Celebra construcţie de 167 de metri (masa construcţiei are 113 metri, iar cupola, 47 de metri), al doilea edificiu ca înălţime din Italia, “La Molle Antonelliana”, situată în centrul istoric, simbol arhitectonic al oraşului Torino. Această construcţie, în forma cea mai paradoxală din câte pot exista, are o sală de proiecţie în care vizitatorii se pot întinde pe şezlonguri comode pentru a urmări filmele şi unde, la anumite intervale, proiecţiile se întrerup, cupola se deschide lăsându-te să urmăreşti stelele şi norii, care fug cu aceeaşi viteză ca şi imaginile fantastice ale lanternelor magice.
Construcţia a început în 1862, proiectată de Alessandro Antonelli, în locul în care fuseseră zidurile ce înconjurau oraşul, dărâmate din ordinul lui Napoleon Bonaparte. La început o sinagogă înaltă de 50 de metri, pe care arhitectul a mărit-o sfidând parcă cerul. A început construcţia cu o serie de modificări şi a lucrat la aceasta până la moartea sa. În 1889, clădirea este inaugurată ca Muzeu al Risorgimento, construcţia fiind apoi terminată de fiul său. A fost printre primele edificii luminate cu gaz aerian.
De-a lungul anilor nu se poate spune că impunătorul muzeu a avut o viaţă fericită, fiind deteriorat în urma cutremurului din 1887 şi apoi lovit de un fulger în 11 august 1904, iar o puternică furtună a făcut ca vârful turnului să fie aproape dărâmat. Reconstruit în 1961, edificiul este transformat astăzi, datorită arhitecţilor Gianfranco Gritella şi Antes Bortolotti, într-un splendid Muzeu al Cinematografului, inaugurat în 2000. În acelaşi an intră în funcţiune un al doilea ascensor, exterior, din cristal transparent care permite urcarea la ultimul etaj şi descoperirea frumuseţii oraşului, a splendorii Alpilor. În 1998, pe cupolă a fost montată o sculptură luminoasă a lui Mario Merz, intitulată “Zborul numerelor”.
Sticla de şampanie a lui Rudolf Valentino
Poţi întâlni în muzeu imagini cu Alfred Hitchcock în timpul fimărilor la “Psycho”, cu John Wayne în timpul “Cuceririi Vestului”, cu John Kelley în “Cântând în ploaie”, cu Jean Gabin, cu Marlene Dietrich, intermediari între universul umbrelor şi cel din sală. Într-un interior elegant, pe un scrin, câteva obiecte ale lui Marilyn Monroe: cercei şi brăţări din argint mexican, cu incrustaţii de diamante, pe care este incizat “Marilyn love Frank”. În alte încăperi, pe o noptieră, periile de cap şi trusele de cosmetică ale Ritei Hayworth, paharele de şampanie ale lui Rudolf Valentino şi o sticlă ce abia aşteaptă să fie deschisă într-o frapieră, pălăria şi fularul lui Federico Fellini, biblioteca lui Orson Welles şi maşina de scris…
Dragoste şi moarte, fantezie, horror, incendii, explozii, aluviuni, cutremure. De la erupţia care a distrus Pompeiul până la cea nucleară din “Sindromul chinez” sau “Războiul Stelelor”, cinematograful apare ca o istorie a catastrofelor petrecute sau posibile, o istorie metaforică şi iluzionistă.
În interiorul acestui spaţiu au fost filmate pelicule celebre, amintind de Torino. Antonioni a realizat “Prietenele”, după un roman al lui Cesare Pavese, dedicat oraşului, Comencini, în “La Donna della Domenica”, vobeşte despre lumea aristocratică a Torino-ului, având o distribuţie de mare clasă, cu Marcello Mastroianni, Jacqueline Bisset, iar regizorul Mimmo Calopresti semnează un documentar militant, “La Seconda Volta”, vorbind despre terorism, cu Nanni Moretti şi Valeria Bruni Tedeschi.
