TRĂIRILE MALEFICE (22)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Noi mesaje din epoca lui Bahadur I şi Ţunţi II

Pe vremea odiosului faraon Bahadur I şi a sinistrei sale soţii Ţunţi II, economia politică oferea o lecţie deschisă: „Relaţiile sociale într-un stat ultratotalitarist”. Epoca a fost, într-adevăr, interesantă pentru cercetătorii de peste secole, Bahadur I şi Ţunţi II nefiind decât excepţiile ce fac posibil studiul aprofundat al manifestărilor umane.

Referirile la acele vremuri ne-au parvenit nu numai de la specialişti, ci le găsim şi în memoriile diferiţilor oameni politici, actriţe sau pierde-vară celebri: peste tot dăm de numeroase cugetări în legătură cu veacul atât de copios blestemat şi atât de generos în interpretări. De pildă, în afara cunoscutelor şi atât de des citatelor expresii ajunse locuri comune – de genul: „Bahadur a fost căciula de pe Î mare din A – el este sfârşitul ascensiunii şi începutul inevitabilei căderi. De aceea ne este greaţă să utilizăm acea literă” (Desigur, Hasdeu). Sau: „Bahadur şi Ţunţi reprezintă litera f – singura care ajunge atât de sus, pentru a sfârşi atât de jos”¹ (Voltaire) – unii istorici studiind, alături de scriitori, manierele epocii, au reinventat oameni şi situaţii perfect plauzibile, exemplificatoare pentru ce ar fi putut să fi fost. Nu ne referim aici la biografii romanţate (cum ar fi „Strivit de colos” atribuită de unii lui Merejkovski ori atât de ciudata trilogie „Bahadur şi Ţunţi”, despre care Adam Wurm pretinde că ar fi fost scrisă de Emil Ludwig.) şi nici la romanele vulgarizatoare despre geamănul înlocuit sau despre „haiducii” vremii (Walter Scott sau Al. Dumas), ci despre acele mici nuvele care au fost apoi incluse în istorii, în încercarea iniţială de a se da o bază atestată unor personaje ipotetice, ca să nu spunem inventate. În privinţa aceasta, cel mai bun exemplu ni se pare lucrarea lui Arnold Mann „Prostănacul” şi strădaniile Şcolii de la Weimar de a reconstitui un fapt probabil, însă atât de nesigur.

Pentru cititorii mai tineri, vom face câteva precizări preliminarii elementare: Bahadur a fost al şaptelea faraon cu acest nume, însă fiindcă, în paranoia sa, se considera cel mai mare, a decis că el este cel ce trebuia să poarte apelativul „Întâiul” şi, drept urmare, a stabilit că numerotarea se va face nu de la primul la ultimul, ci în ordine inversă a succesiunii cronologice. (De aici şi numele ironic de Bahadur Zero dat de Emil Ludwig [?] fiului tiranului.) Pe de altă parte, încă Sigurjonson a stabilit că înaintea soţiei odiosului dictator n-a existat nici o altă regină pe care s-o fi chemat Ţunţi, însă că ea fiind a doua persoană în imperiu, nu putea leza majestatea lui Bahadur, aşa că s-a mulţumit cu acel II pus pentru vecie după numele ei. De altminteri, lucrul este perfect posibil, dat fiind faptul, de asemenea ştiut, că Bahadur a poruncit să fie distruse toate înscrisurile pe care azi le-am numi cărţi de istorie, toate cele ce se refereau la o perioadă anterioară urcării sale pe tron şi le-a cerut scribilor imperiali să rescrie un trecut în oglindă, adică plecând de la contemporaneitate spre începuturi. (Metoda nu este nouă: în fond, în subconştient întotdeauna s-a procedat aşa, doar că nimeni nu a mers atât de departe încât să recunoască – şi chiar cu voce tare! – o asemenea privire asupra evenimentelor.) Numai că, în felul acesta, se ajunge ca bunicul să se tragă din nepot, iar tatăl să fie un produs al fiului. (În celebrul său studiu „Despre urmaşii noştri, străbunii”, Willy Roch, unul dintre discipolii iconoclastului Freud recunoaşte cu multă ironie penetraţia de neşters a acelei metode până şi asupra gândirii contemporanilor săi. „Păi, nu facem acest lucru în modul cel mai firesc, atunci când numerotăm invers anii de dinainte de Christos?” se întreabă, pe bună dreptate, acelaşi Willy Roch.)

