Stalin – contemporanul nostru

Până nu demult, am avut un prieten la Moscova. Ar fi fost şi acum, dacă nu s-ar fi prăpădit de vreo doi ani. Făcea parte, totuşi, din generaţia părinţilor mei, dar, deşi era academician, formula de adresare, a mea şi a celor câtorva dintre apropiaţi care au avut privilegiul de a-l cunoaşte mai bine, era un condescendent «Dom’ Profesor».

Se născuse în anii ’30 în Moldova, la Bucecea-Târg, dar mama (care ea singură i-ar fi asigurat calitatea de evreu) se trăgea din Basarabia, de la Bălţi. Regăsindu-se ca tineri între fruntariile României Mari, părinţii săi (ambii de rit mozaic) şi-au făcut studiile superioare la Praga, unul la universitatea germană, celălalt la cea cehă. Din perioada studiilor în capitala Cehoslovaciei vecine şi prietene, tatăl a păstrat o simpatie faţă de liderul comunist local Julius Fučík, dar nu mă pot pronunţa în privinţa vreunei afilieri politice odată revenit în ţara, unde a profesat ca medic în târguşorul evreiesc natal din judeţul Botoşani.

Cum România, pe atunci o ţară capitalistă în curs de dezvoltare, luase un avânt fără precedent, prin 1938, tatăl şi-a deschis un cabinet medical (bineînţeles, particular) în capitala celei mai nordice provincii istorice a ţării – Bucovina. Oraşul Cernăuţi era, fără îndoială, cea mai modernă municipalitate a României, având şi o reţea de linii de troleibuz, dar şi cel mai ridicat cost al vieţii (de două ori mai mult decât în atât de apropiatul Dorohoi, unde se înregistra minimul pe ţară). Intr-un cuvânt, şi dincolo de atât de plastica evocare realizată de Alexandru Sahia, acolo se făceau bani cu adevărat.

Numai că, pe 28 iunie 1940, în după-amiaza zilei în care trupele sovietice şi-au făcut intrarea în Cernăuţi, tatăl amicului meu se afla în oraş şi a decis să rămână pe loc, poate unde îi venea greu să-şi abandoneze investiţia în apartament şi în cabinet, dar poate şi de teama a ceea ce devenea aproape evident în România acelui an – excesele antievreieşti ale unor părţi ale autorităţilor de stat şi ale populaţiei. Privind faptele contrafactual, a fost o diferenţă semnificativă între soarta evreilor botoşeneni şi a celor din „Provincia Bucovina“, unitatea administrativ-teritorială creată în toamna anului 1941, sub stăpânirea românească (ce a inclus şi judeţul Dorohoi, respectiv judeţul Hotin din Basarabia): aceea dintre viaţă şi moarte în Holocaust.

Graniţa fiind complet închisă preţ de câteva luni, familia respectivă s-a trezit frântă în două: mama şi fiul – la Bucecea-Târg, tatăl – la Cernăuţi. Doar germanii au fost obligaţi să părăsească Bucovina începând din octombrie 1940: cei din nord – prin înţelegerea dintre Reich şi URSS, cei din sudul provinciei – în urma unui acord cu România. A trebuit să fie finalizate negocierile româno-sovietice din primăvara anului 1941 pentru ca cei trei să se reunească la Cernăuţi în luna mai, cam pe când şi fruntaşul basarabean de la 1918 Ion Codreanu (zis şi Moş) a fost schimbat contra Anei Pauker, ambii eliberaţi din detenţie, în cadrul unui transfer bidirecţional ce a inclus alte câteva mii de persoane

