Un spectacol-eveniment: Neguţătorul din Veneţia la TNB

Montare de excepţională fineţe şi prospeţime, Neguţătorul din Veneţia, în regia lui Alexander Morfov, la Teatrul Naţional din Bucureşti generează o teatralitate rafinată, filigranată, captivantă, în care tensiunea creşte progresiv, măiestrit condusă, din ce în ce mai încărcată, mai rău prevestitoare, mai dramatică.

Decupajul abil, cu inspirate suprimări de text, asigură intensificarea interesului intrigii, prin construcţia situaţiilor succesive ce îmbină pitorescul şi dramatismul, susţinute şi de ilustraţia muzicală (aparţinând regizorului). Scenele de grup, minuţios orchestrate şi definitorii individual prin diversitatea prezenţelor scenice, se îmbină cu momentele intime, pregnant caracterizante, ţinând spectatorul cu sufletul la gură. Actualizarea şi atmosfera sunt pline de poezie infuză, cu adevărat shakespeareene, străine tendenţiozităţii, ostentaţiei pauperizante, clişeelor, eliberând umanitatea eroilor, dezvăluindu-i cu toate contradicţiile, excesele, rătăcirile şi slăbiciunile lor. Şi totuşi, prin întregul montării răzbate perenitatea conflictelor, întâmplărilor, tipurilor, motivaţiilor, cât se poate de exact adresată nouă, tabloul uman demascator fiind profund valabil şi azi. Calitatea spectacolului este aceea de a fi ţesut pe tot parcursul său acel halou de vrajă al unei dramaticităţi vibrante, care conferă confruntărilor, demonstraţiilor morale, dezbaterii ideatice, consideraţiilor de tot felul, o pulsaţie subtilă, preţioasă, o convergenţă de substanţă extrem de delicată şi expresivă. Parabola derivă din autenticitatea întâmplărilor, din subtilitatea circuitelor vii ale acestora, din migala dinamică a conturului comportamental al individualităţilor, care se definesc şi se desăvârşesc continuu şi variat în toate situaţiile în curs de desfăşurare.

Spectacolul debutează cu un minunat tablou clarobscur al nopţii veneţiene, unde ceaţa apelor şi atmosfera de chef lânced, la spartul târgului, se învăluie în fundal cu canalele pe care plescăie vâslele gondolelor târzii, în timp ce, în prim-plan, cele două edificii în care vieţuiesc protagoniştii, plasate simetric, de o parte şi de alta, sugerează în arcadele faţadelor, graţia palatelor ridicate din mare. Stilul maur şi cel iudaic sunt doar sugerate în prăvălia lui Shylock, aflată în dreapta, amintind desenul exotic al clădirilor evreieşti ale negustorilor bogaţi din Bucureşti. Scenografa Gabi Albu a creat un spaţiu unic, reunind Veneţia (dreapta) şi Belmontul (stânga), dând vizibilitate, funcţionalitate şi sens planurilor succesive în adâncime, şi celui în înălţime, în care eclerajul măiestrit, cu focare de strălucire – lighting design Chris Jaeger, maestru de lumini Ionel Docan, Laurenţiu Iordache, operator orgă lumini Bogdan Golumbeanu, Ion Vlaşcu, Răzvan Dobrescu şi o întreagă echipă de electricieni scenici -, a izbutit să focalizeze nuanţat situaţiile, pregnant configurate. Fundalul se pierde în aburii misterioşi ai mării, în care întâmplările emană parcă din urzelile neînţelese, dar pilduitoare ale destinului. Ele par să conţină o încărcătură ascunsă, din care oamenii trebuie să pătrundă noime, care îndeobşte le scapă, din inconştienţa şi uşurătatea lor, totdeauna sancţionată usturător şi, adesea, tragic. În partea a doua a spectacolului, în scena procesului, drapele cu stindarde şi semi-amfiteatrul lateral înalt, dominat de doge, unde e plasat şi judecătorul, dau prestigiu dezbaterilor, în care, la parter, în mijloc, se agită aprig prietenii lui Antonio.

Eroii sunt individualităţi irepetabile, creionate atent, chiar şi când tipologia îi reuneşte semnificativ (chefliii, pretendenţii, mirii, figuraţia). Alternanţa scenelor de grup cu apariţiile singulare are o vibraţie psihologică şi expresivă armonizatoare şi de largă respiraţie. Regizorul se întoarce decis la textul de bază, debarasat de uzajele, clişeele, poncifele ultimelor şapte decenii, aducând o binefăcătoare libertate de creaţie, de redescoperire a umanităţii profunde a scrierii, debarasat de orice prejudecăţi şi reverenţe temelor la modă sau politic corecte. Libertatea de spirit degajă plonjarea în adâncuri şi nuanţarea determinărilor, eliminarea explicaţiilor expirate, servite ca mari noutăţi.