În „Prostănacul”, Arnold Mann povesteşte despre avatarurile unui funcţionar de rang municipal, decăzut din punct de vedere social din pricina ospitalităţii sale: ori de câte ori îi călca cineva pragul, în casa Prostănacului, individul era servit cu mâncare, chiar şi în perioada când toată ţara flămânzea şi nimeni nu mai era obişnuit cu o asemenea generozitate. Până ce un musafir prea vorbăreţ şi-a pus întrebarea de unde are un slujbaş, fie şi de rang municipal, atâta încredere în viitor, încât să-şi permită să nu se gândească la ziua de mâine şi să ofere de mâncare şi unor străini, chiar dacă aceştia nu erau invitaţi în mod special la masă. (Lucru categoric interzis printr-un decret-lege promulgat de Bahadur I, spre a scuti supuşii de situaţii penibile.) Naraţiunea avansează, apoi, pe linia decăderii Prostănacului, ajungându-se la ostracizarea întregii sale familii, la ruperea logodnei fiicei din pricina firii risipitoare a tatălui, la excluderea din armată a fiului şi, în final, la uciderea personajului principal chiar de către familia disperată şi la reabilitarea morală şi administrativă a rudelor, după ce au dat dovadă de atâta fermitate. Într-un scurt epilog, autorul ne dă de înţeles că viaţa Prostănacului n-a fost inutilă şi că toţi ai lui, în urma crimei, au apucat să fie foarte apreciaţi şi să parvină până în cercurile apropiate tronului, Ţunţi II socotind că asemenea oameni merită să fie daţi drept exemplu pentru întreaga naţiune.

Hartstein şi Kolotowsky, după opt ani de cercetări, cred – prin deceniul al cincilea al secolului XX, era creştină – că au găsit într-un comandant mort la doi ani după Bahadur I pe prezumtivul fiu al Prostănacului. Într-un mormânt din necropola de la Aleh, a fost descoperit un text despre Ragnar, general al faraonului, text care, în descifrarea celor doi savanţi germani, n-ar reprezenta decât o epitomă a întâmplărilor povestite de Arnold Mann. Partea ciudată este că scriitorul nu a putut avea cunoştinţă de inscripţiile de la Aleh, întrucât întregul sit n-a fost dezgropat decât începând abia cu cinci ani după apariţia primei ediţii a „Prostănacului”.

Premoniţie? Geniu artistic? Glumind, Dan J. Adam, cel mai competent exeget al lui Arnold Mann, afirmă că, în fond, dacă, pe vremea lui Bahadur I şi a sinistrei sale soţii Ţunţi II, istoria s-a scris pornindu-se de la prezent spre trecut, de ce să nu se fi creat şi literatura în acelaşi fel, câteva milenii mai târziu? Pentru că, după alţi opt ani, apare un studiu al lui Jung „Înainte, până la Bahadur”, unde gluma iniţială este preluată într-o formă cât se poate de serioasă şi, poate şi sub influenţa tot mai vizibilă a lui Freud, gânditorul hamburghez va susţine cu toată tăria că întotdeauna realitatea se va scrie pornindu-se de la prezent înspre un trecut subiectiv – emanaţie a singurei obiectivităţi acceptabile: momentul actual. Dan J. Adam nu se referă numai la interpretarea datelor, el nu exclude nici măcar o fotografiere diferită a aceluiaşi moment în funcţie de tehnica la care a ajuns spiritualitatea subiectului. Nu au fost pictate atât de diferit piramidele de la Gizeh în evul mediu faţă de ceea ce ni se oferă privirii acum? (În paranteză fie spus, chiar şi cu câteva decenii înaintea apariţiei psihologiei transversale, Dan J. Adam oferă sugestii apropiate acesteia.)

Stimulat de extraordinara carieră a povestirii sale „istorice”, Arnold Mann a demarat fascinanta aventură a ciclului său „Urmaşii”. În realitate, a pornit cea mai ciudată competiţie dintre un scriitor (aflat la apogeul celebrităţii sale) şi doi istorici ambiţioşi, Hartstein şi Kolotowsky. Aceştia au săpat, cu o energie rar întâlnită, cele mai diferite localităţi unde exista şi cea mai vagă bănuială că ar fi putut fi scoase la iveală atestări ferme ale celor povestite de prozator.

