Stafia antisemitismului umblă (nu doar) prin Europa

În urmă cu câţiva ani doi prieteni s-au reîntors, după 70 de ani, în oraşul pe ale cărui străzi, în ale cărui case şi în ale cărui parcuri şi grădini şi-au petrecut câţiva ani din copilărie, într-o vreme de zguduiri profunde ale vieţii comunităţii în care trăiau și din care au fost smulși de zguduirile violente ale istoriei tragice a acelor vremuri.

Unul din ei se numea Roman Rajmund Roman Thierry Polański (născut la Paris la 18 august 1933), celălalt se numea Ryszard Horowitz, născut la 5 mai 1939 la Krakow / Cracovia. Roman era fiul – cum leagă hazardul firul întâmplărilor de viață – unui domn care se numea Ryszard Polanski (la naștere numit Rpopeyszard Liebling), pictor și sculptor polonez de origine evreiască, căsătorit cu Bula Katz-Pzedborska, o casnică, rusoaică dintr-o familie convertită la catolicism pe când ea avea 10 ani.

Ambii părinți ai lui Roman se declarau agnostici. La data când am aflat, dintr-un articol al lui Claudio Magris publicat în principalul săptămânal de cultură La Lettura (emanație a cotidianului Corriere della sera) de hoinăreala prin Cracovia lui Roman Polansky și Ryszard Liebling, eram destul de la curent cu viața primului, în timp ce despre al doilea nu aveam decât cunoștințe sumare, legate de faima sa internațională de artist-fotograf american, considerat unanim ca unul dintre deschizătorii de drum în inventarea efectelor speciale ce au anticipat procesările digitale.Intrarea în viață a amândurora a rămas legată de destinul comun al lor și al familiilor.

În 1936 în contextul tensiunilor antisemite din Franța familia Polanski s-a mutat din Franța în Polonia, orașul de proveniență a lui Ryszard Polanski.

După ocuparea Poloniei în septembrie 1939 Roman și familia sa au fost închiși în ghetto-ul orașului. Ulterior părinții săi au fost deportați în lagăre de exterminare: mama lui și-a pierdut viața la Auschwitz; tatăl său a reușit să supraviețuiască în lagărul de la Mauthausen.

Roman s-a salvat, cum el insuși a declarat, datorită intervenției preventive a tatălui său care înainte de a fi trimis în lagărul de exterminare a “tratat” salvarea fiului cu o familie la care a ajuns în manieră rocambolească evadând din ghetto-ul de la Cracovia, fiind apoi “cedat”, pentru a fi ascuns, unei familii de polonezi catolici. În lagărul de la Auschwitz, a ajuns în septembrie 1944 și familia lui Ryszard Horowitz, care la câteva luni de la nașterea fiului lor fuseseră închiși în ghetto-ul din Cracovia.

Ryszard a fost probabil cea mai tânără ființă inclusă pe lista lui Schlinder. Avea 5 ani când, după intrarea trupelor sovietice la Auschwitz, spre sfarșitul războiului, a fost găsit într-un orfelinat de mama sa și s-a reunit cu familia, una dintre puținele familii evreiești din Cracovia care au supraviețuit și care s-au restabilit în oraș. Ryszard a început să practice de la începutul anilor ‘50 pictura și a studiat tehnicile artistice la Academia de Arte Frumoase din Cracovia.

În 1959 a emigrat in SUA lucrând pe lângă și cu mari maeștrii ai imaginii, devenind autonom în 1967 când și-a deschis propriul laborator fotografic la New York devenind curând celebru.

Roman a studiat teatrul si regia de cinema la Școala de Cinema din Lodz, absolvită în 1959, anul în care Ryszard pleca în America. Drumurile lor au mers în paralel o lungă perioadă și s-au reintersectat după ce Roman a început să frecventeze curent mediile artistice internaționale.

Între cei încercați de viață în moduri similare și legați de locurile copilăriei, adolescentei și formării se naște acea solidaritate instinctivă bazată pe invizibilul fir de legătură al apartenenței comune la impalpabilul existenței. Amândoi sunt supravietuițorii-martori ai unei tragedii care depășeste capacitatea noastră de identificare cu ea, pentru simplul motiv că nu am trăit-o la prima persoană, nu am fost cu ei în aceleași ascunzători, nu am fost hăituiți cu bestialitate, noi și familiile noastre, de antropoizi cu înfățișări normale, haite sălbatice dresate de ideologia morții prin chinuri a tuturor celor ce nu fac parte din gașca Omului Superior, a Puterii Supreme, a Zeității Heil sau, mai nou, a inefabilului apel al morții invocat prin Allah HuAkbar. Viețile celor doi tipi despre care este vorba mai sus au curs în paralel, printre ulițele, casele, turnurile, sinagogile și ruinele Cracoviei din anii ’40 și întâmplările de viață din anii ’50 ai secolului trecut.

