SPITALUL (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

(Într-o seară veni la el unu’ Nae Bârzu, un bătrân care a fost cică pe vremuri judecător și pe urmă legionarii ăștia l-au făcut un fel de martir viu de-al lor. Acest Bârzu arăta de parcă ar fi fost de-o vârstă cu Jager, dar nu era decât cu câț iva ani mai mare decât Lazăr. Unii oameni nu știu să–și ducă anii și arată la douăzeci ca alții la șaizeci. Sau pe-aproape. Și cu toate astea poți să-i recunoști de pe pozele de grup ale promoțiilor de elevi eu care și-au amestecat așa-zisa tinerețe. Ceea ce dovedește că deja de copii au purtat pe umeri capete de bătrâni.

Nae Bârzu a venit la el să –i povestească tot felul de necazuri de ale sale, cum a căzut el întotdeauna de fraier și Lazăr nu putea pricepe cum de a venit tocmai la el să-i spună toate astea și se minună atât de tare, încât îl întrebă pe bătrân să–i spună ce l-a apucat.

Frecându-și mâinile, acesta continua să povestească:

La început fusese judecător la Cluj, pe urmă l-au dat afară, după vreo cincisprezece ani de serviciu, pentru că la un anumit proces se dovedise mult prea dur, după ce timp de o carieră întreagă fusese mult prea moale. Apoi, după cedarea Nordului Transilvaniei, venise la Lugoj și continuă să taie frunze la câini până l-a descoperit un legionar care a pus să se scrie despre el cât este de verde și de nedreptățit. De pe urma acestui fapt s-a ales eu publicarea câtorva articole juridice disparate în niște reviste cu un public opac la astfel de materiale, ceea ce n-a fost o piedică pentru a–și primi el onorariile, ce-i drept pipărate ș i care i-au acoperit într-o oarecare măsură veșnicul său deficit financiar. Iar acum era foarte probabil să fie arestat pentru „trecutul său el, care n–a îmbrăcat niciodată cămașa verde și care nu s-a putut împăca vreodată cu toate… cu toate exagerările acelea care… Pentru că „după” întotdeauna contează unde ai vorbit și nu ce ai vorbit, unde ai publicat și nu ce ai publicat! Deoarece… De ce-i povestește toate astea domnului Lazăr? Păi, fiindcă lucrurile nu se rezumă numai la atât.

Și chiar dacă nu se rezumă numai la atât? Lazăr nu putea pricepe ce vrea tipul ăsta de la el, dar avea în față totuși un fost judecător și un fost poate deveni și un viitor, s-au mai rotit de destule ori lucrurile în ultimii ani, evenimentele au luat cursuri neprevăzute chiar ș i în ultimele zile, te scoli de dimineața și habar n-ai ce se va întâmpla până la prânz, așa că n-avea de ce să nu-l asculte pe acest…

Păi, care-i necazul cel mai mare: instabilitatea asta, faptul acesta pe care bine l-aț i remarcat, că te scoli de diminea ța și nu știi ce ți se poate întâmpla o oră mai târziu, lucru care nu este valabil într-o asemenea măsură decât în epocile de trecere, în epocile…