La început, totul arăta de parcă Arnold Mann le-ar fi dat o temă şi ei, asemenea unor elevi conştiincioşi, s-ar fi grăbit să caute dovezile tuturor teoremelor narative ale scriitorului. Şi, într-adevăr, după biografia lui Ragnar din mormântul de la Aleh, au ieşit la suprafaţă noi fragmente despre alte câteva personaje principale sau secundare din ciclul „Urmaşii”. Alimentat de o publicitate pe măsură, duelul Hartstein&Kolotowsky versus Arnold Mann a atras interesul celor mai largi pături de spectatori, până ce, la început, Grosz şi, pe urmă, tot mai mulţi alţii au început să găsească fisuri în corectitudinea descifrărilor celor doi arheologi. Odată cu dezavuarea profesionalismului istoricilor incriminaţi (incriminare forţată şi de considerente absolut străine de paleografie), publicul şi-a pierdut interesul şi faţă de ciclul „Urmaşii”. După cum relatează acelaşi Franz Jung, Arnold Mann a fost atât de afectat de eşecul şi de „escrocheria ieftină” a celor doi istorici compromişi, încât a hotărât să întrerupă continuarea elaborării „Urmaşilor”.

Citim, într-unul dintre numeroasele ziare apărute acum în ţară, un articol preluat dintr-o publicaţie englezească, articol ce, fără a informa cititorul neavizat de întreaga afacere Hartstein&Kolotowsky, reabilitează postmortem pe cei doi savanţi în urma descoperirii întâmplătoare reuşită de o echipă de arheologi occidentali în Maroc. Un pasaj recent descifrat constituie o traducere aproape textuală a povestirii „La picioarele reginei” din ciclul „Urmaşii” de Arnold Mann. A cunoscut faimosul scriitor un manuscris pierdut, pe care să-l fi plagiat cu neruşinare? Ipoteza este greu de admis până şi de cei mai porniţi detractori ai autorului „Prostănacului”. În primul rând, fiindcă recent descoperitul text provine dintr-un inventar ce n-a putut fi decriptat timp de treizeci de ani. Să fi avut Arnold Mann acces la înscrisuri într-o limbă pierdută şi într-un alfabet unic? Însă, admiţând şi aceasta, să fi beneficiat de o copie a unor înscrisuri dezgropate mult mai târziu? Şi, dacă da, să fi transcris autorul nostru întâmplări de pe pietre funerare şi table vechi, confecţionându-şi în felul acesta opera? Un serial de articole dintr-un supliment de duminică ale lui New Star tinde să demonstreze tocmai acest lucru. Întrucât semnatarul foiletoanelor are nevoie de mărturia postumă a lui Hartstein şi Kolotowsky, el îi reabilitează pe istoricii, nu demult damnaţi, drept principalii garanţi ai teoriei sale. Până la urmă, despre Mc. Neill a început să se vorbească tot mai mult, acuzatorul lui Arnold Mann câştigând un credit nemeritat. În ipotezele sale năstruşnice, publicistul pretinde că scriitorul german ar fi posedat, prin cine ştie ce întâmplare, o colecţie întreagă de texte ale vechii limbi pierdute şi, dacă moartea nu l-ar fi împiedicat, ar fi dat tiparului încă numeroase „opere”, mai degrabă tălmăciri într-un grai şi într-un decor contemporan al unor fapte petrecute cu mii de ani în urmă, pe vremea odiosului faraon Bahadur I şi a sinistrei sale soţii, Tunţi II. Faptul că încep să mai iasă la iveală – şi încă într-un ritm destul de frecvent azi –şi alte eventuale surse de inspiraţie pentru Arnold Mann, însă care n-au fost folosite de acesta, îl face pe Mc. Neill să adauge că scriitorul german, atât de prolific, nu întâmplător n-a fost suficient de harnic spre a mai copia şi alte texte, întrucât ştia că ar fi riscat să nu mai fie crezut că a putut da naştere singur respectivelor situaţii. O postumă neterminată, publicată anul trecut, l-a făcut pe Mc. Neill să aducă imediat la lumină şi textul „original”, tipărit, între timp, în „Arhivele Societăţii de Arheologie”. Singura problemă ce se mai pune, pretinde publicistul de limbă engleză, este aflarea locului unde s-ar afla inestimabila sursă de inspiraţie a lui Arnold Mann, plagiatul peste veacuri fiind pentru Mc. Neill indubitabil.