Noi, ca persoane, avem ciudata capacitate de a ne șterge din memorie lucruri pe care alții – mă refer la persoanele sensibile la sensul întâmplărilor – ar putea să le tezaurizeze și să le transmită altora, pastrându-le nealterate semnificațiile. Este sigur că la această transmitere a tensiunii interioare și a sensului individual și colectiv în viața cuiva trăitului s-au gândit și cei care au provocat o simplă întâlnire-preumblare la Cracovia, urmărită de “camerele de filmat” ale echipei de operatori ale celor doi talentați regizori (Mateusz Kudla și Anna Kokoszka-Romer) ai filmului Polanski Horovitz. Hometown (titlul ediției internaționale, care în traducere românească ar putea suna: Polanski Horovitz. Calea amintirilor, titlul original fiind Polanski, Horowitz. The Wizards from the Ghetto / = Vràjitorii din Ghetto, o producție “Èliseo entertainment” a cunoscutului actor și producător Luca Barbareschi cu KRK Film, în colaborare cu Vision Distribution. Folosirea noțiunii de” regizor” nu este adecvată în cazul de față deoarece nimic în “mișcarea filmică” din “producția” din 2021 nu a fost planificat, elaborat, raționalizat și scenarizat. “Este o povestire simplă și de negândit – a scris Magris anticipând lansarea filmului – această vagabondare a celor doi amici pe străzile din Cracovia, pe cărări ale vieții lor și ale atâtor tragedii cărora ei le regăsesc urmele lăsate (efectiv – n.n.) sau în ștergerea a ceea ce ei au trăit: familia, copilăria, resturile vreunui edificiu făcut fărâme”. Obiectivul și memoria camerei de luat vederi au “furat” din două alte memorii individuale crâmpeie din suferință, rămase acum pe peliculă. Aceasta a fost prezentată pentru prima oară, în simultan, în cinematografele din Italia în data de 25 ianuarie 2022, când la Milano a avut loc și prezentarea filmului, la Anteo Palazzo del Cinema, urmată de o dezbatere publică coordonată de Francesco Cattalucci (n. 1955 – ex cercetător al C.N.R, ex director editorial la ed. Bruno Mondadori intre 1996-2004, director editorial și consilier al administrației grupului Bollati Boringhieri între 2005-2009. A fost o dezbatere foarte interesantă pe care o consider de extremă actualitate privită din perspectiva modurilor de abordare a problematicilor artistice cu valențe sociale strâns legate de memoria tragică a individului și a societății în general.

În conversațiile lor peripatetice prin Cracovia, Polanski si Horowitz se intreabă cum de au reușit să conviețuiască cu suferința cauzată de apăsarea memoriei și cum de s-au putut menține intacte amintirile ce nu s-ar fi dorit a fi ținute vii, amintiri obsedante, precum acelea privind ceea ce s-a întâmplat în vremea cumplită a arestărilor brutale, a deportărilor și exterminărilor comunităților evreiești poloneze în al Doilea Război Mondial. De-a lungul itinerariilor reparcurse la Cracovia cei doi amici au fost mereu pe punctul de a se lăsa înghițiți de trecut ca de un maelstrom în vârtejul căruia faci eforturi de a te agăța de ceva care să te țină la suprafață și să te arunce în afara coșmarului dispariției în adâncuri. Cei doi au încercat împreună, în viața posterioară evenimentelor dramatice din copilărie, senzația de a fi ieșit din maelstrom și de a fi incercat iluzia de a retrăi în mijlocul oamenilor comuni.

Suferința memoriei holocaustului au trăit-o cu demnitate multe persoane de mine cunoscute. Unele dintre ele, și altele pe care nu le cunosc personal, le consider emblematice pentru retransmiterea suferinței memoriei. Una dintre acestea din urmă este, de pildă, distinsa senatoare pe viață Liliana Segre, născută în 1930 într-o familie laică de origine evreiască.