Numai că nu toată lumea se scoală de dimineața…

…în epocile de mari frământări în care nedreptățile n –au cum să rămână la fund și ies la suprafață și se fac la lumina zilei. Da, și aici aveți dreptate, nu toată lumea se scoală de dimineață și unii se scoală prea devreme și nici asta nu e bine. Dar eu voiam să vă spun altceva, cu toate că nici măcar pentru asta n –am venit la dumneavoastră, pentru altceva, dar ajungem și acolo… Voiam acum să va spun că m–am gândit multă vreme la modul în care ați procedat dumneavoastră în ultimul timp și m-am minunat destul, ați depășit toate așteptările, iar eu, ca să fiu sincer, deși nu ne cunoaștem prea bine, m-am și grăbit să trag niște concluzii false și când colo, împotriva tuturor previziunilor, eu am fost cel care s-a înșelat. M-a impresionat atât de mult siguranța dumneavoastră încât multă vreme am crezut că perspicacitatea ar fi păcat să se piardă și ar fi de neînțeles cum de nu face un om ca dumneavoastră politică, mi–am imaginat tot felul de posibilități pentru viitorul imediat care vi se deschide și mi-a trebuit multă vreme până să înțeleg că tocmai faptul că nu faceți politică este… este, cum să spun, atu–ul dumneavoastră. Un lucru destul de complicat, mult mai complicat, mult mai adânc decât pare la prima vedere… Și Bârzu îi explică de ce este atât de extraordinar ceea ce face Lazăr și acesta habar n-avea despre ce vorbea nu voia decât să știe pentru ce-și bate celălalt capul și ce vrea de fapt. Nu-l întrerupea, fiind convins că oamenii nu pot să nu–și dea drumul la interese mai devreme sau mai târziu și, dacă sunt lăsați în spun ă lucrurile mai repede și cu mai puține precauțiuni inutile decât dacă… Ei, uite, bătrânul î și dă drumul, spune ce vrea și ce-l doare: … și de fapt acesta este adevăratul scop pentru care am venit, deși nici cele pe care le -am aflat până acum nu-s lucruri pe care le-am amintit numai din curiozitate. pentru că, vă rog să mă credeți, m-am gândit întotdeauna la toate astea. Dar să nu vă mai rețin inutil, eu uit mereu că alții au de lucru și-mi permit să le fur timpul după felul în care n-am eu nicio treabă. Cum vă spuneam, am venit la dumneavoastră cu un scop și anume, și, între timp, Bârzu mai tușea ca să câștige timp și își mai aranja mânecile și mai făcea și alte o mie de lucruri complet inutile și nedemne de a fi semnalate, doar atât că Lazăr își amintea cât de greu îi povestise celălalt ceea ce avea de spus și câte ocolișuri mai făcea, deschizând mereu noi paranteze pe care le lăsa în suspensie la mijlocul frazei, știți, acum mă aflu eu în situația în pare v-ați găsit dumneavoastră atunci când ați venit la mine cu damigeana aceea pentru un sfat. Uite, eu n-am adus nici măcar o damigeană. Domnule, ăștia m-au făcut mare

împotriva voinței mele. Dacă se poate afirma acest lucru. Îmi dau seama că exagerez puțin

pentru că n-am depus nicio acțiune energică și hotărâtă, iertați-mi pleonasmul, n-am făcut cu

alte cuvinte nimic ca să-i împiedic, chiar dată eu, oricât ar părea de ciudat, n-am colaborat în

niciun fel la instalarea mea pe soclu. Pentru că ceea ce se știe — slavă Domnului! — nu

reprezint decât puțin pe lângă realitate. După ce au publicat articolul acela de o pagină despre

mine și după ce au tipărit și o parte din materialele juridice pe care li le-am dat, niște eseuri în

știința dreptului care nu puteau să strice nimănui, de orice culoare ar fi fost respectivul… Și,

Dumnezeule, câte greșeli au reușit să strecoare în ele, greșeli de tipar și de sens, atunci când se

mai băgau ici–colo, e drept că foarte rar, și în miezul articolului. Mai rău a fost cum le-au

publicat, adică ordinea în care le-au băgat în revistă, unul da, altul nu, pe urmă iarăși două și

cinci nu. Am impresia că le introduceau în sumar așa cum se nimerea să le scoată de prin cine

știe ce sertar, încât până la urmă totul nu mai avea nicio noimă… Dar, mă rog, o spun încă o

dată și cu toată gravitatea, ceea ce am publicat la ei n–a putut să strice nimănui. Chiar dacă nici

n-a ajutat pe nimeni. Doar că după aceea au început să mă citeze după cum le trecea prin cap și

să argumenteze cu dovezi extrase în mod ciuntit tot felul de aberații… Iar Lazăr se gândea la

ale lui și aștepta tot mai nerăbdător să vadă pentru ce–și pierde vremea, mai ales că era