Prima superproducţie din istoria cinematografului, în 1914, a fost realizată de Giovanni Pastrone, pe scenariul lui D’Annunzio. Ea a costat un milion de lire italiene. Se numea “Cabiria” şi era un film mut, care dura patru ore. Nu era inspirat de lumina californiană, ci de Dora Riparia de pe dulcile coline torineze, un râu lung de 125 de kilometri la a cărui confluenţă cu râul Po s-a născut oraşul Torino. De la colosalul film mut, astăzi, Muzeul găzduieşte Festivalul Internaţional al Filmului, “Traffic Torino Free Festival”, al cărui preşedinte este Nanni Moretti. S-a născut, totodată, “Comisia Filmului”, care îi sponsorizează cu sume importante pe cei care vor să realizeze pelicule în perimetrul torinez.
Figura lui Christos pe ecran
Până în 6 iunie muzeul găzduieşte expoziţia “Ecce Homo”, imaginea lui Christos în cinema. Publicul poate găsi în El un puternic subiect spiritual şi artistic, o meditaţie în acelaşi timp politică şi filosofică asupra omenirii şi a răului, sugerând transformarea treptată a disperării, a neputinţei şi a revoltei în milă şi iertare. Traversând o secţiune de fotografii, reviste, cărţi, partituri şi discuri provenite din colecţiile muzeului şi arhiva Fundaţiei Jerôme Pathé, expoziţia prezintă variantele iconografice ale figurii lui Christos în cinema cu proiecţii de filme precum “Jesus Christ Superstar”, de Norman Jewison (1973), tratat după faimosul muscial compus de englezul Andrew Lloyd Webber, cu un Christos hippy, interpretat de Ted Neeley.
“Evanghelia după Matei” de Pier Paolo Pasolini (1964), în care figura lui Christos apare magnetică, solemnă, umană, scandaloasă, lirică, comparat de regizor cu un sindicalist spaniol. “Iisus din Nazareth” al lui Franco Zeffirelli (1977) a fost vizionat de milioane de persoane, iar imaginea, creată de Robert Powell, cu ochii clari şi faţa perfectă, a rămas întipărită pe retina tuturor. Din distribuţie au mai făcut parte Olivia Hussey, Claudia Cardinale, Anne Bancroft şi celebrul Anthony Queen. Producătorul Dino De Laurentiis a adus prin pelicula “Barabba” (1972), realizată de Richard Fleisher, un Christ anarhist. Nicholas Ray, în “Regele regilor”, într-o interpretare în cheie politică, a ales să îl înfăţişeze pe Iisus ca un profet, propunând un nazarinean cu privire pătrunzătoare, prin actorul Jeffrey Hunter, ce are anvergura unui rebel american.
Christ imaginat de Roberto Rossellini în “Mesia” (1975) călătoreşte, lucrează, predică şi devine un purtător al Crucii. Regizorul Alessandro D’Alatri, în “Grădinile Edenului”, îi urmăreşte devenirea din adolescenţă până la 30 de ani, în interpretarea lui Kim Rossi Stuart, începând cu micul Gesua până în momentul în care cheamă oamenii şi apostolii să-l urmeze, devenind un guru.
Numeroase controverse a stârnit pelicula lui Martin Scorsese, “Ultima ispită a lui Christos” (1988), adus pe ecrane de Willem Dafoe, o adaptare după controversatul roman al lui Nikos Kazantzakis. Filmul evocă viaţa lui Iisus Christos, care, deşi neprihănit, nu era imun la toate tentaţiile pe care le întâlneşte fiinţa umană; teamă, îndoială, depresie, dragoste… Scorsese a fost distins cu Premiul Academiei de Film, pentru cel mai bun regizor.
Remarcabil, filmul “Patimile lui Christos” de Mel Gibson, cu James Caviezel, care repune în discuţie una dintre cele mai explozive probleme ce au existat vreodată: ce ne povesteşte istoria despre ultimele ore ale lui Iisus, lumea în care a trăit El, antisemitismul, Scriptura şi însăşi natura credinţei. Rolul Mariei, mama lui Iisus, este interpretat magistral de Maia Morgenstern.
Filmul, o metaforă cu acute sensuri sociale şi politice, pare o oglindă a acestor vremuri tulburi în care trăim, o lume frământată de interese contradictorii, de ură, răzbunare şi crime. “Pe cine căutaţi?”, întreabă Iisus. “Pe Iisus din Nazareth”. Răspunsul vine repede: “Eu sunt acela”. Mel Gibson mărturisea: “Sfântul Duh a lucrat pentru mine la acest film”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.