Încă de la început, în zorii pâcloşi, Bassanio – Alexandru Potocean, într-o creaţie remarcabilă – e surprins după o noapte de chef, printre cei din urmă, în compania hangiului. Un chefliu fluşturatic, care şi-a risipit cu inconştienţă averea, dar nu conteneşte să facă datorii, căinându-şi necazul. E în mare impas, căci nu ştie să facă altceva decât să petreacă şi să cheltuiască nesăbuit. Nu s-a priceput niciodată să facă ceva util, necum să agonisească. E un bărbat înalt, arătos, bine făcut, cavaler, cu carte, plin de viaţă şi de pofte. Dar e lipsit de prevedere şi de răspundere. Ştie că e pe sponci şi doar însurătoarea l-ar putea salva. Dar cum să răzbată până la căsătorie, când n-are un sfanţ şi, prin urmare, nici mijloace de a se prezenta onorabil ca pretendent? E o situaţie limită, dar, nechibzuit cum e, nu-şi bate prea mult capul, înecându-şi mai degrabă necazul în benchetuieli prelungite, pe datorie, tocmai în dugheana negustorului obsedat de agoniseală.

Căci banul este idolul cetăţii şi al vremurilor. El a asigurat bogăţia Veneţiei, el a ridicat-o din mare, el i-a străjuit comorile, frumuseţea, creaţiile fără pereche. Agoniseala a fost marea comoară a cetăţii, aceea a negustorilor şi a zarafilor, cea care i-a înălţat palatele, i-a stimulat artele, i-a alimentat sărbătorile, mascaradele, bucuria. Marele merit al spectacolului este de a fi identificat şi consacrat banul ca zeu suprem al conflictului, ca determinare iradiantă, în care şi ciocnirile la vedere şi cele ascunse şi sentimentele şi pasiunile şi motivaţiile personale cele mai intime tot banului i se datorează, tot banului i se revendică, tot banului i se închină, în cea mai pragmatic burgheză dintre piesele shakespeareene. Ceea ce, în sine, echivalează cu o foarte exactă actualizare.

Antonio – Richard Bovnoczki îşi face apariţia cu nonşalanţă, ca răsfăţat al bunăstării. Cu pălăria sa albă, cu boruri largi, şi costumul deschis la culoare, elegant (vestimentaţia Lilianei Cenean, cu gust, actualizatoare, evocând veacul al XX-lea, trimite într-o epocă incertă, de oricând şi de totdeauna), păşeşte agale, scontând pe atenţia trecătorilor, ceată de profitori mărunţi, care se aşteaptă la trataţii generoase sau măcar la firimituri din festinurile opulente în care îşi petrece

Alexandru Potocean (Bassanio) si Richard Bovnoczki (Antonio). Foto: Florin Ghioca

viaţa. Antonio adoră anturajul, admiraţia, adulaţia convivilor şi nu-şi refuză această tovărăşie clientelară, pestriţă şi îndoielnică, chiar dacă e negustor de vază, cutezător şi priceput. Flăcău tomnatec, îşi iroseşte libertatea în petreceri, trai bun, tovărăşii vesele, flaterie, bucuros să-şi etaleze şi să-şi măsoare astfel bunăstarea şi poziţia de frunte. Nu prevederea îl defineşte, ci temeritatea, lansându-se în afaceri grandioase şi riscante, care i-au adus până acum câştiguri uriaşe, căci norocul a fost întotdeauna de partea lui. Şi de astă dată şi-a investit întreaga avere în mărfuri trimise pe mare, contând pe un profit enorm.

Planează însă totdeauna pericolul unei catastrofe când mizezi pe bomba câştigului fabulos. Încrezător în soarta favorabilă ca un veritabil om al Renaşterii, Antonio este opusul negustorului tenace şi prudent, deprins să agonisească temeinic, pas cu pas, călcând pe teren sigur. Neprevederea sau neşansa îi pot aduce pieirea. Dar ele nu îl ocolesc nici pe cel mai prevăzător dintre oameni, lovindu-l unde se aşteaptă mai puţin, când nici nu-şi închipuie, cum nu i-ar fi trecut vreodată prin cap. În ce are mai scump. Soarta este capricioasă, schimbătoare, terifiantă. Fortuna labilis! Această temă a destinului care aduce răsturnări ireparabile este obsesivă în Renaştere. Soarta ostilă pândeşte la fiecare răscruce şi chiar pe drumul drept, neabătut. Dovadă va fi chiar viaţa lui Shylock, întâmplările piesei, care vor urmări multe răsuciri, multe meandre şi multe răsturnări ale destinului.

