Unul dintre cei mai frumoşi „trifoi cu patru foi” ai vieţii mele

Dacă n-ar fi plecat dintre noi cu trei decenii în urmă (în gerosul 13 decembrie 1983), poetul Nichita Stănescu ar fi împlinit, la 31 martie, 80 de ani. L-am cunoscut cu mai bine de 60 de ani în urmă, în toamna anului 1952, şi – nu o dată am spus-o – el a fost unul dintre cei mai frumoşi „trifoi cu patru foi” ai vieţii mele. Nu e puţin lucru – s-o recunoaştem – să fii, vreme de cinci ani (între 1952 şi 1957), coleg de grupă (F) la Facultatea de Filologie cu cel care avea să devină cel mai mare poet modern al României. Tocmai de aceea, la acest ceas aniversar, înainte de a vorbi despre Poetul Nichita Stănescu, ţin să-l evoc pe studentul Stănescu Hristea Nichita, zis şi Nini, de către toţi cei apropiaţi (aşa cum el mi-a lansat porecla „Căluţu’”, pe care o folosesc şi azi unele cunoştinţe ale mele).

Nichita şi Dora Stănescu

Era – cum am spus-o – septembrie 1952 când ne-am cunoscut, la secretariatul Facultăţii de Filologie, unde mă aflam în coada cozii la un ghişeu, unde se efectuau înscrierile în anul I de studii universitare, când a apărut printre noi, zburlit, un tânăr blond cu ochi albaştri care ne-a rugat să-l lăsăm pe el în faţă, că pierde trenul de Ploieşti. În ciuda protestelor vehemente ale fetelor din fruntea rândului (printre filologi, sexul frumos a fost dintotdeauna majoritar!), junele blond a fost lăsat la ghişeu, dar – spre bucuria fetelor! – n-a avut nicio şansă, deoarece avea nevoie de o seamă de formulare completate, iar el venise doar cu seninul ochilor săi albaştri. L-am ajutat să-şi completeze formularele, fetele au fost – totuşi! – drăguţe că ne-au păstrat rândul, ne-am prezentat ultimii la ghişeu şi am rezolvat, într-un târziu, problema (iar marea mea şansă, datorată faptului că ne-am înscris împreună, a fost aceea de a mă trezi, la începutul cursurilor, în aceeaşi grupă cu noua mea cunoştinţă, care avea să devină, încă din seara înscrierii, Nini). După ce Nini a pierdut trenul de Ploieşti, dar amândoi eram cu treaba îndeplinită, am întârziat la o bere, peste drum de Universitate (acolo unde tronează azi „Intercontinentalul”, Teatrul Naţional, statuile caragialene şi unde s-au aflat revoluţionarii din iarna-primăvara lui 2012, şi unde erau, în anul 1952, câteva cocioabe improvizate, ba era chiar şi un circ ambulant, dar aveai posibilitatea în zonă să ciocneşti, chiar student fiind, o halbă de bere!). A fost primul popas „la un pahar de vorbă” din anii studenţiei, dintr-o serie nesfârşită de popasuri, agrementate – când primeam, unul sau altul, „bani de-acasă”– nu numai cu câte o bere, dar chiar cu un ou à la russe, sau – când buzunarele noastre erau cam goale – cu câte un iaurt şi o chiflă.

Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte

Am evocat, cu diferite prilejuri, tot felul de întâmplări, vesele sau triste, din anii studenţiei, nu le voi relua acum şi aici. Voi spune doar, chiar dacă am zis că, în seara înscrierii la Filologie, Nini a pierdut trenul spre Ploieşti, la modul simbolic el n-a pierdut niciodată „trenul de Ploieşti”. Ba mai mult, după fiecare victorie studenţească (un examen luat cu succes la „slavă veche” sau la latină de exemplu, un spectacol teatral reuşit, atât Nichit,a cât şi eu fiind „artişti amatori” în anii studenţiei; un important critic teatral din epocă, Mira Iosif, a scris chiar despre noi în primul număr al revistei „Teatrul”), Nini îşi invita prietenii apropiaţi la Ploieşti, unde ne primeau cu dragoste prima sa soţie, Magdalena Petrescu-Stănescu (colegă cu noi la Filologie, aflată actualmente prin Australia), sora lui Nini Mariana (care era ca un „înger alb”, dar a plecat şi ea, de mult, dintre noi), cumnatul lui Nini, inginerul Mircea Petrescu (care ne impresiona cu „matematicile sale superioare”). Prin anul doi de facultate a apărut în grupa noastră o brunetă care – vorba lui Nini – „desena cele mai frumoase pisici negre din lume”, poeta Doina Ciurea, care va deveni, la sfârşitul facultăţii, cea de a doua soţie a poetului, după ce Nini divorţase de mult de Magdalena. Ce-aş mai vrea să adaug din anii studenţiei? Mergeam împreună cu Nini la cinema, întorceam pe toate feţele filmele văzute, şi n-am înţeles decât într-un foarte târziu de ce nu i-a mers la inimă un film (suedez) de mare frumuseţe al acelor ani, „N-a dansat decât o vară”: lui Nini nu i-au plăcut şi nu-i puteau merge la inimă iubirile nefericite! Tot la îndemnul lui Nini, pe vremea primelor emisiuni „experimentale” ale Televiziunii Române, unele „parţial-color” (când n-aveam încă televizoare pe-acasă), băteam bulevardele Bucureştiului, care aveau televizoare prin vitrine, s-o ascultăm şi s-o vedem pe Margareta Pâslaru sau să vedem imagini din noi filme româneşti. Împreună cu Nini am petrecut şi ziua de martie 1953, ziua înmormântării lui Stalin, când tot oraşul (ca să nu spun „tot universul”) răsuna de sirene: cumpărasem un borcan de dulceaţă de la „Alimentara” şi l-am „executat” cu ajutorul unor crenguţe primăvăratice din tufişurile apropiate, pe o bancă din Cişmigiu.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

În anii studenţiei, Nini a publicat şi prima poezie în presa timpului (în „Tribuna” clujeană) şi, ţin minte bine, cuvintele versurilor îşi aveau orginea într-un curs de „gramatică istorică” al profesorului Jacques Byck („Cazi vărgură-n genuche şi te roagă/Ia urmele păstrate în arire…”). Am avut profesori străluciţi în anii studenţiei, ajunge să-i amintesc pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Jacques Byck, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur sau pe G. Călinescu, cel care, pe atunci, preda peste drum, la Arhitectură, dar mergeam, mulţi dintre noi să-l ascultăm, însă „pecetea timpului” apăsa chinuitor, dramatic, programa analitică (ne aflam în aşa-numitul „obsedant deceniu”, chiar dacă decenii obsedante au fost multe în viaţa noastră, deceniul războiului, de pildă, cu camuflaj şi bombardamente, ca să nu mai vorbim despre atât de obsedantele decenii contemporane). Stimulaţi de cursurile iluştrilor noştri profesori, studenţi fiind, prin anul I, II, ne făcusem şi obiceiul de a ne întâlni, trei-patru prieteni şi colegi, într-una din locuinţele noastre din epocă (în garsoniera mea de „doi pe doi” de pe Strada Sfinţilor, de pildă), când primeam pachete cu hrană de „acasă” (se întâmpla şi asta!), urmând ca fiecare din noi, pe rând, să ţină un „discurs” de fix o oră, pe o temă la liberă alegere.

