Johann Koradin a fost comisar al Ministerului de Interne austriac, trimis în Valahia să ia în secret pulsul unei ţări bizare, neaşezată, puţin cunoscută în resorturile sale. Viena era dornică să afle ce fel de ţară era aceea care i-a scăpat întotdeauna printre degete, aluneacoasă chiar şi atunci când a ţinut-o bine cu ambele mâini, între 1718 şi 1739. În acei ani, Austria a încercat zadarnic să organizeze administrativ noua provincie a Olteniei.
Încercarea ofiţerilor austrieci de a topografia provincia a fost anulată de ingeniozitatea localnicilor. Astfel, satele topografiate toamna spre primăvară dispăreau, mutându-se peste dealuri şi văi. Trupele austriece se ghidau după o hartă, care în numai două-trei luni nu mai avea legătură cu terenul! Totul pentru a nu plăti impozitul către stat. O nouă înregistrare însemna o altă amânare a plăţii. Ingeniozitatea valahului de a păcăli autorităţile s-a sfârşit prin a se păcăli pe el însuşi, aşa cum se întâmplă astăzi. Dar Johann Koradin trebuia să înainteze un raport asupra stării politice, poliţieneşti şi militare a Valahiei, şi mai ales a oportunităţilor pe care Austria spera să le găsească aici, pentru o eventuală absorbţie a ţării în marele imperiu.
Venind la Bucureşti, Koradin descoperă „principiul demoralizator al birocraţiei române, în toate ramurile afacerilor sale”, „populaţia bucureşteană” aprobând „acest sistem, fiindcă faţă de boeri, chiar cu bani, nu găsesc dreptate”. Iar ofiţerul austriac continuă: „Mi s-a povestit despre funcţionarii români în genere că sunt indolenţi, mândri şi nu se ruşinează să spună că din salariile lor (care nu’s tocmai neînsemnate) le este imposibil să-şi ducă existenţa de toate zilele, şi nu fac nici un secret din aceia că luxul pe care îl poartă şi-l procură nu tocmai onest, prin veniturile pe sub mână. În ceea ce priveşte starea culturală a populaţiei bucureştene, am găsit – că în afară de câţiva doctori şi artişti şi aceştia străini –bcu toţii sunt sub nivelul mijlociu: o cultură superficială domneşte de la boer până la ultimul comis; chiar şi negustorimea în sferele cele mai înalte nu are o cultură ştiinţifică, teoretică, ci numai tact practic. Demoralizarea este vizibilă în toate treptele populaţiei bucureştene. Caractere oneste se găsesc rar, noţiunea de a căuta să înşele este înlocuită prin cea a şireteniei”. După mai bine de 150 de ani, societatea românească se află cam tot pe acolo, adică prin misteriosul an 1853. Demoralizarea bântuie toate treptele societăţii româneşti, cu traume trăite colectiv de masa bugetarilor şi îndeosebi a pensionarilor, şomerilor, deznădăjduiţilor de tot felul. Şi alternative nu sunt în afară de mizerie, foamete, moarte. Cultura superficială a majoritarilor, manelizată şi fotbalizată la maximum cu substituiri subculturale, continuă să fie distrusă sistematic de o mulţime de travestiţi, ingineri sau fizicieni, care se cred filozofi, filologi sau analişti politici, în realitate ratând prima specialitate şi neînţelegând nimic din cealaltă, toţi aceştia trăiesc într-o continuă şi bovarică iluzie.
Apoi Bucureştiul se desfăşura asemeni unui spaţiu al haosului, unde este aproape imposibil să supraveghezi, să ai sub control mahalalele în mişcare, în zvârcolire demografică şi subteraneitate economică. Koradin descrie în raportul său „întinderea fără măsură a Bucureştiului”, „nenumăratele sale colţuri şi fundături de străzi” şi numeroasele „case singuratice, în depărtatele mahalale ale oraşului”, toate acestea făceau imposibilă „supravegherea poliţienească” a oraşului. Peste 50 de ani mai târziu, prin mahalua Grant, vardiştii nu îndrăzneau să-şi facă simţită prezenţa. De fapt, fiecare stradă din oraşele mai mari ale României aveau în vechime câte un vardist, care stătea cu precădere noaptea, supraveghiind orice mişcare în sectorul său stradal. Cunoştea bine locuitorii din fiecare imobil iar când, în timpul nopţii, unul dintre aceştia avea nevoie de vreo urgenţă, de pildă un doctor, vardistul îl chema.
În ciuda culturii superficiale, a demoralizării sociale, toată lumea se afla într-o continuă competiţie pentru a arăta bine, cât mai la modă cu putinţă. Iar confruntarea era atât de violentă încât „o uşoară abatere de la acest obiceiu – moda pariziană – este privită chiar de public, chiorâş şi pe lângă aceasta individul are riscul să fie tratat ca recalcitrant. Peste numai o sută de ani, în 1953, acelaşi public îşi inversase radical sistemul de valori: dacă erai prea european sau occidental în vestimentaţie sau comportament, tratamentul era închisoarea sau canalul. Acest lucru reflectă cât de uşor îşi schimbă gusturile în materie de modă şi comportament o mulţime superificială, deculturalizată sistematic, şi astfel uşor de manipulat.
Apoi să călătoreşti prin Valahia nu este mare diferenţă între 1853 şi 1953 sau 2005. Aflăm din raportul din 1853 că „o călătorie în ţările dunărene, pentru un anumit scop, pe un anotimp în care vremea rea nu a urmărit încontinuu, este egală unei expediţiuni la polul nord. Ajungi în localităţi şi ţinuturi de unde nu poţi prevedea când şi cum poţi porni mai departe; treci cu bine prin locuri neumblate, râuri venite mari, fără poduri sau alte mijloace de transbordare, te izbeşti de piedici neaşteptate; le-ai învins şi pe acestea, ajungi la graniţă, unde ai de a face cu viza paşaportului şi aceasta ca s-o primeşti, după cum se obişnuieşte la graniţa moldo-valahă, îţi trebuie două zile, mergi de la Ana la Caiafa, şi-ţi primeşti viza numai prin rugăminţi, bani sau ameninţări. Greutăţile întreţinerei nu trebuiesc calculate, căci întrec orice socoteală”. Deşi lumea o ducea foarte greu, „populaţia nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărăşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ”. Treaba este că nu prea au crescut nici în următorii 150 de ani, cu atât mai puţin nu-i găsim în anii pe care îi supravieţuim.
Raportul de ţară al ofiţerului Johann Koradin, făcut în urma unei şederi secrete în Valahia şi având la bază informaţii luate cu un ochi atent la toate amănuntele cotidiene, ne ajută să redescoperim prezentul din trecut. Un fel de Future în the Past de care nu putem scăpa, aşa cum nici gramatica limbii engleze nu se poate lipsi de binecunoscutul timp verbal. Apoi, imposibilitatea unei posibile integrări în spaţiul politic şi economic austriac constatate de Koradin în Valahia este comentată astăzi pe larg de observatorii europeni, dintr-o perspectivă oarecum similară.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.