Deocamdată Antonio-Richard Bovnoczki e încântat de statutul său de vip al cetăţii şi hoinăreşte amuzat prin speluncile ei, secondat de Salarino-Florin Călbăjos, Salanio-Petre Ancuţa, Graţiano-Silviu Mircescu, Lorenzo-Ciprian Nicula şi anturat adesea de tot soiul de pierde-vară şi femei uşoare (figuraţia susţinută de Andreea Manciu, Andrei Bană, Daniel Lupeş, Claudiu Crişan, Aurelian ungurianu, Silviu Negulete funcţionează impecabil şi la fel va fi şi în scena procesului ceata de bărbaţi). Uşor grizat, eroul e bine dispus, deşi arborează distins blazarea şi melancolia, aşa cum îi şade bine unui bon viveur cu stil. Acesta e profilul pe care i l-a creionat actorul, scoţându-l de sub clişeul, vechi de prin anii ’50 ai secolului trecut, al pasiunii homosexuale, împărtăşite sau nu, pe care se bizuie prietenia dintre Antonio şi Bassanio.

În spectacolul lui Morfov, relaţia Antonio-Bassanio este repusă în discuţie, prietenia şi lipsa de prevedere proprie negustorului, care şi-a investit întreaga avere, trimiţând-o pe mare, rimând îndeajuns cu nesăbuinţa amicului său, căruia îi este prim creditor. La fel procedează şi în relaţia cu Bassanio, oferindu-i în alb orice sume, care să-l ajute să iasă din impas. Are totală încredere că acesta nu îi va rămâne dator şi, în fond, el însuşi îşi va investi banii în ceva profitabil. Defel convins de pasiunea lui Bassanio pentru Porţia, ştie foarte bine ce afacere este o căsătorie avantajoasă pentru un risipitor incurabil ca prietenul său şi cât de profitabilă este pentru el însuşi o asemenea relaţie. Îi pune la dispoziţie averea sa pentru a-şi atinge scopul, ceea ce pentru creditor nu va fi câtuşi de puţin păgubitor. Bassanio se va prezenta onorabil în faţa zestrei salvatoare, camuflându-şi starea materială şi având mari şanse de izbândă ca pretendent eligibil. Nu e nici un dubiu că cei doi conferă căsătoriei aceeaşi valoare economică, şi mult mai puţină însemnătate încărcăturii ei sentimental-morale.

Dealtfel, când Antonio îl întreabă pe Bassanio cine e doamna căreia s-a prins să-i fie „hagiu”, aşadar, pe care o idolatrizează, Bassanio îi răspunde, fără înconjur, că şi-a risipit averea şi că vrea „să iasă cinstit din datorie”, recunoscându-l pe Antonio ca „întâiul creditor” şi considerând căsătoria o soluţie „în aria onoarei”. În aceste condiţii, Antonio îi oferă şi „punga şi braţul” său. Bassanio îi vorbeşte despre Porţia ca despre „o fată cu avere din Belmont” — nici nu-i pronunţă măcar numele! –, înconjurată de mulţi peţitori care îi vânează averea. Fata e „lâna cea de aur”, Belmontul, „ţărmul Colchidei”, trimiterile mitologice nefăcând decât să dezvăluie scopul acţiunii, dar şi necesitatea unui împrumut generos pentru a fi competitiv. Vremurile sunt extrem de lucide, pragmatice, pasiunile – de toate felurile. Căsătoria înseamnă trecerea averii de la tată la soţ, garanţie a unui trai îndestulat pentru cel din urmă. Dacă mireasa e cât de cât acceptabilă, cu atât mai bine. Dacă nu, nu are prea mare importanţă. Nu este timpul romantismului opţiunilor matrimoniale. Dar solidaritate de interese, limpezime a minţii, iscusinţă şi cinism există din belşug. Şi fascinaţia îmbogăţirii, în primul rând.

