Vara rece (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Pentru a scăpa de urmărirea insesizabilă a părintelui, tânărul începu să caute drumurile neumblate, codrii şi văile izolate ale apelor. În felul acesta, se amăgea că nu mai întâlneşte pe nimeni care ar putea fi pus de către tatăl său să-l urmărească. Doar noaptea se trezea, de multe ori, cu senzaţia clară că de undeva, din preajmă, dintr-un copac, dintr-o stâncă, din cer, nişte ochi severi îl priveau insistent. Ochi pe care n-a reuşit niciodată să-i descopere. Dar dacă tatăl îl lăsa să fugă, îl lăsa să dispară din câmpul său vizual, iar ochii aceia erau ai diavolilor dornici de răzbunare? Moartea se învârtea în rotocoale tot mai strânse în jurul Celui de al Cincizeci şi patrulea. Era o altă moarte aceea, cu totul alta decât cea cu care îşi amăgea băiatul din când în când contemporanii. Chiar şi la Plock, câteodată, spaimele îl ajungeau din urmă.

Fiul reuşise să scape de tată, însă de ameninţarea concretă a morţii niciodată.

Al Cincizeci şi patrulea a sosit la Plock când avea aproximativ şaptesprezece ani şi a rămas acolo timp de un lustru. Localnicii au ajuns să se obişnuiască, treptat, cu ciudăţeniile sale, dar nici nu l-au adoptat vreodată cu adevărat (el va rămâne pentru ei doar Mortul, “străinul”, “veneticul”, Omul Mort, “smintitul”) şi nici nu vor uita prea uşor că i-a făcut să-şi părăsească locuinţele, compromiţându-le o recoltă. Însă au ajuns măcar să-l tolereze. Mai ales că fiul lui Colludwig era simpatic. Aşa că a trebuit să facă tot mai rar pe mortul şi capacitatea aceasta i-a intrat doar în poreclă şi în renume. Puţină lumea ar fi putut spune că l-a văzut cu proprii ochi mort.

Tânărul şi-a săpat un bordei la marginea pădurii, arătând că doreşte să se stabilească acolo. De ce a venit şi de unde – a rămas ascuns în enigmă, deşi Al Cincizeci şi patrulea povestea cu lux de amănunte toate prin câte a trecut. Dar cine să-l creadă? Iar, cu vremea, cine să-l asculte pe “smintit” mai mult decât pentru a-şi petrece vremea? Ce încredere poţi avea într-un om pe care toată lumea îl striga “Mortul”?

Episodul Plock nu s-a distins prin nimic în biografia personajului, deşi a fost perioada cea mai bună a Omului Mort. Aici oamenii l-au lăsat în pace, nu l-au năcăjit cu nimic, decât cel mult atunci când le căuta el tovărăşia, avea ce mânca, avea linişte când dorea şi tovarăşi de cârciumă gata să-l asculte, atunci când îi era dor să stea de vorbă cu cineva. Băiatul “avea mână” (deşi se spune că oamenii care vorbesc mult nu prea sunt îndemânatici la lucru), îşi înjghebă repede strictul necesar şi deveni un foarte bun vânător. Ba, mai mult, în diferite ocazii, se arătă extrem de săritor în ajutorul vecinilor, fiind nu numai amabil, ci şi extrem de eficient. Iar când un localnic muri sfâşiat de un urs la o vânătoare, îi luă văduva la el, şi îi crescu copiii alături de băiatul său, care veni din acea legătură. “Străinul” a rămas străin, însă, în afara limbuţiei neobişnuite pentru acele locuri cu oameni mai degrabă posaci, nimeni n-a avut ce-i reproşa. Poate doar că a venit singur şi atât de neaşteptat de niciunde, împotriva oricăror explicaţii logice. (Oamenii din Plock n-au încetat să excludă ipoteze fantastice despre acea apariţie, iar “Smintitul” continua, din când în când, să rămână cu ochii aţintiţi în gol în mijlocul unei fraze.) Dacă s-ar fi nimerit să fi sosit un nou străin, acela n-ar fi avut nici un motiv să-l deosebească pe Al Cincizeci şi Patrulea de ceilalţi băştinaşi. Dar la Plock n-a mai sosit, timp de cinci ani, nici un străin.