„Iambii, troheii şi dactilii în discursurile tovarăşului Stalin”

Nichita şi Nicolae Breban

Ţin minte un discurs nemaipomenit al lui Nini, de pildă, „Iambii, troheii şi dactilii în discursurile tovarăşului Stalin”, o adevărată perlă suprarealistă. Din perioada respectivă păstrez şi câteva versuri absolut inedite ale lui Nichita Stănescu, de tipul „Şi a rămas aşa, cu mâna-ntinsă/ Ca o greşală de tipar cuprinsă/ Într-un articol despre-nsămânţări”, care nu se regăsesc nici măcar în „Argoticile” îngrijite de Doina Ciurea, publicate la mulţi ani după dispariţia Poetului. Chiar dacă Nichita Stănescu avea să debuteze în volum abia la sfârşitul deceniului 6, în anii studenţiei, Poetul era mai mult decât presimţit. Primul său volum s-a numit, deloc întâmplător, „Sensul Iubirii”. Iată şi o strofă dintr-acolo: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”… Departe de mine, acum, gândul unei cronici literare. Voi răsfoi, însă câteva dintre volumele Poetului, pentru a extrage câteva dintre versurile sale pentru posteritate. În cel de al doilea volum al său („O viziune a sentimentelor”), Nichita îşi exprimă generos mirarea şi bucuria existenţei, „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”, în „Cântec” sau „Oho, alerg şi salt şi curg!” în „Viaţa mea se iluminează”. În versuri de mai târziu poetul simte însă frigul singurătăţii: „Eu mă strâng în mine atât de adânc/ încât îmi rămân mie însumi departe”. Ba chiar frica de existenţă devine, uneori, insuportabilă şi poetul se retrage în cuvinte: „M-am tras în lemn şi în măduva câinilor,/ în ochii frunzelor şi în cai,/ în uscăţimea roasă de şobolani a pâinilor,/ în burta lui vei fi şi-a lui «Erai»”. Dintre „Elegii”, m-am oprit la „A unsprezecea elegie”: „Totul e simplu, atât de simplu încât/ devine de neînţeles.// Totul este atât de aproape, atât/de aproape, încât/se trage-napoia ochilor/ şi nu se mai vede.// Totul este atât de perfect/ în primăvară,/ încât numai înconjurându-l cu mine/ iau cunoştinţă de el,/ ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită/ de cuvinte gurii care le rosteşte,/ mărturisită de gura inimii,/ de inimă sâmburelui ei,/ cel în el însuşi nemişcat, aidoma/sâmburelui pământului/ care-întinde jur împrejurul lui/ o infinitate/de braţe ale gravitaţiei,// strângând în sine totul şi deodată/într-o îmbrăţişare atât de puternică/ încât îi sare printre braţe mişcarea”.

Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu

Iată şi „Autoportretul pe o frunză de toamnă” din „Necuvintele”: „E făcut să mă domine neîntregul/ zeiţa fără braţe, zeul fără glezne/ Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde/ slalom de alb prin verticale bezne./ Se caţără paianjeni pe tăcerea colţuroasă/ şi înapoia propriei ei zbateri smulse, se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai singur,/ cu timpul dus, contururi scurse./ E făcut să mă domine neîntregul,/ medalie bătută doar pe-o parte/ zilele care încep după-amiaza şi sfârşesc după-amiaza,/ fără să continue mai departe”. Iată şi o „secvenţă” din „Noduri şi semne”, pe când poetul trece „prin tunelul oranj”: „Ca şi cum ai vedea munţii plângând,/ ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând,/ ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,/ ca şi cum ieri ar fi în curând,// astfel stau palid şi trist, fumegând.” Şi aş mai putea alege, desigur, multe „versuri pentru toate anotimpurile” din lirica complexă a Poetului, dar mă voi opri la gestul – i-aş spune – testamentar din „În dulcele stil clasic”: „Numai o clipă, spuse aerul/ păsării care zbura/ Numai o clipă, lasă-mă numai o clipă/ să nu fiu de faţă cu dumneata./ Numai o clipă, numai o clipă/ spuse inima sângelui care venea/ Numai o clipă, numai o clipă/ lasă-mă singură de dumneata/ Numai o clipă, numai o clipă/ i-am spus morţii care rânjea/cu roşii buze, cu albă dantură, cu tu şi cu A/ Lasă-mă numai o clipă,/ întârzie numai o clipă/ i-am spus celei care venea/ Dar ea nicio clipă/ n-avu vedere/nici pentru mine/nici pentru putere/ căci se grăbea/se foarte grăbea…”.