A suferit de pe urma discriminărilor rasiale fasciste începute în 1938, iar la vârsta de 13 ani a fost deportată la Auschwitz de unde s-a întors la sfârșitul războiului. A dus o viață cristalină, marcată de experiența tragică a lagărului de concentrare. În ianuarie 2018 a fost decretată de președintele Sergio Mattarella senatoare pe viață “pentru faptul că a reprezentat Patria cu mari merite în domeniul social”. Din anii ’90 doamna Segre este foarte activă în viața socială a Italiei, dând exemplu de o rară ținută civică, luând atitudini ferme și motivate împotriva intoleranței, rasismului, antisemitismului, violenței și urii inter-etnice și între persoane. În fiecare an ulterior anului 2005, când sectorul liniei 21 din Gara centrală din Milano a fost declarat monument al memoriei naționale, doamna Segre se prezintă în persoană în ziua de 27 ianuarie în acel loc din subsolul Gării Centrale, de unde au plecat trenurile cu deportații evrei către Auschwitz. Asupra acelui loc apasă parcă și acum forța malefică invizibilă care transforma nevinovăția în vinovăția de a exista și condamnarea la dispariție. Doamna Segre este o persoană emblematică, reprezintă cu demnitate memoria vie a tragediei, nu știm cât de mult metabolizată de suferință, dar oricum rămasă în sine și stăpânită cu conștiința necesității reactivării amintirii tragice ca reper permanent în orânduirea raporturilor interumane.

Într-un articol din 26 octombrie 2019, publicat în cotidianul “la Repubblica”, în care era citat un raport al structurii Osservatorio Antisemitismo ce funcționează din 1975 pe lângă Fundația Centrul de Documentație Ebraică Contemporană (CDEC) din Milano, instituție ce se ocupă de “monitorizarea” și studierea fenomenului antisemit în multiplele sale manifestări în Italia, se aducea la cunoștință cititorilor că se lansaseră numeroase, câteva sute de mesaje de ură la adresa senatoarei Segre, toate generate de o intervenție a sa în Senatul Republicii, favorabilă fostului prim ministru de atunci Giuseppe Conte (Movimento Cinque Stelle). Atacul împotriva Doamnei Segre a început cu o rafală de insulte antisemite plasate în rețea de un docent de istorie de la o universitate din Centrul-Sud al Italiei (cf. Tweet contro Liliana Segre, vezi osservatorioantisemitismo.it, CDEC Osservatorio antisemitismo, 12 settembre 2019 (arhivat 26 octombrie 2019).
Atitudinea față de o persoană cu trecutul de suferință și de demnitate umană și intelectuală al Doamnei Segre nu i-a descurajat pe denigratorii ofensivi, care au mers până la provocări vulgare extreme. Cazul citat are o valoare simbolică pentru o serie de comportări care intră în aceeași categorie cu acel citat mai sus. Comportări ce se manifestă prin inventarea unui inamic imaginar pentru a se demoniza imaginea acestuia sau prin luarea ca model politic unele “scursuri” ale istoriei aflate în afara perimetrului oricărei reguli derivată dintr-o naturală umanitate sau din reglementări democratice.

În ultimii ani, din diferite motive și în diferite medii din diferite țări, deteriorarea cadrului politic și social al vietii internaționale, instabilitatea generată de politici externe sau interne bazate pe utilizarea forței (urmare a unor zguduiri de sistem majore sau a unor conflicte rămase aprinse sub cenușă) au reactivat atât vendete colective stimulate de minți înfierbântate, cât și vendete individuale cultivate de “lupi solitari” ai vieții publice, cu capacitate însă de agregare a grupurilor ce pun în mișcare forțe obscure ale istoriei contemporane.
Contribuie mult la suprapunerea efectelor acestor fenomene și la confluirea lor în atitudini ostile față de autorități schimbările etno-demografice epocale. Ele agravează coeficientul de neîncredere și suspiciune între populații și duce la ură față de un țap ispășitor căutat cât mai aproape sau scos din pălăria imaginarului colectiv, manipulabil usor în epoca telematicii. Evoluția neo-antisemitismului din epoca de după iluzoriul sfârșit al Războiului Rece este scoasă parcă dintr-un manual scris de autori ce își creează eroii lor negativi și pozitivi, al căror portret devine tot mai conturat prin contribuția principalilor subiecți implicați în guvernarea lumii noastre și a fanilor acestora. Europa, Statele Unite și Orientul Apropiat și Mijlociu – și mai nou și America de Sud – sunt teatrele principale ale evoluției multiseculare a învălmășelilor antisemite.

