Strămoșii canibali de la Hârșova

Hârşova este un orăşel prăfuit și nebăgat în seamă. O soartă nedreaptă, căci el duce în spate peste şapte milenii de istorie. O istorie cosmopolită, uneori opulentă, alteori aventuroasă. Dar niciodată plictisitoare. O istorie care începe tocmai hăăăt, în neolitic, şi continuă, fără pauză, până în zilele noastre. Geto-dacii au avut aici o așezare civilă, iar romanii au ridicat cetatea Carsium. Construită de împăratul Vespasian, extinsă apoi de Traian, cetatea a „funcţionat“ neîntrerupt până în 1829. Dar subsolul Hârşovei mai păstrează şi câteva cimitire antice, inclusiv unul roman.

Pentru elevi, istoria este o materie plicticoasă, pe care o învață doar pentru că sunt obligați de programa școlară. Păcat! Vestigiile unor vremuri îndepărtate, pe care arheologii le readuc la lumina zilei, vorbesc despre lumea stranie în care au trăit strămoșii noștri de demult, chiar aici, pe meleagurile noastre.

Milenii de istorie

Hârşova zilelor noastre este un oraș în care însuși timpul pare să fi murit, răpus de căldură și de plictiseală. Dar, pentru arheologi, aici este raiul pe pământ: un meleag fabulos care adăpostește în măruntaiele sale vestigiile a şapte milenii de istorie. Acum, localnicii calcă neştiutori peste un al doilea oraş. Un oraş subteran, populat cu nălucile altor vremuri. Umbre străvechi care, pentru ochii pregătiţi să le vadă, sunt la fel de vii ca oamenii care trăiesc sus, în lumea noastră. La marginea orașului, pe malul Dunării, la doar câțiva metri adâncime, savanții au descoperit o veritabilă „Cetate a Morţilor“: urmele unor străvechi așezări, ai cărei „locuitori“ au roit câteva mii de ani prin lume, iar apoi s-au aşezat aici, pentru a-şi petrece restul eternităţii.

Arheologii „detectivi”, pe urmele strămoşilor preistorici

Misterioșii „Gumelnițani“

Străvechile urme ascunse în măruntaiele „Tell“-ului de la Hârşova aparțin unei epoci pe care specialiştii au botezat-o Cultura Gumelniţa. Apărută cândva, în jurul anilor 4600 î.Hr, în plină epocă a pietrei, aceasta a fost una dintre cele mai spectaculoase civilizaţii ale Europei preistorice. Pe atunci, graniţele de azi nu aveau, desigur, nicio semnificaţie: „gumelniţanii“ viețuiau pe un teritoriu vast, din Carpaţi și până la Marea Egee. Un spațiu imens, stăpânit de populaţii înrudite, purtătoare ale unei culturi comune. O cultură senzaţională, care a apărut pe vremea când Sumerul mai avea de aşteptat încă 1.000 de ani până să merite rangul de „leagăn al civilizaţiei“, iar Egiptul, încă 1.500 de ani până la înscăunarea primului său faraon. Cultura Gumelniţa a fost descoperită la începutul secolului trecut în Bărăgan, lângă comuna de la care şi-a împrumutat numele. La fel ca „vecinii“ lor de la Cucuteni ori „verii“ de la Hamangia care au creat celebrul „Gânditor“, și „gumelniţanii“ au fost nişte artişti rafinaţi. Celebra „Zeiţă de la Vidra“ şi „Templul cu coloane“ de la Căscioarele sunt două dintre superbele relicve rămase de la ei. Dar ele nu sunt singurele.

Imobiliarii neoliticului

La Hârşova, la fel ca în orice alt şantier arheologic, primele elemente care atrag atenţia sunt urmele unor case străvechi. Bineînţeles că nu sunt clădiri întregi, ci doar detalii constructive: chirpic ars, urmele carbonizate ale unor grinzi şi podele de lemn ori împletituri din nuiele. Analizate atent, acestea pun în evidenţă nişte realizări tehnice care, în mod surprinzător, „funcţionează“ şi în zilele noastre. Este vorba despre casele din paiantă, construite pe structuri din lemn, umplute cu vălătuci de lut. Remarcabil este faptul că majoritatea acelor case aveau câte 2-3 camere care totalizau un „spaţiu vital“ de 50-60 mp. Imens, dacă ne gândim că şi acum există foarte multe familii care trăiesc înghesuite în 20-30 mp. Cercetătorii au identificat şi niște ferestre acoperite probabil cu băşică de porc, membrană care, unsă cu grăsime, devenea aproape transparentă. De fapt, aceasta a fost soluţia folosită în satele europene până în secolele XVIII-XIX, datorită preţului mare al geamului din sticlă.