După o lună, izbucnind ostilităţile contra Uniunii Sovietice sub flamura acelei largi „cruciade antibolşevice pentru salvarea civilizaţiei europene“, omul nostru şi mama sa au fost transferaţi în Kazahstan, unde au avut parte de condiţii de viaţă dacă nu mizerabile, măcar extrem de grele, în timp ce tatăl a fost înrolat ca medic militar în Armata Roşie. Evident, fiecare dintre ei îşi mai alina suferinţele evocând viaţa fără de griji de odinioară, din România, unde ar fi trăit, conform spuselor propagandei sovietice, „sub jugul boierilor români“ (după cum teritoriile anexate de URSS în toamna anului 1939 din Polonia interbelică ar fi fost eliberate din „oprimarea latifundiarilor polonezi şi a membrilor clerului romano-catolic“, iar cele cucerite în martie 1940 de la Finlanda ar fi fost „exploatate nemilos de către capitaliştii locali şi de proprietarii funciari“, expresii-şablon perpetuate până în zilele noastre). Acolo, în stepa kazahă, femeilor ce munceau într-un climat ostil (şi fără prea mult spor) nu le venea să creadă istorisirea mamei, conform căreia, la naşterea fiului lor, tânărul medic a făcut cinste întregii comunităţi cu prăjituri şi torturi gătite folosind cele «o mie de ouri» cumpărate de la piaţă special pentru această ocazie!

Războiul s-a terminat cu bine pentru Uniunea Sovietică, conform expresiei de limba engleză devenite emblematice, prin acea „Alliance with Satan in order to destroy the Devil”, şi tânărul, având vocaţia moştenită de la tatăl său, a ajuns la Moscova în toamna anului 1952, fiind admis la Universitatea de Medicină. Era chiar în perioada celui de-al XIX-lea congres al PCUS. Atunci, în a doua zi a lucrărilor în plen, Stalin ar fi zis (după cum susţine Roy Medvedev), privindu-l pe Brejnev omagiindu-i de la tribună rolul determinant în „eliberarea Basarabiei de sub regimul colonialist“, atât în 1940, cât şi în 1944: «Ce moldovean chipeş!». [Bineînţeles că Stalin ştia totul despre primul-secretar al Partidului Comunist din Moldova (inclusiv faptul că n-avea nici o afinitate cu limba română), odată ce acesta fusese selectat să devină membru al Comitetului Central şi unul dintre cei 11 supleanţi ai forului suprem al PCUS – fostul Politbiuro redenumit Prezidiu, care avea doar 25 de membri cu drepturi depline.]

Ca mai toţi tinerii din lume, în frenezia acelor ani de după război, omul nostru a început să frecventeze reuniunile din serile de sâmbătă, ce aveau loc, invariabil, în holurile căminelor de studente din capitala sovietică. Şi atunci, ca şi acum, Rusiei îi fuseseră impuse anumite sancţiuni comerciale dure, căci era vremea războiului din Peninsula Coreeană, în care piloţii americani din cadrul coaliţiei ONU ce sprijinea Sudul au avut surpriza să se confrunte cu redutabilele avioane cu reacţie copiate în URSS – MiG 15. In acele condiţii de restricţii majore, piaţa alimentară moscovită avea parte de o ofertă în exces de caviar şi de icre (mai ieftine) pe care noi le numim „de Manciuria“. Cum studentelor le revenea sarcina de a pregăti gustările, după un timp, băieţii începură să comenteze: «Bine, fetelor, nu puteţi şi voi să puneţi altceva pe masă. Ne-am cam săturat de icre roşii?».

Printre multele evocări ale unor întâmplări din acei ani ale amicului meu, cel puţin două merită a mai fi împărtăşite. Când a murit Stalin (deces datat exact acum şaptezeci de ani, pe 5 martie 1953), cel puţin Moscova, Leningradul, Kievul şi celelalte mari oraşe ale părţii europene a Uniunii Sovietice au trăit o imensă spaimă, de teama unui atac nuclear devastator din partea Statelor Unite concentrat asupra centrelor urbane. În acel moment, la numai câteva luni după ce Marea Britanie detonase şi ea prima sa bombă atomică, raportul dintre numărul focoaselor nucleare existente în arsenalele SUA şi URSS era de 10:1 în favoarea americanilor (cel mai probabil în jur de 1.000, faţă de cele peste 100 ale sovieticilor). Problema e că acestea puteau fi detonate aproape exclusiv din aer (căci tunurile cu încărcătură tactică abia se experimentau), iar aviaţia statelor-membre NATO era în măsură să apere teritoriul acestora, în timp ce forţele aeriene sovietice, deşi se mişcau liber în toată zona Europei ocupată de Armata Roşie (plus Cehoslovacia şi Bulgaria, de unde se retrăsese de câţiva ani), erau, practic, incapabile să asigure inviolabilitatea propriului spaţiu aerian. A fost nevoie de încă un sfert de veac pentru a se ajunge la paritate în privinţa bombelor nucleare active, ceea ce a întărit conceptul de „MAD”, valabil, până azi, al distrugerii reciproce asigurate prin lovituri strategice.