Evenimentul catalizator al avântului neo-antisemitismului rămâne fără îndoială dezastrul criminal pe care orice om lucid îl poate recunoaște în cele întâmplate în ziua de 7 octombrie 2023. Peste furia salbatică cu care au fost ucise peste 1200 de ființe nevinovate, părinți, mame, copii, bătrâni, tineri veniți la un eveniment pașnic în apropierea unei frontiere considerate sigure, s-a suprapus furia celor ce au văzut în acel genocid – căci genocid a fost – periclitată existența unei națiuni reconstruită cu trudă după aproape 1800 de ani de la dezastrul antic care a aruncat-o în toate colțurile Mediteranei și apoi ale lumii. Pentru cine nu înțelege prea bine ce s-a întâmplat în ziua de 7 octombrie 2023, când în timpul festivalului de muzică psihedelică, organizat cu ocazia sărbătorii Sukot, în apropierea kibuțului Re’im, foarte aproape de fîșia Gaza, s-a dezlănțuit infernul ce s-a extins și în localitățile israeliene învecinate (Netiv HaAsara, Be’eri, Kfar Aza, Nir Oz, Holit), sugestia mea este să citească cu atenție drasticuk Cod al lui Hammurabi (aprox. 1760 î.Hr.) și să îl integreze cu lectura Vechiului Testament și în mod special cu pasajele privind Dumnezeul Războaielor. Răspunsul Israelului a fost distrugător și s-a proiectat temporal până la momentul distrugerii totale a Hamas, fapt nu ușor de realizat deoarece s-a proiectat temporal, precum rezultà din declaratiile guvernului israelian condus de Benhamin Netanyahu, ,panà la momentul distrugerii totale a Hamas, fapt nu usor de realizat deoarece militarii/militantii Hamas sunt “dizolvati” in populatie sau ascunsi in sutele de kilomentri de subterane fortificate si amenajate pentru o ultimà rezistentà.

Violența bombardamentelor a dus la distrugerea infrastructurilor spitalicești și civile, la moartea și înfometarea altor ființe, la terorizarea mamelor și copiilor care cu acțiunile criminale ale teroriștilor Hamas nu aveau legătură.
*
Tonurile declarațiilor oficiale, exprimate în numele guvernelor, în legătură cu măcelul din 7 octombrie, cel mai îngrozitor episod de antisemitism de după faptele petrecute în lagărele de concentrare nazistă, au fost în cea mai mare parte de înfierare a sălbăticiei teroriste, exceptând cazurile unor comunicate “de la înalt nivel”, cel puțin discutabile în privința oportunității și conținutului textual, printre care și cea a Secretarului General al ONU, Antonio Gutteres, care a declarat, textual, marți 23 octombrie: “Este important să recunoaștem că atacurile Hamas nu au venit din nimic. Poporul palestinian a fost supus timp de 56 de ani la o sufocantă ocupație”. A mai precizat că “revendicările palestinenilor nu pot justifica îngrozitoarele atacuri ale Hamas, tot astfel acestea nu pot justifica pedepsirea colectivă a populației din fâșia Gaza”. Nu sunt în măsură a aprecia dacă și cum popularizarea, prin mass media a intervenției lui Gutteres, la care s-au adăugat intervenții de același gen al unor oficialități trans-atlantice și nu numai trans-atlantice, de prim nivel, a contribuit la crearea acelei tensiuni care a contaminat pe unii șefi de state din blocul euro-atlantic și a încurajat potențial mobilizarea în diferite țări europene și extra-europene de demonstrații în masà în favoarea “cauzei palestiniene”. Aceste manifestări au devenit treptat manifestări anti-Israel și au luat, sub alte forme mai puțin declarate “democratice”, aspectul manifestărilor de masă cu conotații antisioniste și antisemite. Cu discursuri anti-Israel a inflamat mase de auditori domnul președinte al Turciei, Recep Erdogan, care cu toată stima datorată unui Șef de Stat ales, nu este chiar personajul indicat să dea lecții în situația de față, dat fiind intransigenta sa poziție în raport cu insurgenții kurzi. Problema Hamas are pentru Israel un caracter existențial pe care simpla debarcare a Guvernului Netanyahu, la presiunea unuia sau altuia din personajele de vârf ale Tratatulului Nord-Atlantic nu o va rezolva. Erdogan și-a însușit doctrina panturanistă în formularea dată recent de Ahmet Davutoglu (ministru de externe al Turciei între 2009-2014, prim ministru între 2014-2015), a deschis larg porțile politice ale Turciei islamismului și se propune ca “protector” al Islamului în toată lumea, înt-un spațiu care se întinde din Bosnia până în Xinjiang și chiar mai departe, ceea ce ne duce cu gândul la recuperarea ideii sugestive a Califatului, care nu exclude participarea în formă subordonată a Puterilor Economice ale Golfului și la o poziție de “agregat” al fostului Imperiu Persan islamizat. La Washigton nu cred că este posibil să fie acceptate fulgerele erdoganiene contra Israelului și cu atât mai mult aprinderea de către acestea a combustibilului turnat pe focurile Islamului, într-o încercare de “desprindere de toți”, coordonată cu “frații din Qatar”, fâșie de teren în care sunt ascunși și răsfățați cu grijă șefii supremi ai Hamas și ai altor organizații gemene, multimiliardari în dolari, unii deveniți “oligarhi” datorită contribuțiilor ONU și comunității internaționale destinate “poporului palestinian” și în special celui din Gaza.