Străvechi rafinamente culinare

Marea surpriză oferită de situl de la Hârşova a fost identificarea fostelor gropi de gunoi în care „gumelniţanii“ îşi aruncau deşeurile, inclusiv cele culinare. Resturile de oase găsite acolo vorbesc despre „cartea de bucate“ a strămoşilor neolitici. Deşi se consideră că în neolitic agricultura era ocupaţia de bază, se pare că gumelnițanii nu se prea omorau cu truda pământului. Lucru lesne de înţeles, ţinând cont de faptul că Dunărea era o sursă constantă de hrană. În mod surprinzător, nu erau însă foarte pasionaţi nici de pescuit. De fapt, mai curând, erau un soi de „culegători de peşte“, pe care-l adunau din bălţile rămase după revărsări. Atunci când „recolta“ era bogată, excedentul se păstra uscat, afumat ori sărat. Primăvara, meniul comunităţii era completat cu scoici, melci şi raci. Broaştele erau şi ele consumate, probabil sub o formă asemănătoare „puilor de baltă“ de azi. Aceleași gropi menajere arată că existau şi animale domestice, a căror carne era consumată în anotimpurile mai reci. „Gumelnițanii“ aveau în ogradă oi, porci, capre şi uneori vaci. Un loc aparte îl avea câinele, care era paznicul casei. Dar poziţia de „prieten al omului“ nu-l împiedica să ajungă și pe lista de bucate a stăpănilor. Oasele găsite arată că „localnicii“ practicau şi vânătoarea. Iar în acele timpuri încă mai existau măgari şi cai sălbatici, vânaţi alături de mistreţi, cerbi şi chiar bouri. Dar cele mai spectaculoase urme găsite la Hârșova sunt oasele de leu. Nu este foarte clar dacă vânarea acestei fiare făcea parte din vreun ritual, ori dacă nu cumva carnea lui era delicatesa culinară supremă cu care „gumelnițanii“ se întâlneau doar din când în când.

Canibalii preistoriei

Gropile menajere de la Hârșova au scos la iveală o descoperire ce redă o imagine sumbră asupra acestor strămoşi. Printre resturile rămase de pe urma străvechilor ospeţe, arheologii au identificat şi oase umane „procesate gastronomic“: este vorba despre oase de femei şi bărbaţi adulţi, dar şi de copii. Pe ele se văd, clar, urmele cuțitelor din silex folosite pentru a desprinde carnea de pe oase. Uneori, acestea sunt ușor calcinate, de parcă ar fi fost fripte în cuptor. Așadar, strămoşii neolitici erau şi antropofagi. Fapt care nici n-ar trebui să ne surprindă prea mult, dacă ţinem cont că anumite forme de canibalism, practicat de obicei într-un cadru ritual, a existat şi pe la case mai mari, în civilizaţii dezvoltate, mult mai aproape de zilele noastre. Nu este exclus ca oamenii incluși în meniul „gumelnițanilor“ să fi fost prizonieri ai unor războaie preistorice despre care acum nu se mai știe absolut nimic. Despre sacrificii umane vorbeşte însă şi o altă descoperire făcută la Hârsova: aici s-au identificat scheletele unor copii înmormântaţi sub podelele anumitor locuinţe. Studiul acelor oase arată că acei copii suferiseră de boli grave, incompatibile cu viaţa normală, fiind deci handicapaţi. Urmele de la faţa locului par să indice că aceştia au murit în mod violent, sacrificaţi în cadrul unor ritualuri. Alte descoperiri arheologice demonstrează că nu doar gumelnițanii erau canibali. Contemporani cu ei, rafinații artiști, creatorii superbei ceramici pictate de la Cucuteni, „degustau“ și ei carnea de om, dar asta nu i-a împiedicat să fie creatorii uneia dintre cele mai subtile civilizații.

Celebrul „Blestem al faraonilor“ are un „frate“ îndepărtat, care şi-a făcut de cap în ţara noastră. Cu trei decenii în urmă, profanarea unui mormânt antic din Dobrogea a declanşat furia magică a unui alt „gardian“ multimilenar, mai puţin renumit, dar aproape la fel de cumplit.

Cândva, prin 1986, Ceauşescu a hotărât ca Hârşova să devină un centru industrial. Ordinul a fost dat, oficialitățile locale au pocnit din călcâie, au zis „Da, să trăiţi!“ şi au purces la treabă. Iar prima lor „reuşită“ a fost profanarea unor necropole străvechi. Printre ele, şi cimitirul roman în care îşi dormea somnul de veci un „locatar“ VIP din alte vremuri: un militar de rang înalt, probabil un general al Imperiului Roman. Dramele care s-au declanşat au reamintit de mormintele blestemate din Valea Regilor.

