor, ba propagandistică, ba liricoidă, ba comercială, dar tot mai puţin istorie lămuritoare. Dar nici cu aceasta nu s-ar sfârşi totul, căci chiar în scrierea istoriei trebuie ales între viziuni cu privire la viaţă, la om, la lume.
Pe de altă parte, se apelează frecvent la istorie, câtă vreme nu se ştie cum se abordează o problemă sau nu bat destule inimi pentru o cauză sau nu se cunosc cheile schimbării, sau toate la un loc. Câtă vreme, aşadar, viziunile sunt în criză. Trăim în societăţi pluralizate, fireşte, dar, în acest pluralism, viziunea cuprinsă în spusele şi faptele lui Isus nu este printre altele, ci este cea care bate în profunzime, până la capăt.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.