La sfârşitul verii m-am mutat în casa amiralului Vogoride spre invidia noilor mei vecini. S-au întrecut unii pe alţii în a-mi arăta cât de tare mă pizmuiesc.
Pe vremea aceea lucram la o maşinărie a timpului şi chiar reuşisem să mă defazez cu o miime de secundă. Dar cercetările mele nu i-au impresionat. Încă din prima zi şi-au făcut de lucru în preajma casei mele. Au schimbat semnele de circulaţie. Au vopsit cutiile poştale şi au umplut arţarii cu mici cuiburi pentru păsărele. Şi-au plimbat câinii, pisicile şi crocodilii ore în şir în susul şi în josul străzii. Eu am pus de cafea şi m-am pregătit să le explic cum funcţionează maşinăria timpului despre care apăruse un articol în Time şi o adnotare într-un site îngrijit de o grupare care lupta pentru nemurire.
M-am aşteptat să port discuţii cu noii mei vecini despre intenţia guvernului de a pune monopol pe nemurire şi despre noile tunuri temporale care aveau să ne ajute să ne păstrăm supremaţia într-o lume plină de pericole şi instabilă. Mă pricepeam destul de bine la politică şi aş fi putut să le ţin un discurs de câteva ceasuri pe tema jocului de putere în Euroasia. Fireşte, câmpurile petroliere şi marile conducte erau tema centrală a noilor războaie ale viitorului.
Maşinăria mea putea oferi armatei o şansă nesperată. Să luăm de exemplu tancurile.
Nici un echipaj nu trebuia să se mai teamă de proiectilele perforante fabricate de curând de duşmanii noştri tradiţionali. Era suficient accesarea unei parole şi maşinăria mea temporală reducea orice tanc lovit la starea iniţială. Și cu asta basta, gata cu războaiele politice din est și Vest, nu mai mică nimeni în front, am zis și nu mă repet. Ei drăcie!
adanc, foarte adanc…
(cred ca ai forat in nas prea adanc si ti-ai deranjat creierii)