Tezaurul lui Valerianus

Descoperirea

1986 este anul în care, din ordinul „Mărețului Cârmaci“, s-a început construirea „Întreprinderii de Sârmă şi Cabluri“ a Centralei Termoelectrice și a „Şantierului Naval“. Prima victimă a blestemului antic a fost chiar acest plan ambițios. Deși au costat un munte de bani, cele trei „obiective“ n-au funcţionat niciodată. Din Portul Hârşova au rămas doar scheletele câtorva macarale care îşi întind şi acum gâturile spre cer. Nici Fabrica de Sârmă şi Centrala Termoelectrică n-au mai mult „noroc în viaţă“.

Cimitirul de sub fabrică

Necropola romană se afla exact sub „Platforma industrială“. Istoricii cred că, iniţial, acolo existaseră câteva sute de morminte. Sărace în inventar funerar, majoritatea fuseseră distruse de buldozere, înainte ca specialiştii să fie anunţaţi. Cavoul generalului roman a ieşit la lumină pe 30 iunie 1987. O zi caniculară în care arheologii, care oricum fuseseră anunţaţi mult prea târziu, plecaseră alungaţi de vipie. Totuşi, pe şantierul propriu-zis se lucra. Asta, până când Nicolae Turcu, mecanicul unui utilaj, a văzut nişte cărămizi ciudate care, smulse din pământ, dezveliseră o cămăruţă subterană. Intrigat, şi-a chemat şefii, iar aceştia, temându-se că ar fi vorba despre un vechi depozit de arme, au oprit lucrul şi au anunţat Miliţia. Care, la rândul ei, a trimis acolo nişte intelectuali rafinaţi: echipajul de la „Circulaţie“. Oamenii „Organului“ au venit, s-au sucit, s-au învârtit, s-au scărpinat pe sub caschete și, până la urmă, au trimis un muncitor în vizuina de sub pământ. Omul a intrat şi le-a zis că este ceva ca un sicriu din lemn şi nişte oase. În plus, le-a întins şi un obiect din metal galben. Milițianul s-a uitat lung la tinichea, după care i-a întins-o unuia dintre muncitori: „Ia-o bă, și dă-i-o lui fi-tu să se joace cu ea“. Vâzând că nici pomeneală de arme sau muniție, miliţienii şi-au luat tălpășița, lăsănd hruba pe mâna civililor. Arheologul Constantin Nicolae, directorul Muzeului „Carsium“ din Hârşova, îşi aminteşte și azi ciudata întâmplare. „Zvonul despre ciudata descoperire s-a împrăştiat rapid, iar noi, cei implicaţi în săpăturile de salvare, am zburat acolo. Fiind şi profesor de istorie, îmi obişnuisem elevii să aducă la şcoală orice obiect vechi pe care-l găseau. Recompensa era, desigur, o notă bună. Dar în ziua aia am trecut printr-o întâmplare demnă de Păcală. Pe drumul către sit m-am întâlnit cu o femeie care venea în fugă de acolo. O fugă însoţită de un zdrăngănit ciudat, de parcă ar fi cărat o puşculiţă mare, plină cu mărunţiş. Am oprit-o, iar ea mi-a zis că are o ulcică cu bani vechi. Bani pe care o să-i ducă fiică-sa la şcoală, pentru că are un fraier de profesor care le dă 10 pentru potcoave de cai morţi. I-am spus: «Ştii, eu sunt fraierul». Mi-a dat monezile, care erau romane, din secolul IV e.n, şi cred că, pănă la urmă, i-am dat elevei o notă bună.“

Trăiască mortul!

Nicolae își reaminteşte și acum acea zi ciudată. „Era un cavou zidit care conţinuse trei sicrie. Unul aparţinea unui roman numit Valerianus. Celelalte două erau ale unor femei, probabil soţia şi fiica lui. Confecţionat din lemn de stejar, sicriul bărbatului era extrem de bine conservat. Atât de bine, încât, atunci când a fost dus la Muzeul Naţional de Istorie, cei de acolo au crezut iniţial că le murise vreun coleg, iar acela era un sicriu nou, pregătit.“ În rest, nu mai era mare lucru: muncitorii care dăduseră buluc în încăperea subterană răvășiseră cam tot ceea ce era înăuntru. Astfel că, ulterior, nu s-a putut afla mare lucru despre „locatar“.
Doar că era un om foarte înalt pentru acele vremuri. Ulterior, arheologii au descoperit că el plecase din lumea noastră „echipat“ cu toate cele cuvenite unui militar de rang înalt: „tinicheaua galbenă“ s-a dovedit a fi o fibulă din aur de circa 50 de grame. Alături de câteva inele cu sigiliu, fibula era un însemn oficial pe care aveau dreptul să-l poarte doar militarii romani de rang înalt, similar celui de general. Inventarul funerar era completat cu foarte mulți bani, plus alte obiecte din metal nobil. Conform ritualului roman, mortul avea gura acoperită cu foiţe din aur, modelate special. Dar, cel mai interesant obiect, cel care a permis identificarea „locatarului“, a fost un pumnal de paradă pe care scria „Valerianus Vivat“, adică „Să trăieşti, Valerianus“. Altfel zis: „Să trăieşti, mortule“. Constantin Nicolae ne-a relatat că în apropiere s-a descoperit un mormânt similar, al cărui „ocupant“ purta o fibulă de 120 grame de aur. Diferită de cea a lui Valerianus, acesta era un obiect pe care nu aveau dreptul să-l poarte decât înalții funcționari imperiali civili. În lipsa unor indicii scrise, specialiștii nu au putut afla nimic în plus despre identitatea acelui personaj de rang înalt.