Asupra acestui aspect e cu totul edificată şi isteaţa Porţia, întruchipată cu aplomb de Ada Galeş. Nefăcându-şi deloc iluzii în ce-i priveşte pe nenumăraţii peţitori, nu se grăbeşte deloc să-şi lase independenţa care îi asigură accesul personal la averea moştenită şi îi dă resurse să-şi îndeplinească toate capriciile după propria ei voinţă. Dealtfel, îşi expune lămurit motivaţiile în discuţiile cu Nerissa, caracterizându-şi cu precizie pretendenţii şi rezistând îndelung presiunii postume a poruncii paterne de a se căsători cât mai grabnic, revoltată că „vrerea unei fiice în viaţă” trebuie să „se încovoaie sub voinţa unui tată răposat”. Se amuză măsurându-i ca un geambaş pe candidaţi, urmărindu-i caustic cum se comportă, ridiculizându-i şi demascându-le goana după zestre. De altfel, nu trebuie să facă nici un efort pentru asta, fiindcă în graba lor de a pune mâna pe zestre, ei se năpustesc să o evalueze, chiar când se ascund după gongorisme făloase sau graţiozităţi amoros-declarative. Măiestria regizorului s-a vădit şi în modul în care i-a prezentat, în scurte flashuri caracterizante comportamental, vestimentar, verbal, fără a insista asupra acestor episoade, dar conferindu-le varietate şi vioiciune. Prinţul Marocului, ferchezuit – întruchipat exotic de Shahbazimoghadam Mohammad Jawad -, se prezintă falnic împreună cu Translatorul său – Dragoş Dumitru şi e urmat de rigidul şi cazonul Nepot al ducelui de Saxa – Mihai Munteniţă (care interpretează şi rolul evreului Tubal), prilej de comic lingvistic, caracterial, atitudinal. Toţi pretendenţii (şi aceia evocaţi în discuţiile Porţiei cu Nerissa) se grăbesc să-şi torăie prezentarea, mai mult sau mai puţin emfatic, şi se reped înăuntrul palatului pentru a vedea averea mult râvnită. Şi tot aşa se pripesc lacom să treacă proba eliminatorie a alegeriilăcriţei, care le va decide accesul la dota fetei. Despre iubire nu poate fi vorba în acest alai de întreprinzători decişi să se înavuţească. Toţi o văd pentru prima oară, au auzit despre bogăţia ei, eventual , despre frumuseţea ei, care ar putea fi un binevenit bonus.

Ada Galeș este Porția din Neguțătorul din Veneția, la TNB. Foto: Florin Ghioca

Dar, din păcate, niciunul nu prezintă deloc garanţii că va fi un soţ măcar acceptabil. Totul e o loterie. Aşa că Porţia – Ada Galeş temporizează cât poate alegerea, într-o societate care nu îi admite însă eschiva definitivă de la statutul matrimonial constrângător. Eroina se străduieşte să descopere un bărbat cât mai convenabil în liota de profitori fără ruşine, consacraţi totuşi, obligatoriu, ca virtuali soţi, de o societate prost orânduită. Cel mai atrăgător, fără să fie nici în cazul ei vorba de o pasiune aprinsă, nici de a-şi fi pierdut capul din iubire, i se pare Bassanio, bărbat chipeş, carismatic, prezentabil. În plus, ager şi abil, el îşi dă seama că în proba lăcriţei se ascunde o cursă, ţinând de raţiunea încercării, aceea a alegerilor dincolo de aparenţe care înşeală, decizând să aleagă caseta cea mai puţin arătoasă, smerită, aceea de plumb. Şi, desigur, câştigă partida. În ea se află portretul fetei.

Porţia e conştientă că o ia pentru avere, de aceea, femeie inteligentă şi pricepută în afaceri, doreşte să-i achite rapid datoriile faţă de prietenul Antonio, pentru a nu intra într-un hăţiş de credite şi obligaţii, care să-i înghită, după căsătorie, propria ei avere. Dobândeşte astfel un prim avantaj asupra lui, dar şi controlul personal al cheltuielilor, pe care, cu siguranţă, puternică, descurcăreaţă şi hotărâtă cum e, nu-l va mai lăsa din mâini. Simpaticului mire, pe care e lămurită că, în fapt, l-a cumpărat, îi cere doar garanţia că îi va păstra cu orice preţ inelul dăruit ca semn şi gaj al legăturii conjugale, dar şi a valorii ei materiale, sociale, simbolice. Dar mai ales ca recunoaştere a supremaţiei ei omeneşti, morale, matrimoniale. Fireşte că nici asupra acestui aspect nu-şi face prea multe iluzii! Dar nerespectarea jurământului că îl va păstra, la care tot ea îl constânge, cu viclenie, îl va face pe Bassanio vulnerabil în relaţia conjugală şi îi va da ascendent soţiei asupra sperjurului, punându-l la dispoziţia ei, inclusiv în ce priveşte validitatea căsătoriei. Dezvăluit în inconsistenţa, nestatornicia şi versatilitatea lui morală, cea materială fiind de la început acceptată, va fi mai uşor de monitorizat, supravegheat, dominat de o femeie atât de inteligentă, întreprinzătoare şi eficientă. Care mai şi cunoaşte legile şi procedurile lor. O rebelă camuflată, care va fi probabil greu de dominat, oprimat şi dus de nas. O scorpie neîmblânzită, abil disimulată. Soră bună cu Catarina şi Bianca, din comediile shakespeareene. Din spiţa femeilor emancipate ale Renaşterii italiene.

