Acesta este Bucureștiul pașilor noștri. Pe aici, pe una din aceste străzi locuiți și dumneavoastră sau rudele și prietenii dumneavoastră, sau o persoană care v-a dat bătăi de inimă sau de cap, pe-aici v-ați rătăcit, într-o zi, căutând cu îngrijorare numele străzii, pe plăcuța prinsă acolo sus, pe casa din colț. (…) Numele străzilor spun povești. Acesta este Bucureștiul poveștilor noastre.
(Ioana Pârvulescu)
Strada Grădina cu Cai, care pornește din Piața Kogălniceanu spre cheiul Dâmboviței, poartă numele unei vechi și frumoase grădini bucureștene. Nicolae Filimon scria în Ciocoii vechi și noi că în această grădină „fiecare cap de familie își întindea masa și, împreună cu casnicii și amicii, beau și mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoșească și danțurile cele vesele”.
Locul ajunge să fie cunoscut sub denumirea de „Grădina cu Cai” datorită unui întreprinzător francez care a avut ingenioasa idee de a construi un foișor pentru reprezentațiile de muzică și balet, în jurul căruia se roteau, ca într-un carusel, călușei de lemn, pe care bucureștenii i-au îndrăgit atât de mult, încât au devenit în scurt timp un reper important al locului.
Italianul Domenico Zanelli vizitează grădina în anul 1841, amintind în scrierile sale că „în fiecare duminică, plătind la intrare câțiva gologani, locuitorii pot petrece ascultând muzică militară, dansându-se ori dându-se în călușei”.
Pe la 1856, în Grădina cu Cai s-a aflat un teatru de vară care aduna publicul doritor să se bucure de reprezentațiile trupei de circ conduse de italianul Carlo Serie sau de dresurile de cai ale polonezului Dunski. „Era în aceste locuri un colț de luncă mângâiat de apele Dâmboviței. Printre plute bătrâne și nuci cu maiestuoase coroane, își așezase circul italianul Carol Serie. În umbra lor, un carusel cu căluți colorați se rotea fără odihnă, iar polonezul Dunski își dresa bidiviii amazoanelor sale, printre purtătoare de mini-jupe în orașul lui Bucur. De la carusel și de la caii polonezului s-a tras numele grădinii.”
Grădina cu Cai a rămas cunoscută și pentru faptul că bucureștenii veneau aici în zilele călduroase de vară pentru a se răcori, căci exista în această grădină o baie special amenajată pentru acest lucru. „Dâmbovița veche făcea în acest loc un ostrov al cărui zăvoi îndulcea canicula bucureșteană. Veneau în răcoarea sa se scalde odraslele boierești, ori ciocoiași subțiați la Paris, precum și cuconet pe măsură, zbenguindu-se aproape îmbrăcate, costumul de baie fiind necunoscut. Patronul le oferea aceste delicii pentru 2 sfanți, pe care nu se îndurau să-i arunce mărginașii când se puteau scălda gratis în apele gârlei, în ținuta strămoșească a lui Adam și Evei, bălăcindu-se alături de cai și câini. După dușurile calde și reci, clienții se reconfortau cu mititei și alte delicatețuri.”
Locul fiind tot mai căutat, grădina a fost înconjurată cu ulucă înaltă, au fost trasate noi alei, așezate mese sub coroanele dese ale copacilor bătrâni, după care, în tot acest decor, a fost construită o scenă din scândură groasă, pentru „disctracțiunile” pregătite bucureștenilor la „prețuri cuviincioase”. Faima grădinii devenise cunoscută în întregul oraș. În Grădina cu Cai se serveau vinuri franțuzești, iar trupele de teatru se bucurau din plin de succes. „Veneau acum la Grădina cu Cai boiernași cu haine nemțești, ca să-și mai subțieze gustul și să-și mai fasoneze consoartele și madmoazelele; moftangii cu jachetă lungă și pantaloni «neglije» și elegante crinoline. Împrăștiau în jur suave parfumuri franțuzești și priviri misterioase, strecurate prin voaletele subțiri ca firul de păianjen.”
În Grădina cu Cai se jucau comedii franțuzești, se râdea mult și se discuta orice. Nu toți apreciau însă umorul pieselor jucate. Căpitanul Derblich, de exemplu, se arăta scandalizat de comediile ce făceau deliciul bucureștenilor. Le-a catalogat drept „lipsite de bun gust”, considerând că morala era călcată în picioare. Ceea ce omitea însă să scrie căpitanul austriac era faptul că ofițerii majestății sale de la Vinea erau mai „galomani” decât „bucureștenii sadea”, căci „alergau ca iepurii prin grădinile gospodinelor, fugăriți și ciomăgiți când săreau gardurile după fetele și femeile acestora”.