Cea de-a doua se referă la momentul 1954, când Hruşciov a impus cedarea Crimeei de către RSFS Rusă către RSS Ucraineană sub pretextul celebrării a 300 de ani de la Unirea de la Pereiaslav. Oarecum intrigat, ca mai întreaga opinie publică, în legătură cu rosturile ascunse ale acestei manevre a Sovietului Suprem al URSS, el l-a chestionat pe tatăl său rămas la Cernăuţi – unul dintre cele trei oraşe din vestul RSS Ucrainene (alături de Ternopol şi Stanislau, dar nu Lvov) unde mai funcţionau cabinete medicale cu plată – ce crede despre acest eveniment, la care acela i-ar fi replicat: «Puteau să o cedeze [Crimeea] şi Armeniei…Tot Uniunea Sovietică este! E doar o problemă administrativă…». Ceea ce, până la urmă şi cu consecinţe atât de nefaste din 2014 încoace, s-a dovedit a nu fi! Cine şi-ar fi putut închipui pe atunci că omenirea va ajunge cândva în pragul apocalipsei nucleare din pricina Crimeei…

Atmosfera din sferele înalte ale Kremlinului în împrejurările dispariţiei de pe scenă a lui Stalin este cel mai plastic ilustrată de ceea ce-şi spuneau acoliţii săi între ei, când se prefăceau că-i deplâng sfârşitul: «Nu te mai lamenta atât, că dacă nu murea el, mureai tu!» (Mikoian către Beria, care avea să fie, într-adevăr, eliminat curând de către ceilalţi membri ai conducerii colective instaurate în primăvara acelui an). Atmosfera devenise atât de apăsătoare în condiţiile în care tiranul declanşase o operaţiune de cadre atotcuprinzătoare, prin care o nouă elită, alcătuită din oameni mai tineri şi, eventual, mai loiali, unul dintre aceştia fiind chiar Brejnev, liderul de la Chişinău, era pregătită să înlocuiască, cu inerentele lichidări fizice, vechea gardă a conducerii sovietice, Molotov, Malenkov şi Beria fiind atacaţi de Stalin încă de la prima şedinţă a noului Prezidiu al CC.

Ceea ce s-a întâmplat cu ocazia celui de-al XX-lea congres al PCUS desfăşurat în 1956 a zdruncinat mitul comunist la nivel mondial şi pentru totdeauna. In contextul actualului conflict din Ucraina, un pasaj din raportul „secret“ prezentat în noaptea de 24/25 februarie de către Hruşciov (destinat condamnării cultului personalităţii lui Stalin, a deportărilor în masă, a erorilor de care fusese responsabil în domeniul politicii externe, dar şi reabilitării milioanelor de victime nevinovate) oferă esenţa regimului politic stalinist şi a relaţiei dintre Stalin şi poporul ucrainean aşa cum le percepuse cel ce i-a urmat la conducerea partidului. Având în vedere faptul că Hruşciov era puternic legat de Ucraina (fusese prim-secretar la Kiev şi avea soţia originară din gubernia Chełmno, alipită Rusiei înainte de Primul Război Mondial, dar lăsată de Stalin Poloniei după cel de-al doilea) se prea poate ca declaraţia sa să nu fi fost agreată în prealabil cu ceilalţi lideri de la Kremlin şi să fi fost spontană.