încredințat în clipa aceea că Bârzu a venit la el pentru a i se plânge de cine știe nimicuri. și,

cum bătrânul îi dădea apă la moară prin lunga–i spovedanie fără șir și fără sens… Așa că,

dragă, după ce m-au chemat la București și m-am aflat în fața domnului judecător Grădinoiu,

același care m-a scos pe mine din funcție la Cluj și care acum la București îmi făcea curte

și-mi propunea fel de fel de posturi, mi s-a făcut greață și am vrut să las totul baltă și să plec

acasă, numai că eu nu mai aveam nicio casă și, ceea ce era mai trist și de ceea ce mi-am dat

seama, abia atunci, nici n-aveam ce lăsa baltă, pentru că lucrurile își urmau cursul indiferent

de strădaniile mele. Chiar dacă, repet, nici măcar astea n-au existat!

— Asta-i! Asta-i, domnule! își aminti Lazăr și vorbi cu voce tare, deși era încă singur

în rezerva sa. Bârzu fusese cel pe care îl auzise spunând că e bolnav, a lui fusese vocea pe care n-o recunoscuse mai înainte, când auzise pe cineva discutând cu altcineva într-o încăpere alăturată și când a aflat pentru prima oară că rezervele încep să fie ocupate deja de mai multe

persoane.

(Așa că n–am avut ce să fac și am stat și l -am ascultat pe individ, — iar eu stau și te ascult pe dumneata, i-o trânti Lazăr, dar bătrânul era prea surescitat și nu-l pricepu și-l întrebă ce-a spus, așa că Lazăr nu mai repetă, iar Bârzu continuă: Și acolo am aflat cât de mare a fost acest Luca, pentru că nici asta nu se știe, câtă putere avea și cum se târau unii de pe acolo în fața lui, unii înaintea cărora ar fi bătut temenele toți cei care îl acceptau aici pe Luca asemenea unuia de nivelul lor. Și ăsta e lucrul pe care nu l-am înțeles eu niciodată, cum poate fi cineva mai mare decât șeful șefului său și mai mic decât propriul său subaltern și toate în același timp și foarte bine precizat. Sau cel puțin așa mi-am imaginat eu pe atunci. Și cum de nu-și purta galoanele în văzul tuturor un om atât de bățos ca Luca ăsta, un om atât de… Și acolo, în cabinetul unui profesor universitar, devenit președinte de tribunal și și care mai deținea încă o mulțime de funcț ii, acolo s-a întâmplat după o vreme ceva atât de important încât am venit să vă cer sfatul. Era momentul în care Lazăr nu–și mai făcea nicio iluzie că Bârzu ar putea să-i mai spună ceva interesant. Așa că, bineînț eles, ca într-o piesă de teatru care se respectă, tocmai atunci… Ca să mă înțelegeți, dragă domnule Lazăr, trebuie să vă spun că în afară de faptul că mi-au publicat niște articole pe care le-au plătit foarte bine și de propaganda aceea pe care mi-au făcut-o la început, ei nu mi-au oferit nimic altceva, ce să–ți mai fi oferit? se întrebă Lazăr și pufni pe nări, și deși știam că îmi vor face și propuneri concrete, la cu totul altceva m-am așteptat decât ceea ce mi –au cerut ei atunci. În afară de acel profesor universitar mai erau de față câteva persoane pe care nu le cunoșteam, dar atunci când ne-am strâns mâinile la venirea mea, numele pe care și le spuneau îmi indicau cu precizie cine era fiecare, mă refer la cei ale căror nume le–am putut pricepe din bombăneala pe care o spunea fiecare la prezentare.