Grădina cu Cai a fost un loc ce a adus un nou suflu plin de viață și entuziasm, cum nu mai cunoscuseră Bucureștii acelor vremuri. De numele acestei grădini se leagă amintirile începutului de drum a unor mari nume ale culturii românești. Aici venea Eminescu ca sufleor al trupei Fanny Tardini și tot aici cânta Anton Pann cu vocea sa inegalabilă de bariton.
În anul 1864, în ziarul Dâmbovița, Dimitrie Bolintineanu scria: „Grămezi de cavaleri îmbrăcați elegant cu «frace civite», cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuțite în vârf, cu ciuboțele ascuțite, cu pantaloni strâmți pe picioare, mode de atunci; pe de altă parte grămezi de dame, cu pălării largi cât lipanurile cele bătrâne, cu rochii scumpe, parfumate ca niște mirese de țară, se îndreptau către Grădina cu Cai, înotând în pulberea ce trăsurile o lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea din urmă. Această lume era în trăsuri elegante, având pe feciori înapoi, în picioare, și ținându-se de niște ciucuri mari de mătase, lipiți de trăsuri. Toate aceste trăsuri pline de cavaleri și dame urmau curentul general către Grădina cu Cai. Lumea din toate clasele, din toate culorile, circula pe aleea cea mare, unii după alții, căutându-se unii pe alții, sau mai bine zis căutând unii la veșmintele celorlalți. O bandă de muzică instrumentală execută, destul de fals, niște arii. În lumea de pe alee se auzea o muzică surdă, unii se preumblau, alții se conversau. Pe ici-pe acolo, se auzeau idei ciudate, vorbe franceze românite, un fel de limbă ce desemna alte idei decât cele ce ei ar fi voit să zică, dar care, între ei, le înțelegeau. Unul calcă pe picior pe altul și-i cere «pardon», celălalt răspunde cu «mersi». O damă zice unuia «bonjur domnul!», domnul răspunde cu «bonjur cheramo!»”.
Marele actor C.I. Nottara își amintește că în anul 1875, licean fiind, a jucat timp de zece zile pe scena Grădinii cu Cai: „Era o vastă grădină de vară cu o scenă. Ne-am prezentat cinci-șase dintre noi la Patzak, proprietarul. L-am ademenit să ne angajeze și ne-a angajat. Noi, băieții, de liceu, jucam teatru pentru o sumă mică și masă. Asta era în vacanța de vară; știu că printre noi era și fostul societar al Teatrului Național, dar el n-a vrut să joace, noi repetam și el își petrecea vremea, până isprăveam repetiția, cântând la un pian hodorogit care se afla în salonul de iarnă. Angajamentul n-a ținut mult la Patzak, vreo zece zile; apoi ne-am mutat cu teatrul nostru la o grădină pe Calea Văcărești”.
Ostrovul și Grădina cu Cai au existat până în anul 1882, când rectificarea albiei Dâmboviței a dus la dispariția lor. Numele străzii a rămas însă până în zilele noastre, pentru a ne aminti că a existat cândva un București al grădinilor, cu muzică, voie bună și spectacole. Se spune că în anul 1915, când s-a vrut să se schimbe numele străzii, bucureștenii s-au împotrivit categoric. Își doreau ca strada să păstreze amintirea grădinii de odinioară, pe unde zburdaseră caii lui Dunski și unde copiii se cățărau pe garduri pentru a admira priveliștea. Atât de insistentă a fost plângerea lor, încât primarul, de frica unei răzbunări electorale, a lăsat numele străzii neschimbat. Și neschimbat a rămas până astăzi.
Bibliografie:
Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Humanitas, București, 2007;
Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucureștene, Editura pentru Turism, București, 1990;
George Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;
Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi, Editura Cartea Românească, București, 2017;
Vasile Nicorovici, Călător pe 5000 de străzi, Editura Tineretului, București, 1965.
Articol scris de Andreea Mâniceanu, muzeograf Casa Filipescu- Cesianu, Muzeul Municipiului București
Amintiri ,amintiri… Heheheeeee si cite amintiri si taine nepatrunse mai sunt !