După ce s-a referit la deportarea integrală a unor populaţii majoritar musulmane şi la desfiinţarea republicilor lor autonome nord-caucaziene (pe motivul colaborării cu forţele de ocupaţie în cursul războiului), citându-i pe karaceai, kalmîci, ceceni şi inguşi, respectiv pe balkari, fără a pomeni, însă, şi de tătarii din Crimeea, Hruşciov a declarat textual: «Ucrainenii au scăpat de această soartă pentru simplul motiv că erau prea mulţi şi nu era spaţiu suficient pentru a fi deportaţi. Altfel, [Stalin] i-ar fi deportat şi pe ei.» Dacă primele popoare citate erau de ordinul sutelor de mii, în cazul ucrainenilor era vorba – la nivelul estimat pentru acel an – de 32 de milioane de persoane în RSS Ucraineană şi de alte 5 milioane în restul Uniunii Sovietice!

Este adevărat că Stalin a acceptat identitatea distinctă a acestora şi că a solicitat comunităţii occidentale să recunoască republicile sovietice ucraineană şi bielorusă drept membri fondatori ai ONU. Iniţial, a insistat pentru toate cele 16 republici unionale, limitându-se apoi doar la RSS Lituaniană şi la cele două pomenite, care au fost şi singurele admise în final. Deci, pentru el, bieloruşii nu erau «practic acelaşi popor», respectiv ucrainenii nu erau «aproape acelaşi popor» cu ruşii, după cum avea să susţină preşedintele Putin în decembrie 2019.

Mai mult, spre sfârşitul războiului, Stalin devenise conştient de amploarea lobby-ului ucrainean în structurile de putere ale Kremlinului. Pe 28 februarie 1944, avea să-i declare ambasadorului britanic: «Nu vom tolera nici un fel de pretenţii din partea ucrainenilor şi a bieloruşilor faţă de teritorii [poloneze] asupra cărora nu au nici un drept!». Evident, nu le avea în vedere pe cele anexate în toamna anului 1939. La 17 mai 1944, primindu-l pe profesorul american, originar din Polonia, Oskar Lange, venit în calitate de emisar neoficial al preşedintelui SUA Franklin Delano Roosevelt, i s-a confesat acestuia că ucrainenii au devenit nişte „naţionalişti oribili“ şi ar avea de purtat un adevărat război contra lor dacă va ceda Poloniei postbelice pământuri situate la est de linia Curzon. [Lange avea să devină primul ambasador în Statele Unite şi la ONU al guvernului polonez impus de Moscova, renunţând la cetăţenia americană!]

Odată ce statalitatea ucraineană a fost proclamată în 1917 şi recunoscută pe plan internaţional din 1918, iniţial ca un demers profund naţionalist, apoi, marcată de limitările impuse de regimul bolşevic instaurat în urma cuceririi de către „roşii“, survenită după invazia polonă din primăvara anului 1920, prin Tratatul de pace de la Riga din 18 martie 1918 (semnat şi de Republica Poloneză şi de RSFS Rusă), RSS Ucraineană a devenit un subiect de drept internaţional. Acest statut era continuarea celui definit odată cu semnarea de către Rep.Populară Ucraineană. la 9 februarie 1918, a păcii de la Brest-Litovsk cu Quadrupla Alianţă a Puterilor Centrale din Primul Război Mondial. Ceea ce s-a petrecut după a doua conflagraţie mondială, când RSS Ucraineană a fost semnatar al tratatelor de pace încheiate în 1947 şi al convenţiei de la Belgrad referitoare la regimul navigabil al Dunării, devenind şi membru al unor organizaţii, printre care Uniunea Poştală Universală, i-a confirmat, astfel, poziţia în planul relaţiilor inter-state. Insă nimic dintre toate acestea nu ar fi fost posibil fără acordul lui Stalin.

Deşi pare surprinzător, pentru că toate instrumentele puterii sovietice erau în uz pentru a exclude orice astfel de eventualitate şi orice iniţiativă în acest sens ar fi fost imediat catalogată drept naţionalism, aşa-numita constituţie „a lui Stalin“ din 1936 a înlăturat acele condiţii impuse de constituţia anterioară în cazul ipoteticii secesiuni a vreunei republici unionale, prin renunţarea la consimţământul tuturor celorlalte republici membre ale uniunii. In dezbaterea articolului respectiv, el a subliniat că acest drept poate fi invocat, din motive practice, doar de o republică unională ce are o graniţă comună cu un stat străin, nefiind înconjurată din toate părţile de teritorii sovietice, şi că «odată ce dreptul de secesiune le este garantat acestor republici unionale, este necesar ca acest drept să nu fie doar unul declarativ». Cel puţin pe hârtie, libertatea părea neîngrădită.