În lume sunt și alți lideri importanți, chiar de stânga, a căror simpatie pentru Israel este zero, de pildă foarte simpatizatul Inacio Lula da Silva, președintele Braziliei (mandate 2003-2006 și 2006-2010; reales 2022) lider necontestat al Partidului Muncitorilor (PT), care deja în 1979 se manifestase, tânăr fiind, într-un interviu acordat revistei Playboy, ca un admirator al lui Hitler (vezi art. lui Paolo Manza, in Panorama, 8 noiembrie 2023, p.55). Nu am fi scos de la cutie această informație “dezgropată” recent de presă dacă nu, tot recent, personaje de seamă din partidul lui Lula, precum Gleide Andrade, secretara națională pentru Finanțe, nu ar fi atacat Israelul definindu-l precum o “națiune asasinà”. Într-o intervenție de iresponsabilitate pitoreascà ministrul SECOM-ului (Secretariatul pentru comunicații sociale al guvernului Lula) “și-a dat în stambă” stofa cultural-politică asociind pozițiile Hamas cu Nelson Mandela. Fapt este că Hamas în Brazilia – țară care contează, membru fondator al BRICS și membru al MERCOSUR, de care toți agricultorii europeni care nu-și mai pot suporta prețurile la benzină și motorină se tem ca de “dracul concurenței”, – Hamas nu este considerată organizație teroristă ci “grup politic”. Aceasta în timp ce pe rețele sociale braziliene se revarsă valuri de antisemitism telematic în care Hitler este prezentat ca un “vizionar” și un erou (Paolo Manza, cf. supra). Nu ne putem mira că în lume sunt atâtea guverne care au luat-o razna și atâtea care pun realitățile sub preș. Fapt este că până și comunicatorii guvernului răsfățat cu arme de tot felul de SUA și UE, uneori “o iau pe arătură” și cred că ne-am prostit cu toții. Comunicatele oficialităților ucrainiene (în primul rând primarul din Liov, Andriy Sadovyy pe contul său de Telegram) și ca atare mass media au atribuit distrugerea unui “muzeu de istorie din suburbia Bilohorsha de către rămășițe ale dronelor Shahed lansate de trupele ruse în noaptea de sfârșit a anului 2023. Ar fi vorba in realitate de Muzeul Memorial Roman Shukhevych dedicat unei figuri mai mult decât controversate din istoria Ucrainei. Nu înțelegem de ce numele muzeului a fost trecut sistematic sub tăcere. Shukhevych a militat în rândul Organizației Nationaliștilor Ucrainieini (ONU) comandată de Stepan Bandera și șeful organizatoric al acesteia după 1943 până în 1950. Shukhevych și Bandera au colaborat cu naziștii în numele eliberării Ucrainei de sub cizma sovietică. Ceea ce nu i-a impiedicat să participe alături de naziști la masacrele din Volinia, unde conform unui articol publicat de Euronews în 2021, când se discuta despre conferirea statutului de Erou național ambelor personaje, au fost uciși 100.000 de evrei și polonezi. Istoriografia ucraineană actuală pasează acest masacru în curtea Poloniei, care refuză, firește, cadoul otrăvit. Fapt este că Muzeul Memorial Roman Shukhevych este o unitate detașată a Muzeului de Istorie Stepan Bandera din Liov și se află chiar în casa aceluia care, ca și Bandera, a fost derubricat și trecut în rândurile naționaliștilor patrioți ucrainieini. O impozantă statuie a lui Bandera se află chiar în centrul Liovului. Să sperăm că Ucraina își va face conturile cu propria sa istorie nu după ci înaintea eventualei aderări la UE.