În relaţia Porţiei cu Nerissa e strecurată totuşi fulgurant o sugestie lesbiană, poate şi pentru a-i justifica – inutil! – independenţa, gustul travestirii, forţa feminităţii, îndrăzneala purtărilor. Sau ca o măruntă concesie regizorală, în raport cu clişeele la modă. Vioaie şi sprintenă, Nerissa-Cosmina Olariu i-a fost Porţiei un devotat conlocutor, împărtăşindu-i neliniştile şi ascultându-i confesiunile, urmând-o deghizată în secretar la proces şi imitând-o şi în garanţiile de fidelitate pretinse alesului Graziano – Silviu Mircescu, chefliu voios, limbut, cam necioplit, care ţinuse să-l însoţească pe Bassanio la Belmont, pentru a se căpătui neapărat şi el. Nunta lor are loc concomitent cu cea a Porţiei (a cărei rochie sugerează aripi de înger) cu Bassanio şi, în aceeaşi ceremonie nupţială, îşi unesc destinele Jessica – Flavia Giurgiu cu Lorenzo – Ciprian Nicula (tânăr agitat şi entuziast, în interpretarea actorului), pentru care fata l-a părăsit fără regrete pe tatăl său, trădându-şi neamul şi religia, botezându-se creştină. Această relaţie, cea mai sinceră în afecţiune dintre toate, pare dominată în primul rând de atracţia fizică, dovadă pripa cu care, tocmai în noaptea evadării din citadela părintească, cei doi îndrăgostiţi riscă să fie prinşi, întârziind în casă, mânaţi de nerăbdarea împlinirii erotice. Montarea n-a zăbovit prea mult asupra detaliilor evadării nocturne a fetei lui Shylock, preferând s-o agrementeze cu scena de amor înfocat, voalată oarecum de întuneric. Nunta celor trei perechi aruncă o lumină utopică asupra unirii destinelor lor, aducând un spirit de fraternitate ideală petrecerii, repede curmată de vestea nenorocirii abătute asupra lui Antonio, arestat pentru neplata datoriei şi brusc sărăcit prin naufragiul tuturor corăbiilor. Urmează, fireşte, grabnicele măsuri luate de mirele Bassanio pentru a-şi salva prietenul, aflat, datorită lui, în nenorocire. Îşi mărturiseşte calicia şi împrumutul buclucaş, fără a o uimi sau decepţiona totuşi pe proaspăta mireasă. Porţia preia însă în propriile ei mâini rezolvarea problemei, gata să sară în ajutor, căci banii necesari sunt, oricum, ai ei. Şi, mai mult, ea evidenţiază acest lucru, asumându-şi pe faţă soluţionarea financiară şi plusând, mai cu seamă că se pricepe la afaceri, dar şi la oameni. Se arată extrem de generoasă în ofertele ei pentru plata datoriei, dar, dornică în fapt să-şi păstreze avutul, încearcă, în secret, să rezolve criza exclusiv prin mijlocirea justiţiei. Decide ca, incognito, neştiută de altcineva decât de prietena, însoţitoarea şi complicea ei, Nerissa, să intervină în litigiu, ca avocat al apărării, pentru a ocoli deopotrivă pierderea de bani – şi o face cu insistenţă în proces, de câte ori vine vorba — şi atrocitatea pedepsei, care, cu siguranţă, ar fi umbri viaţa şi onoarea cuplului lor în cetate, stigmatizându-l pe vecie pe mire şi pentru iniţiala lipsă totală de bani.