Ce fel de Ucraină avea Stalin în vedere, date fiind represiunile la adresa membrilor intelectualităţii de la cumpăna deceniilor III şi IV, respectiv Holodomor-ul ce a culminat în anul 1932 (şi de care Hruşciov nu a pomenit nimic în faţa congresului partidului din 1956)? Răspunsul îl poate da remarca sa la adresa lui Brejnev din octombrie 1952: o naţiune captivă condusă de oameni trimişi de la sau agreaţi de Moscova, care să vegheze ca iluzoriul drept de secesiune să nu prindă cumva viaţă, altfel decât în adâncurile sufletelor oamenilor. Nominal, RSS Ucraineană era a ucrainenilor, ca populaţie majoritară pe ansamblu, dar în fapt ea era a Uniunii Sovietice, ca simplu instrument de expansiune teritorială. Cum altfel se poate explica de ce în noiembrie 1940, atunci când Sovietul Suprem al URSS a impus noile limite administrative ale RSS Moldoveneşti, ţinutul Herţei, valea Siretului superior şi raionul Reni – zone cu extrem de puţini vorbitori de limbă ucraineană, majoritari fiind cei de limba română – au fost incluse în Ucraina sovietică?

A scrie despre Stalin fără a pomeni de natura represivă a regimului său ar putea părea o blasfemie, ca şi gândul că era preferabil ca milioanele de victime ale acelor valuri succesive de condamnări să nu fi fost chiar nevinovaţi. Probabil că mulţi îşi vor fi zis: «Dacă tot e să fim supuşi la torturi pentru a fi obligaţi să ne mărturisim vini imaginare, mai bine să facem ceva contra tiraniei!». Nu era prea uşor, aşa cum i s-a întâmplat lui Mihail Bulgakov de câteva ori, să te trezeşti sunat la telefon de Stalin…pentru chestiuni de critică literară. Mulţi de prin eşaloanele inferioare ale conducerii de la Moscova şi din celelalte capitale ale republicilor unionale, inclusiv directori ai unor întreprinderi diverse, au dormit ani de-a rândul cu o valijoară pregătită pentru momentull în care ar fi fost arestaţi.

Cât despre eşalonul superior, conform aceluiaşi raport al lui Hruşciov, din totalul celor delegaţi la cel de-al XVII-lea congres al partidului ce a avut loc în 1934, până în vremea celui de-al XVIII-lea (martie 1939) fuseseră arestaţi 1.108 din totalul celor 1.966 de delegaţi, incluzându-i şi pe cei cu drept de vot consultativ. Iar dintre cei 139 de membri şi supleanţi ai Comitetului Central aleşi în 1934, 98 (sau 70%) fuseseră arestaţi şi împuşcaţi în cursul Marii Terori din anii 1937-38. Cu aceeaşi ocazie, Hruşciov a dezvăluit o remarcă a lui Bulganin destăinuită pe când se aflau împreună într-un automobil, într-o deplasare: «S-a întâmplat uneori ca un om să meargă în vizită la Stalin ca un prieten. Şi când sta la masă, el nu ştia încotro va merge după aceea – acasă sau la puşcărie.»

Este cam ceea ce s-a petrecut cu vechiul bolşevic, originar din Ucraina – Pavel Dîbenko, care a fost primul comisar al poporului (ministru) al Afacerilor Navale în guvernul bolşevic condus de Lenin, deşi nu vreo pregătire în domeniu, dar era simpatizat în cercurile revoluţionare ale marinarilor de la Baltica, în timp ce soţia sa, Alexandra Kollontai era ministru al Bunăstării Sociale. Divorţaţi mai demult, ea lucrând în diplomaţie, în vreme ce el a urcat în ierarhia militară, în primăvara anului 1938, în timpul uneia dintre apariţiile ei la Moscova venind de la Stockholm, unde era şefă de legaţie, cei doi au fost invitaţi la cină de către Stalin,. Intr-o reală efuziune sentimentală, i-au cântat acestuia romanţe, dar, după câteva săptămâni, Dîbenko a fosr arestat, condamnat şi executat, fiind reabilitat, apoi, în timpul lui Hruşciov.