Nichita Stănescu şi Eugen Simion

Poetul nu se putea să nu atragă (şi să reţină) atenţia cineaştilor. Regizorul de animaţie Ion Truică, de pildă, a pornit, în filmul de animaţie “Remember” (1978) de la „Necuvintele” strălucitului poet, înscriindu-şi încă un titlu de referinţă într-o filmografie exemplară de unicate, alături de creaţii precum “Carnavalul”, “Marea zidire”, “Hidalgo”, “Măiastra”, “Prinţul fericit”, “Crepuscul”, “Perpetua renaştere”. Un alt prestigios film de animaţie este “Tocirea”, o ecranizare a poeziei cu titlu omonim, un film datorat regizorului Radu Igazsag, liderul generaţiei ’80, care, la scurtă vreme după dispariţia atât de timpurie a poetului, şi-a adăugat în prestigioasa sa filmografie, alături de scurtmetrajele de început “Caligrafie” şi “Fotografii de familie”, mica bijuterie inspirată de superbele versuri nichitiene. Mi-aş aduce aminte, acum, şi de un frumos omagiu studenţesc adus Poetului, filmul “Spirit de vânt” de Valentin Vasilescu, creaţie a unui cineast promiţător pe care viaţa l-a îndepărtat, din păcate, de cinema. Dar mă bucură faptul că mai mulţi studenţi de-ai mei, la îndemnul profesorului lor de la „Hyperion”, directorul de imagine şi publicistul Corneliu Medvedov, un mare iubitor al poeziei lui Nichita Stănescu, lucrează în aceste zile aniversare filme despre poetul care ar fi împlinit opt decenii de viaţă. Este un tonic semn al perenităţii unei opere poetice de excepţie. Aceasta, în ciuda unor foarte conştiincioşi detractori, care, în loc să-şi plângă de milă că nu au „organ” pentru citirea şi înţelegerea poeziei lui Nichita Stănescu, emit tot felul de opinii aberante, printre care aceea că versurile valabile ale poetului ar încăpea în paginile unui „buletin de identitate”. Printre detractori se numără, la „loc de cinste” – spre sincera mea stupefacţie şi dezamăgire –, şi un nume mare al presei şi învăţământului contemporan, cu iniţialele notorii, C.T.P.

Nichita l-a privit în ochi pe Mihai Eminescu

Dar n-aş vrea să închei acest comentariu cu o notă tristă. Deşi am pus accentul în rândurile de faţă pe perioada studenţiei, când drumurile noastre de viaţă s-au întâlnit, relaţia sufletească dintre noi a rămas intactă, chiar dacă fiecare şi-a urmat viaţa, apoi, pe drumul său, înnodând alte relaţii şi alte prietenii. Mă gândesc să apelez, ca încheiere, la două episoade mai puţin cunoscute din viaţa lui Nichita Stănescu (chiar dacă nu ştiu, exact, vorbele rostite de poet în respectivele întâmplări, ci doar sensul lor). Se zice că în timpul unei vizite a lui Nichita în Republica Moldova, pe la sfârşitul anilor’70, la sosirea pe aeroportul din Chişinău, unde îl aşteptau cu şampanie oficialităţile scriitoriceşti şi politice locale, poetul nostru a toastat pe ideea „Trăiască marele Vladimir Ilici Lenin!”, fapt care i-a neliniştit şi îngrijorat pe reprezentanţii gazdelor, Nichita continuându-şi gândul în felul următor: „Trăiască marele Vladimir Ilici Lenin, făurarul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, din pricina căreia mama mea a fost nevoită să plece din Rusia, să vină în România, să-l cunoască pe tatăl meu şi să mă nască pe mine!”… În altă ordine de idei, Nichita Stănescu se mândrea că l-a privit în ochi pe Mihai Eminescu. Cum? Simplu: s-a uitat în ochii lui Tudor Arghezi, care, în copilăria lui, l-a privit în ochi pe Eminescu! Neîndoios, Nichita l-a privit în ochi pe Mihai Eminescu!

Călin Căliman

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.