Când mi-au arătat ce vor de la mine, am început să tușesc și ei m-au privit cu supărare… sau cu

nedumerire, dar eu nu tușeam decât pentru că se fuma vârtos acolo și eu nu sunt obișnuit cu

fumul, încât mi se întâmplă întotdeauna să.… deși trebuie să recunosc că tocmai atunci când

mi-au spus ei, am început să tușesc. M-am apucat să mă scuz pentru că, oricum, ieșirea mea

putea fi interpretată ca ceva cu totul nepotrivit Și văzând că totul e în regulă nu s-au mai

formalizat nici ei și mi-au tot repetat că totul e în regulă, deși… Bârzu se opri, îi era penibil să

povestească modul în care a continuat să se scuze și., și să amintească și de privirile acelea

îngăduitoare și poate puțin batjocoritoare, mai ales că nuanțele astea se prea poate să le fi scos

doar din timiditatea sa, adică… Iar Lazăr se enervase de–a binelea, se uită la ceasul mare de pe

perete și-și spuse că-l mai lasă pe nebun să vorbească două minute, cam cât mai avea

arătătorul mare să ajungă până la șase și după ce se va auzi bătaia, va mormăi ceva și-l va

întrerupe, li va spune că acum n-are timp, că altădată, altădată… iar acolo, în vila respectivului

profesor, să particip la judecarea lui și apoi la execuție, continuă Bârzu, adică să văd cum vor

decurge lucrurile, să nu fac nimic altceva decât să văd. Ar trebui să-i studiez dosarul, ce dosar,

dom’le?, au râs ei, ar trebui totuși să știu ce se întâmplă, am insistat și ei mi-au explicat că

tocmai de aceea și vor să mă trimită acolo, ca să știu ce se întâmplă și ca să învăț câte ceva. Și

m timp ce eu continuam să insist, ei veneau deja cu amănuntele organizatorice, când plecăm

la Iași, cu cine voi călători în mașină și așa mai departe. Atunci i-am luat altfel și le-am

explicat că eu nu suport drumurile lungi cu automobilul, dar m-au asigurat că au șoferi

minunați și că suspensiile și nu mai știu ce alte chestii din astea erau ireproșabile și era evident

că erau încredințați că eu nu fac decât să caut motive puerile pentru a mă eschiva. Acum, că

am aflat de acțiunea lor, că mi-au spus până și detaliile, știam ci nu mai pot da înapoi, că n–o să

mă mai lase ei s-o fac, chiar dacă ar trebui să mă sacrifice și pe mine pentru asta. Atâta

pagubă! Minutarul trecuse de cifra șase, Lazăr îl asculta ceva mai atent, dar încă nu–și dădea

seama de ce a venit Bârzu tocmai la el și de ce-i povestește toate astea și mai ales de ce sfat

putea să aibă nevoie într-o afacere care părea să fie de mult încheiată, cel puțin din punctul de

vedere al acelui profesor… Pentru că bătrânul ăsta nu putea să fie atât de nebun încât să vină la

un negustor de cherestea să–i ceară s–l apere la proces, dacă nu cumva amestecat în această

crimă — actele de atunci se numesc acum crimă — , iar actele de vor numi mâine delict, iar

cela de mâine… Asta-i exact așa ca și cu nărodul ăla de Stein, care sub fiecare partid istoric

făcea exact ceea ce i cerea și întotdeauna era primul tras la răspundere de cei care veneau după

aia și asta înseamnă că pentru el tot ceea ce s-a făcut în numele predecesorilor lor sau numai în

spiritul legilor și a înțelegerii comune a predecesorilor era socotit trădare, gravă trădare, înaltă

trădare… Și toate acestea pentru că unii ascultă prea mult de circulare, acoperindu–și

conștiința sub hârtii… Și atunci de ce a venit aici Bârzu ăsta, legist și el, să–i ceară tocmai lui

părerea într–o afacere atât de… Iar eu, continuă bătrânul, nu știu acum dacă o să fiu acum tras

la răspundere sau nu, nu pentru asta am venit să vă întreb cum să fac, ci vreau să știu cum ar