Stalinismul nu s-a stins odată cu Congresul XX al PCUS. El a avut o dimensiune de ordin intern, marcată de închistarea ideologică, de epurarea duşmanilor, de unele experimente economice şi sociale eşuate şi de idolatrizarea deşănţată a „Vojd”-ului.

Spre dezamăgirea celor ce au ţinut să reducă sechelele stalinismului doar la anii domniei lui Ceauşescu în România, numindu-l „ultimul stalinist al Europei“, în ciuda similitudinilor cu regimurile lui Hoxha din Albania ori Jivkov din Bulgaria, avem de-a face şi cu un neo-stalinism, al cărui slogan ar fi «Cine nu e cu noi e împotriva noastră!». Însă, după expresia fericită a lui Vladimir Tismăneanu, pusă în contextul firesc, „Stalinism for All Seasons” se manifestă plenar în domeniul relaţiilor dintre state, plan în care cele trei ţări socialiste menţionate erau doar nişte actori minori.

Nu ajunge că actuala hartă a Europei Centrale şi de Est este, de fapt, moştenirea lăsată de Stalin, dar măcar acesta nu a antagonizat într-atâta Suedia şi Finlanda până a le face să renunţe la statutul de neutralitate. „Doctrina Brejnev“ a ajuns să fie resuscitată, în timp ce retorica de justificare a agresiunii e identică, prin şabloane şi prin virulenţă, celei utilizate în conflictul ideologic dezlănţuit contra Jugoslaviei între 1948 şi 1953, care abunda în folosirea clişeului referitor la «clica fascistă a lui Tito». După cum relata acelaşi Hruşciov în citatul raport din februarie 1956, Stalin i-ar fi zis: «Ajunge să dau un pic din degetul meu mic de la mână şi nu va mai fi nici un Tito. Va cădea!»

Ca toţi liderii mai mari sau mai mici ai vremurilor contemporane, a avut şi Stalin ceea ce numim „the finest hour”. Acest moment nu poate fi în afara intervalului de cinci ani scurşi între Paktul Ribbentrop-Molotov (numit de istoricii germani Hitler-Stalin) şi Acordul de procentaj încheiat cu Churchill, la Moscova, pe 9 octombrie 1944. Intre timp, prin biroul lui Molotov din Kremlin au trecut reprezentanţi ai majorităţii puterilor lumii. Mulţi au semnat tratate cu URSS, de neagresiune sau de alianţă, fotografiindu-se şi împreună cu Stalin – acelaşi decor, cu portretul lui Lenin agăţat pe perete, marcând oscilaţiile Uniunii Sovietice între partea rea şi cea bună a istoriei, în care Stalin a reuşit să se plaseze odată declanşat atacul Germaniei din iunie 1941.

De aceea, comprimând acei cinci ani la mai puţin de o lună, pentru Stalin „his finest hour” trebuie să fi fost între 15/16 octombrie – noaptea deciziei de a nu părăsi capitala unională în faţa iminentului asalt german – şi 6 noiembrie – celebrarea revoluţiei bolşevice din 1917, care a avut loc într-o staţie a metroului moscovit în asistenţa unui public restrâns. De acel moment este legată fotografia care defineşte o epocă!

În timpul domniei sale, Stalin a împins limitele credinţei în Dumnezeu dincolo de orice închipuire, dar văzând câte distrugeri de bunuri şi de vieţi pot avea loc acum pe continentul european nu poţi să-ţi reprimi întrebarea: «Oamenii aceştia mai cred în Dumnezeu?». Am participat acum câteva săptămâni la o pomenire şi încă îmi mai răsună vorbele rostite de preot cu acea ocazie: «Nu prea-mi place să aud expresia Cutare a trecut în nefiinţă. Ce rost mai are viaţa asta pe Pământ? Fiinţa e eternă!»

La 70 de ani de la dispariţia sa fizică de pe scena politică a lumii, tot ceea ce se întâmplă acum în Ucraina nu e decât un grandios parastas pentru Stalin!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.