Doar că – iată! – a apărut şi un detractor al detractorului. Un oarecare autor de limbă franceză, venit tocmai din India, Sandjih Nahrini, a descoperit în Tibet şi textul polemic al lui Mc. Neill, publicat în serialul din New Star. „Totul face parte din acelaşi scenariu” pretinde Nahrini, iar Arnold Mann n-a fost decât un von Däniken al „literaturii mari”. „Nu scriitorul este cel ce s-a inspirat din trecut, ci amintirile omenirii s-au inspirat din geniul acestui mare prozator” afirmă, în continuare, cărturarul hindus.

Teza acestui om lucid este tulburătoare nu numai la modul general. „Tot ce facem s-a mai scris şi se va scrie despre noi, într-un trecut mai mult sau mai puţin previzibil. Nimic nu rămâne un secret. NU TREBUIE DECÂT SĂ CITIŢI ISTORIA SPRE A VĂ DESCOPERI COMPLET DECONSPIRAŢI!”

„CÂND SE VA GĂSI ŞI OBELISCUL PREVESTIND AMĂNUNTELE MORŢII MELE, S-AR PUTEA CA EU SĂ FIU DECEDAT DE MULT! PUŢINELE MESAJE DESPRE NOI AFLATE ÎN TIMPUL VIEŢII SUNT SINGURELE PREVESTIRI REALE, DOAR CĂ NOI NU NE PRICEPEM SĂ LE DESCIFRĂM!”

Sandjab Nahrini este un arheolog conştiincios. El a plecat de mai multe luni în Tibet, unde a scos la iveală senzaţionale texte înrudite cu cele egiptene din vremea dinastiei odiosului Bahadur. Doar că, între timp, din colecţia de la Aleh s-a descifrat şi povestea morţii – pe vremea faraonului – a lui Nahrini. O poveste tulburătoare şi plină de semnificaţii! Arheologul nu s-a mai întors de pe şantierul lui retras, iar pesimismul general în legătură cu soarta sa pare justificat.

În numărul de vineri al lui New Star, Gough, un comisar de poliţie, se oferă să rezolve cazul dispariţiei savantului hindus, pornind de la recenta descoperire de la Aleh. Textul respectiv este o „adevărată nuvelă poliţistă”, se afirmă, iar publicul aşteaptă cu sufletul la gură dovedirea noii similitudini. Primele reportaje din Tibet sunt anunţate în exclusivitate pentru săptămâna viitoare.

Ceilalți

Domnul Dan Adam, contabil la I.R.G.L.N. (secţia a doua), s-a trezit în dimineaţa zilei de 18 februarie 1982 (sau, poate, 2002? Sau poate 2012?) cu o senzaţie cu totul ciudată: în cameră era neobişnuit de cald şi parcă şi patul părea mai larg decât era el obişnuit. Mai larg şi mai… mai altfel. Îi trebui o vreme să se trezească de-a binelea şi să poată deschide ochii. Iar când o făcu…

– Nu, nu se poate, îşi zise, visez în continuare.

Numai că nu era vis: o muzică necunoscută se răspândea dintr-un casetofon necunoscut, o femeie pe care nu şi-o amintea dormea lângă el, totul într-o încăpere străină, printre obiecte străine. Domnul Dan Adam se ridică în coate şi privi mai atent în jur: nişte haine potrivite ordonat pe marginea unui scaun îl făcură să întârzie mai mult cu privirile asupra lor şi, până la urmă, trebui să admită că bretelele, atât cât putea vedea din locul unde se afla, nu-i erau cu totul necunoscute, apoi, parcă-parcă, mai recunoscu şi unul dintre tablourile de pe perete, o natură moartă cu o felie de pepene atât de veridică în prim-plan, încât – parcă îşi amintea el – ar fi spus odată – unde? – că „un asemenea pictor te face să uiţi de dogoarea verii”. Da, asta a spus-o sigur undeva şi bineînţeles că s-a referit la pânza pe care o avea acum în faţă şi de care nici nu-şi amintea în alt fel decât ca atârnând în dormitorul său – în dormitorul acesta.

Începu să se liniştească. Obiectele din încăpere primeau iarăşi consistenţă pentru el, fiecare îi chema alte amintiri în memorie, unele se legau de celelalte, nici femeia ce-i dormea alături nu i se mai părea o străină, logica îi spunea că trebuie să fie soţia lui, nu-şi amintea încă numele ei, însă micul neg de pe obrazul stâng o făcea de neconfundat – şi cum să-ţi confunzi propria soţie?