proceda un om atât de practic ca dumneavoastră — pentru că sunteți cel mai practic om pe

care l-am cunoscut vreodată, dragă domnule Lazăr, cel mai practic — , (că de aia am ajuns eu

atât de departe, își spuse acesta în șoaptă), dar să vă spun cum întâmplat sau mai bine spus

ce-mi aduc eu aminte eu aminte că s-a întâmplat. Mai înainte îmi amintesc perfect cum am

călătorit într-o mașină destul de confortabilă, dar înghesuit pe bancheta din spate între doi inși

care-și tot cereau mereu scuze față de mine și care se vedea cât de colo că nu prea erau

obișnuiți să circule cu mașini de lux, dar care mă credeau pe mine cine știe ce ștab mare. Țin

minte perfect orele petrecute între umerii lor acolo în limuzină și cele câteva popasuri pe care

le-am făcut în plin câmp pentru a ne mai dezmorți, aproape că aș putea să mai descriu și acum

peisajul fiecărei opriri și ce s-a spus și cât era de frig, țin totul minte, dar nu și clipa când s-au

întâmplat aceste lucruri, le știu de parcă m-aș fi născut cu ele, de parcă ele ar fi fost

întotdeauna în amintirea mea. Și pe urmă îmi amintesc și ceea ce trebuia să se întâmple după

sosirea noastră la destinație, dur nu de parcă și aceste lucruri ar fi avut deja loc, ci de parcă ar

fi trebuit să se întâmple după acele prime amintiri. Nu știu cum să vă explic, lucrurile astea le-am simțit mereu, de atunci, ca pe un trecut și ca pe un viitor, în care prezentul ar fi drumul acela lung, numai că nici acel drum nu vrei să–l fi trăit vreodată în prezent.

— Și ce vreți de la mine? se enervă Lazăr. Nu spun, seara am putea sta de vorbă și, dacă vă face plăcere, n-aveți decât să-mi povestiți câte povești vreți, dar acum am treabă…

domnule Bârzu! Vru să spună ”domnule judecător”, dar se răzgândi.

— Păi, tocmai asta este, altul ar putea crede că-s nebun, dar eu știu sigur că toată întâmplarea aceea groaznică din care eu nu-mi mai amintesc decât trecutul și viitorul nu a avut pentru mine nici un prezent. Înțelegeți? Nu știu să fi trăit vreodată la modul concret și dureros acele momente. Și pentru că din acest motiv nici măcar nu mai știu dacă sunt vinovat sau nu și pentru că nu am pe cine să întreb dacă am fost și eu de față, vreau să vă întreb pe dumneavoastră cum ați proceda în locul meu. Fiindcă un lucru… ceva trebuie să fac! Altfel îmi pierd mințile.

— Habar n-am ce vreți de la mine!

— Dacă m-aș duce să mă interesez ar fi nu știu cum… ar însemna să-mi pun singur

ștreangul de gât, ceea ce, veți spune, n-ar fi cine știe ce nenorocire, dar măcar să știu dacă am fost într-adevăr vinovat sau nu. Ăsta este singurul lucru pe care aș dori să-l știu: am fost sau nu vinovat.

— Și ați venit la mine să vă spun eu? Sau vă amintiți cumva că și eu aș fi fost de față în călătoria aia eu mașina?

— Nu, vreau numai să-mi spuneți cum ați proceda dumneavoastră în locul meu, cum ați face… Pentru că de știut, trebuie să știu, altfel nu voi mai avea niciodată liniște și nici să

mai acționez ca cel de dinainte n-aș mai putea.

Atunci, judecând pripit, s-a gândit Lazăr pentru prima oară la spital. Pe urmă a mai reluat de câteva ori discuția cu Bârzu și, cel pu țin din punctul acestuia de vedere, lucrurile au început să–i pară altfel, chiar dacă nu identic cu modul în care le vedea Bârzu însuși. Dar acela a fost primul moment în care a început să se gândească la spital.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.