Astăzi, cea mai vizibilă relicvă istorică din Hârșova este Cetatea Carsium (foto). Iar aceasta este, prin ea însăși, un veritabil unicat istoric european: construită de romani în primele decenii ale erei noastre, este singura cetate care a „funcţionat“, neîntrerupt, circa 1.800 de ani, până în în 1829, când a fost părăsită definitiv. În schimb, alte vestigii sunt încă sub pământ, unde „hibernează“ discret, aşteptând ca arheologii să le descopere. Sunt urmele unor culturi şi civilizaţii care s-au perindat pe aici de la începutul lumii și până în zilele noastre. Dintre toate aceste comori arheologice, „perla coroanei“ este însă „Tell“-ul neolitic: o colină artificială, un soi de „sandviş“ imens format prin acumularea ruinelor rămase de pe urma unor aşezări umane străvechi.

Mesagerul terorii

„Blestemul generalului roman“ s-a manifestat imediat după deschiderea cavoului antic. Ajunşi la faţa locului, arheologii au decis că mormântul trebuie păzit peste noapte. Cel care l-a păzit primul a fost şi cel care a deschis „cursa“ tragediilor. După câteva ore, omul a fost anunţat că băieţelul său de trei ani a căzut peste oală cu supă clocotită. Copilul a fost internat cu arsuri grave pe 25% din suprafaţa corpului. A doua victimă a fost tot un copil, nepotul unuia dintre cei care au pătruns primii în cavoul antic. La câteva săptămâni după „aventură“, copilul a murit lovit în cap de o cărămidă căzută de pe un bloc aflat în construcţie. Coincidenţă? Poate! Aproape că nici nu mai contează, că în acea zi, pe şantierul cu pricina nu lucra absolut nimeni. Lanţul dramelor a continuat după alte câteva săptămâni, când tatăl unuia dintre arheologi a murit într-un accident stupid de circulaţie. După trei luni a murit acad. Emil Condurachi, coordonatorul de doctorat al unuia dintre arheologii care lucrau acolo, o pierdere aproape la fel grea ca decesul unui părinte. La scurt timp după aceea, la fel de neaşteptat a murit sora altui specialist. Puşi în faţa avalanşei de nenorociri, doi arheologi, soţ şi şoţie, au făcut tot posibilul să stea cât mai departe de mormântul generalului. Ceva mai târziu, când li s-a ivit ocazia, au plecat definitiv din ţară. Dar poate că soarta cea mai dramatică a avut-o cel care, fie şi indirect, a decis profanarea mormântului în care odihnea Valerianus. Iar acela nu a fost arheolog. La doi ani după ce a ordonat deschiderea în grabă a şantierului de la Hârşova, Nicolae Ceauşescu şi nevastă-sa, Elena, aveau să moară la Târgovişte, răpuşi de gloanţele Revoluţiei.

La trei decenii de la descoperirea lui, din cavoul lui Valerianus a mai rămas doar o carcasă din cărămidă. Încercând să-l protejeze, specialiştii l-au ridicat în picioare şi i-au zidit intrarea. Acum, directorul Muzeului „Carsium“ intenționează ca, într-un viitor apropiat, să restaureze acest mormânt antic și să-l aducă la o formă cât mai apropiată de cea inițială, iar mai apoi să-l introducă în circuitul turistic local.

„Pe drumul către sit m-am întâlnit cu o femeie care venea în fugă de acolo. O fugă însoţită de un zdrăngănit ciudat, de parcă ar fi cărat o puşculiţă mare, plină cu mărunţiş. Am oprit-o, iar ea mi-a zis că are o ulcică cu bani vechi. Bani pe care o să-i ducă fiică‑sa la şcoală, pentru că are un fraier de profesor care le dă 10 pentru potcoave de cai morţi. Am întrebat-o în ce clasă este fata şi cum o cheamă, după care i-am spus: «Ştii, eu sunt fraierul». Mi-a dat monezile, care erau romane, din secolul IV e.n, şi cred că, pănă la urmă, i-am dat elevei o notă bună.“

Recomanda