În această lume a banului, Shylock este zaraful cumpănit, prevăzător, crispat, a cărui avere a fost făcută cu trudă, renunţări şi sacrificii şi a cărui existenţă e veşnic primejduită de invidii, animozităţi, xenofobie, antisemitism. El este zaraful, pe ale cărui schimburi şi agonisiri statornic crescătoare, se bizuie puterea cetăţii şi înflorirea cartierului neguţătoresc, Rialto. Care, prin profiturile acumulate, a dinamizat avutul şi realizările strălucite, în ciuda interdicţiilor biblice creştine de a lua dobândă. Dar asta nu-l scuteşte de dispreţ, umilinţe, agresivitate, pogromuri, dimpotrivă, agoniseala şi afacerea lui devin ţinte ale răzbunărilor făţarnice, care îi impută câştigul, afacerile, ce stau la baza prosperităţii, creşterii, înfloririi economice. El este străinul, veşnic suspectat, anatemizat, acuzat, lovit. Solicitat de Bassanio să îl împrumute, trebuie să îl accepte drept chezaş al împrumutului pe Antonio, duşmanul său cel mai înverşunat, care i-a zădărnicit adesea câştigul, achitând pe loc datoriile debitorilor. Despre el ştie că e temporar insolvabil, averea fiindu-i investită integral în mărfurile aflate pe mare. Şi ştie deopotrivă că s-ar putea să nu-şi achite nicicând datoria. Tentat de afacere, deşi prevăzător din fire, de astă dată e atras tocmai de posibilitatea înfruntării faţă în faţă a adversarului şi chiar de riscul nerestituirii împrumutului la termen, care i-l dă la îndemână. Chezaşul încheierii tranzacţiei e omul care l-a hulit necontenit, l-a dispreţuit, l-a insultat şi l-a scuipat în faţă, batjocorindu-l, cu făţărnicie, în numele credinţei. Nevoit acum să beneficieze de afacerea lui.

Foto: Florin Ghioca

Ion Caramitru s-a învestit în Shylock cu toată amplitudinea talentului său uriaş. Ajuns la maturitatea forţei expresive, el iradiază, umple şi debordează scena cu personalitatea lui copleşitore. Mizând foarte puţin pe accent, dar mlădiind personalitea lui Shylock prin gândirea şiretă şi suplă, prin calcule, argumente, logică negustorească, tertipuri şi tergiversări, actorul fructifică plenar acel comic complex al râsului interior, cu miez bogat şi izbucniri scânteietoare, spirituale, motivate, creând o limpezire a participării, contemplaţiei, reflecţiei, care împlinesc major textul shakespearean. Lăcomia personajului, depăşind cu puţin vocaţia lui mercantilă, simţul afacerilor şi, mai cu seamă, al banului, al schimburilor avantajoase, al câştigului se învecinează şi se îngemănează comic cu zgârcenia lui şi cu teama pierderilor şi a eşecului. Iubirea de arginţi, aviditatea, prevederea se incomodează reciproc şi se completează fericit, reciproc avantajos. Ion Caramitru are vocaţia deplinătăţii sensurilor fiecărei vorbe. Vocea lui are încărcătura semnificaţiilor consistente şi a nuanţelor subţiri. Dar creaţia sa are mai cu seamă încărcătura nepreţuită a energiei adevărului, revoltei, demnităţii ultragiate.

Neîncrezător de la început în invitaţia la cină, care ar trebui să încheie în termeni amicali tranzacţia făcută cu Bassanio, zapisul prin care Antonio devine garant al împrumutului, Shylock este într-adevăr atacat în noapte de huligani sau de tâlhari, poate anume tocmiţi de amfitrionul său. Secvenţa violentă, întrezărită în întunericul nopţii devine una dintre determinările acute, imediate, sugerate de regie pentru necruţarea sa. Linşajul are loc în seara când se năpustesc asupra lui toate nenorocirile, parcă puse la cale de o minte şi o mână criminală. În absenţa lui, Jessica, unica fiică, sedusă de un creştin calic şi ticălos şi de ciracii lui, fuge de acasă, încărcată de banii şi de bijuteriile familiei. Parcă o mârşavă conspiraţie se ţese în jurul lui, cu toţii trepăduşi nemernici din tovărăşia lui Antonio.

Este uimitoare, magică, identificarea absolută a lui Ion Caramitru cu eroul, modul în care îşi conduce personajul, strategiile dialogale, deliberarea verbală directă şi judecăţile care răzbat dindărătul cuvintalor, dedesubturile efervescente, disimulate, în derulare sub cursivitatea nedezminţită a rostirii.