Pe urmă, îşi aduse aminte că-l cheamă Ettore di Luna şi că trebuie să se ducă la o şedinţă anunţată a Consiliului de Administraţie. Numai că o altă voce insista mereu în legătură cu Dan Adam, cel de la I.R.G.L.N. (secţia a doua) şi de familia de pe strada Alexandru cel Bun nr. 6 şi i se făcu un dor nebun de fetiţa de opt ani, a cărei zi de naştere ar trebui s-o aniverseze chiar azi, când ar…

– Ar trebui!?

Ettore di Luna se sculă şi se uită în oglindă. Era el, cel din totdeauna, doar că avea sprâncenele mai negre şi o mustaţă pe care parcă îşi amintea că şi-ar fi ras-o după ce s-a eliberat din armată. Şi totuşi nu-l deranja nimic din imaginea chipului din oglindă, nimic nu i se părea altfel decât s-ar fi aşteptat să fie. O clipă gândi că există un mijloc foarte la îndemână să se convingă, n-avea decât să-şi radă mustaţa, însă o altă voce îl tot mâna din urmă: trebuia să se grăbească, şedinţa aceea fusese anunţată de trei săptămâni, nu-i era permis să întârzie nici o clipă şi drumul de acasă şi până la sediu era de peste o oră de goană pe autostradă. Pentru ultima oară, atunci când se bărbieri, vocea cealaltă îi mai aminti de o aniversare la care cineva, el sau un obscur contabil, era invitat sâmbăta şi-şi spuse, în mod automat, că trebuie să facă rost de o damigeană cu vin de Miniş pentru acea ocazie, însă, pe urmă, numele acelui contabil îi pieri cu totul din memorie şi doar o clipă, pe autostradă, un chip văzut din viteza limuzinei îi mai aminti de un coleg… cineva al cărui nume nu-l mai ţinea minte, o amintire lipsită de epică, un lucru care…

Ettore di Luna îşi pierdu întreaga zi în şedinţe. După o vreme, imaginea acelui Dan Adam începu să-i dea din nou târcoale cu o intensitate mai mare ori mi mică, o clipă avu chiar impresia că joacă un rol deosebit de periculos, îi fu frică de posibilitatea de a nu mai fi recunoscut de colaboratorii şi de subalternii săi, apoi îl uită iar pe contabilul de la I.R.G.L.N.. Spre seară avu din nou o „criză de depersonalizare”, cum începu să-i dea nume ciudatului fenomen, şi-şi aminti că se sculase dimineaţa fără ca soţia să i se fi trezit, că plecase în grabă, că ea nici nu l-a văzut. O sună la telefon şi, în timp ce forma numărul, netrebuind să consulte pentru aceasta vreo agendă, în vreme ce vedea feţele celor doi prieteni ce-l aşteptau la masa din cafenea, îşi zise că totul nu este decât cea mai mare prostie posibilă. Iar când auzi şi vocea soţiei, după ce schimbară câteva cuvinte, se linişti cu totul. Reveni la masă bine-dispus şi-şi continuă conversaţia întreruptă.

Pentru ca, seara târziu, să-l apuce o stranie panică pentru familia lui Dan Adam – acum îi ştia numele ca pe al său -, se întrebă ce-i discută familia despre ciudata-i dispariţie, cum îl bârfesc amicii şi vecinii, ce zvonuri s-or fi lansat. Apoi îi veni ideea că dacă el este acum un di Luna, poate că şi di Luna a devenit un Adam, probabil că nici n-a observat nimeni substituirea, deşi nici despre o substituire nu putea fi vorba întrucât el avea acasă o soţie cu un neg mic pe obrazul stâng, şi un tablou cu o natură moartă cu un pepene în prim plan, şi un post important, şi nişte prieteni şi… Dar senzaţia stranie, care tot revenea cu intensităţi variabile din clipa trezirii, nu-l mai slăbi.

Mai avu două importante întâlniri seara târziu şi după miezul nopţii fu prea obosit spre a se mai întoarce acasă, mai ales că a doua zi ar fi fost obligat să revină foarte devreme, deoarece trebuia să aştepte la aeroport un partener din Grecia. Înnoptă, aşadar, la hotelul unde obişnuia să tragă în asemenea ocazii, mai vorbi o dată cu soţia la telefon şi se culcă frânt de oboseală.

1 Vezi şi blestemul lui Ef (Chlorus, Al Treizeci şi nouălea)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.