Nu insistăm aici asupra a ceea ce se întâmplă în piețele marilor orașe din Europa Occidentală. Demonstrațiile în favoarea palestinienilor s-au ținut lanț și la câteva săptămâni de la masacrul din 7 octombrie ororile acestuia nu au mai fost invocate sau au fost trecute în revistă în surdină. La vivacizarea acestor demonstrații de solidaritate din țările cu consistentă imigrație din fosta “lume a treia”, “motoarele” organizatorice principale au fost adeseori comunitățile de musulmani proveniți din țările Magrebului, Africii Mediteraneene și Centrale, Orientului Apropiat și Mijlociu, cărora li s-au alăturat activiști locali ai centrelor sociale, simpatizanți ai partidelor orientate spre stânga, studenți, etc.
În anumite locuri s-a ajuns la ciocniri dure, cum s-a întamplat de curând la Vicenza, centru important de prelucrare a aurului și metalelor prețioase și de expunere a realizărilor artistice ale giuvaergiilor în expoziții de renume mondial. În 20 ianuarie în zona Fiera a orașului 500 de membri ai Centrelor Sociale din Nord-Est, înzestrați cu obiecte contondente, au încercat să forțeze intrarea la Fiera Oro – Expozitia Internaționalà de Bijuterii, aruncând cu fumigene și petarde împotriva forțelor de ordine și strigând lozinci de tip “Să blocăm Israelul”, “Palestina Liberà”. Ciocnirea cu acestea a fost destul de violentă. Ea a fost urmată în amiaza aceleiași zile de o altă manifestare, cu aceleași obiective, organizată de asociațiile pro-palestiniene.

Problema cauzelor și finalității masacrului din 7 octombrie a trecut în plan secund. A rămas în prim plan problematica, reală, a pierderii ființelor care, fără a fi recrutate de Hamas, se află acolo, sub tirul obuzelor și rachetelor armatei israeliene a cărei misiune este să extirpe respectiva formațiune bine protejată de subterane și hoteluri de lux din orașe spectaculoase unde șefii săi se află sub pulpana părintească a posesorilor de robinete prin care curg petro-dolari și a alimentatorilor de ură ce au rolul de jucători pe tabla de șah a geopoliticii mondiale.
Israelul nu poate opri ofensiva decât pe termen limitat, ceea ce înseamnă o amânare a conflictului prezent într-un conflict viitor. Hamas vrea si nu poate să renunțe la programul desființării statului Israel și exterminării evreilor. Este improbabil ca Sentinta de ieri a Curții Internaționale de Justiție (cunoscută sub numele de Tribunalul International) de la Haga să îi aducă pe conducàtorii Hamas la gânduri pașnice.
“Stafia comunismului” care “bântuie prin Europa”, la care se refereau Marx si Engel la începutul Manifestului Partidului Comunist din 1848, nu mai bântuie nici măcar prin subsolurile dărăpănate ale Europei. Bântuie însă stafia antagonistă, a antisemitismului îmbibat de parfumul putrid al nazi-fascismului de ieri și azi și de chemarea “Allah Huakbar” rostită zilnic de la înălțimea minaretului Marele Muftiu al Ierusalimului, Muhammad Amīn al-Husaynī (1897-1974), prieten cu Mussolini și cu Hitler, pe care îl sfătuia să se debaraseze de evrei.

Astăzi este “Ziua memoriei”. Trebuie sa reflectăm la ce ne îndeamnă memoria. Doamna Segre se află, sau s-a aflat deja la capătul liniei 21 de la Milano și vede plecând gol trenul în care fusese aruncată și ea, copilă, rămasă în viață. Ceilalți doi supraviețuitori la care m-am referit, Roman Polaski și Ryszard Horowitz bântuie “undeva prin Europa” (primul) sau în SUA ori altundeva (al doilea), care este mereu în căutarea unui unghi nou de vizualizare a vieții.
De la primul am învățat, în prima mea, tinerețe cât de ușor este să ajungi singur și înspăimântat, pe o plajă pustie a lumii, într-un “Cul de sac” – care este și titlul filmului care i-a adus, în 1966 celebritatea mondială. Alte capodopere au urmat, dar memoria și gândurile i-au rămas la Krakau / Cracovia și în locurile unde la intrare era scris “Arbeit macht Frei”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.