După ce Bassanio îi cere împrumutul, o vreme, Shylock temporizează, cântărind situaţia, calculând profitul şi avantajele pe care i le oferă. E uluit de lipsa de prevedere a lui Antonio, ce se bagă atât de nesocotit, fără nici un câştig, după câte îşi poate da seama, în înţelegerea îndoielnică, păguboasă, care îl poate distruge. Şi asta într-un moment de criză. Căci pe mare fragilitatea corăbiilor, matrozii, tâlharii, piraţii, furtunile, curenţii, stâncile — toate provoacă nenorociri, scufundări, pagube. Înţelege treptat că asta îl aşteaptă, cu certitidine, pe garant, date fiind debitorul neserios, insolvabil, pericolele mării şi scurtimea termenului scadenţei. Îndărătul târguielii prelungite, a cumpănirii avantajelor şi dezavantajelor, rostite sau nu, Shylock subliniază mereu, cu viclenie, riscurile pe care şi le asumă el însuşi, în calitate de creditor. Totul într-un discurs tărăgănat, vădind o mare agerime, prezenţă de spirit, gândire sincronă pe mai multe planuri. Măiestria actorului face să se se simtă viteza şi tensiunea gândurilor nerostite, ascunse, să iasă treptat la iveală colţii ranchiunei, ai demnităţii umilite, ai revoltei împotriva celui care îi urăşte „neamul sfânt” şi îi strică sistematic afacerile, determinând scăderea dobândei. Toate acestea îşi cer o răzbunare pe măsură. Batjocura, dispreţul, antisemitismul insului, evident nesăbuit, gata să sară în gura lupului, fac parte din trufia lui fără de margini, reîntărită şi cu acest prilej, când Antonio, cerându-i bani, îl insultă din nou, şfichiuindu-l că foloseşte demonic citate din Vechiul Testament pentru a-şi justifica pofta de arginţi. Ion Caramitru exprimă subtil deopotrivă mânia clocotitore, stăpânită şi jubilaţia secretă, dar legitimă a planului de revanşă dură. Nerăbdarea lui Shylock de a-l înfunda pe vrăjmaş cu propriile lui fumuri, căci îi oferă şansa nepreţuită a răzbunării prin puterea legii, e din ce în ce mai perceptibilă. E cu atât mai hotărât să se răzbune, cu cât, şi de astă dată, Antonio persistă în jigniri. Plusează şi bravează, sugerând el însuşi răzbunarea. Infatuat şi înrăit, nu vrea să primească banii ca amic, deşi Shylock, ştiind că îl refuză, se preface că îi oferă sub această formă. Antonio declară însă arogant că preferă să-i ia în calitate de duşman, pentru a anula serviciul care i se face. Un afacerist de doi bani, obtuz, înfumurat, lipsit de minte, grosolan şi arţăgos, care se expune unei sancţiuni neştiute! Şi bine face! Fiecare pasăre pe limba ei piere! Shylock îi întinde capcana, cerând ca garanţie a împrumutului un funt de carne, tăiat din trupul lui, în caz că nu-şi va achita la timp datoria. Doar aşa va simţi durerea atroce a celui persecutat necontenit. Îngrozit, Bassanio se împotriveşte, dar Antonio acceptă cu aroganţă şi merge singur la notar să redacteze actul, în timp ce creditorul se preface că se precipită să mai facă rost de bani.

Ura şi revolta lui Shylock cresc pe măsură ce realizează cum s-au coalizat toţi împotriva lui. Fuga Jessicăi îl lasă fără ce a avut mai scump, după moartea soţiei, dar trădarea ei i se pare mai cumplită, fiindcă şi-a făcut de ruşine neamul, călcându-şi legea şi credinţa, trecând la duşman, creştinându-se pentru o puşlama cinică şi interesată, înhăitată cu ceilalţi duşmani ai lui. Disperat de fuga fetei, e şi mai amarnic păgubit, căci Jessica a luat doi saci de galbeni, pietre preţioase şi bijuterii. Se simte trădat până în sângele şi carnea lui. Şi îi asigură pe uneltitori că se va răzbuna la fel, pe cel care l-a păgubit, l-a terfelit, l-a batjocorit, i-a zădărnicit afacerile, i-a hulit neamul. Singur, fără apărare, Shylock este atins până în străfunduri de sumedenia nenorocirilor care l-au copleşit şi care toate sunt legate de Antonio. Conflictul atinge apogeul. E pe viaţă şi pe moarte. Informat de Tubal cum risipeşte Jessica banii şi nestematele la Genova, o blestemă să moară şi deplânge sacrilegiile pe care le-a comis, ea terfelind toate lucrurile cu valoare simbolică ce marcaseră viaţa lui.

Mihai Calotă, Dogele. Foto: Florin Ghioca

Se simte deposedat şi pângărit în toată existenţa, tocmai de ce are mai scump, de lumina ochilor, de sensul vieţii lui. Inelul cu peruzea pe care îl primise de la răposata lui soţie, când isprăvise învăţătura, fata îl dăduse pe o maimuţă — cumplită blasfemie, mai grea decât cea pusă la cale de duşman. Izbucneşte în blesteme, jeluiri, insulte, deplângând şi banii risipiţi cu căutarea ei. Răvăşit, ultragiat, maculat până în străfunduri, îi creşte nemăsurat, dar îndreptăţit obida, setea de răzbunare, violenţa. Suferinţa lui morală e insuportabilă. Toată fiinţa lui e o rană vie. Neîncetat arsă, sângerată, torturată. Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte! Shylock se simte persecutat de oameni, de destin, de lume, de seducător, de complicii creştini ai celui care i-a furat fata şi-i risipesc averea, batjocorindu-l. Cu toţii acoliţii lui Antonio. Ca şi când el i-ar fi dirijat. Oricum, spre satisfacţia lui, Shylock exultă, mulţumind Domnului, când află că datornicul şi-a pierdut toate corăbiile şi trebuie să declare faliment. Se pregăteşte să-l asuprească şi să-l chinuie peste măsură.

Aceeaşi hotărâre neclintită o arată tot timpul procesului, refuzând argumente, milă, bani, presiuni din partea Dogelui (Mihai Calotă), avid doar de pedeapsa fizică înscrisă în sinet, ce reprezintă pentru el echivalentul suferinţelor sale, modalitatea de a-i induce adversarului şi călăului său, decăderea umană deplină, robia fără ieşire, suferinţa atroce, măsura faptelor care l-au oprimat de când se ştie. Invocă încăpăţânat respectarea legii şi nu cedează nicicum. Iar când isteaţa Porţia izbuteşte să răstoarne mersul procesului, invocând brusc, după ce părea să-i dea mereu dreptate lui Shylock, interdicţia prin lege a vărsării de sânge, acuzându-l de tentativă de omor, el cedează brusc, fără împotrivire, dându-şi seama deîndată că a fost definitiv învins. Mai încearcă să recupereze bani, mai întâi de trei ori suma, apoi de două ori şi, în fine, o dată. Dar Porţia îşi apără avutul şi, mai mult, dă o sentinţă iscusită, îndreptăţită juridic, prin care jumătate din averea lui revine victimei, cealaltă visteriei cetăţii. Astfel, restituie şi datoria soţului ei către Antonio, îndatorându-l în toate felurile pe binefăcător. Şi e reglementată legal şi starea materială a Jessicăi, căci dogele îi lasă banii ce ar reveni cetăţii, cu condiţia întocmirii unui testament prin care după moarte îi lasă fiicei sale tot avutul.

La plecare, tânărul avocet – Porţia, oricum nemulţumită de elanul cu care, în timpul procesului, Bassanio se oferise să renunţe la tot ce are, la viaţă, la avere, la soţie, pentru salvarea lui Antonio, îi cere ca recunoştinţă inelul pe care i-l dăruise. După oarecare ezitări, la îndemnul lui Antonio, Bassanio i-l va da apărătorului, încălcând legământul de a-l fi păstrat până la moarte şi mai mult. Ceea ce ridică un mare semn de întrebare în ce priveşte raporturile lor maritale viitoare. La fel a procedat Graziano, cedând cu uşurinţă inelul Nerissei şi atrăgându-şi dezaprobarea ei.

Spectacolul se încheie în incertitudine, după proces, fără utopia finală, regeneratoare. Shylock şi Antonio stau aşezaţi la oarecare distanţă, fără să comunice unul cu faţa, celălalt cu spatele, într-un aparent armistiţiu, dar fără a fi soluţionat cu adevărat conflictul şi fără un real învingător. O situaţie precară, cronic sensibilă, oricând vulnerabilă, care continuă să rămână deschisă, îndemnând la reflecţie.

Creaţia lui Ion Caramitru în Shylock, comparabilă ca pondere, anvergură, forţă, penetranţă cu aceea din Hamlet, se adaugă major suitei shakespeareene de neuitat a actorului, care a început cu Romeo, adăugând de-a lungul anilor, eroi remarcabili, Eduard al III-lea, Macbeth, Prospero.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.