Fiul lui Colludwig împlinise douăzeci şi doi de ani, îl făcuse pe Cel de Al Cincizeci şi treilea bunic şi nu se simţea tulburat decât de amintiri şi de spaimele intermitente ale apariţiei morţii. Acestea soseau neanunţate, ivindu-se dintr-un trunchi contorsionat de copac sau din ecoul mugetului unei vaci. Uneori impactul era atât de puternic, încât bărbatul îşi pierdea cunoştinţa, alteori s-a întâmplat chiar să se prăbuşească în convulsii şi spumă. Câteodată le transmitea spaimele sale şi celor din jur. (“Smintitul” era primul epileptic văzut la Plock.) De murit, nu mai murea în târgul ascuns în codrii răsăritului

Însă toate astea nu reprezentau decât episoade izolate ale unei vieţi aşezate şi lipsite de alte surprize. Acolo, în “scorbura lumii”, Cel de Al Cincizeci şi patrulea se simţea ca “pasărea în cuibul ei”. Regulile de viaţă erau simple (şi cât de diferite de cele pentru care simţise nevoia Colludwig să întocmească Îndrumarul său…), iar puţinele obligaţii îl lăsau pe mai fiecare să-şi orânduiască traiul după bunu-i plac. Viaţa din “cuib” nu avea nevoie de nici un regulament savant, de nici un Îndrumar, de nici un judecător. Legea ginţii era suficientă. Plock a fost raiul pierdut al fiului lui Colludwig şi nici avertismentele amintirilor, la fel cum nici semnele morţii n-au reuşit să-l întunece. Mai târziu, de nenumărate ori, Al Cincizeci şi patrulea a visat să revină la Plock, dar Plock va dispărea definitiv.

În vreme ce vecinii Omului Mort nu încetau să-şi comenteze marile lor mici întâmplări, în lumea de peste codrii, luptele pentru putere se duceau între urmaşii lui Carol cel Mare, urmaşi despre care oamenii din Plock habar n-aveau. Din nou doar coincidenţele au fost cele ce au urzit şi aici relaţiile: fără a o afla vreodată, unul dintre localnici a venit pe lume şi a murit în aceeaşi zi şi în aceeaşi clipă cu mezinul suveranului, o femeie s-a prăpădit o dată cu o împărăteasă cu care era de aceeaşi vârstă, Al Cincizeci şi patrulea s-a născut la data preluării Imperiului de către Carol, zis “cel Pleşuv” şi va părăsi lumea aceasta atunci când va muri şi acela. Mulţi oameni nu pot concepe de ce li se sfârşeşte viaţa la un anumit soroc: păi, tocmai pentru a da o anume coerenţă desfăşurării istoriei, a trecerii indivizilor legaţi printre ei cu fire pe care muritorii nu le pot vedea. Fire ce nici măcar nu sunt concepute pentru o înţelegere atât de limitată. De unde să ştie un biet bărbat din Plock de ce i s-a prăpădit atât de neaşteptat femeia, el care n-are habar că, la mii de leghe depărtare, un destin se frânge în virtutea aceloraşi coordonate de timp? De unde să ştie şi de ce să ştie? Nisipul mării este prea mărunt pentru a i se explica de ce îl duce valul.

Al Cincizeci şi patrulea, Omul Mort, a sosit pe lume la 20 iunie 840, adică exact în ziua când a murit Ludovic cel Pios, eliberând tronul pentru Carol, iar viaţa îi va dura atât cât va dura şi domnia noului suveran.¹ Fiul lui Colludwig nu va ajunge nici o clipă atât de aproape de împărat pentru ca şi faptele să li se împletească mai mult decât se întâmplă îndeobşte în relaţiile generale dintre mai marii lumii şi contemporanii lor.

Carol avea o fire greu de înţeles nu numai pentru anonimii săi supuşi de la marginea imperiului, cei ce-şi aflau numele suveranilor de obicei doar atunci când aceştia au murit de mult, Carol avea reacţii atât de neobişnuit de disproporţionate încât nici sfetnicii săi cei mai apropiaţi nu-i putea prevedea întotdeauna manifestările. Poate că un psihanalist ar fi putut să dea măcar o parte dintre explicaţiile necesare decriptării unui comportament atât de lipsit de orice consecvenţă, doar că, pe vremea aceea, nici Freud nu se născuse încă. Împăratul era fiul provenit din cea de a doua căsătorie a lui Ludwig (Louis, Ludovic), din cea dintâi, cea cu Irmengard, rezultând fraţii mai mari, Lothar, Pippin şi Ludwig. La moartea primei sale soţii, suveranul a suferit atât de mult încât a intenţionat să renunţe la onoruri şi la viaţa lumească. Ludwig şi-a ales chiar şi mănăstirea unde spera să-şi găsească alinarea, iar curtea întreagă a participat, respectuoasă, la marea durere a stăpânului. Un sumbru nor mistic a coborât asupra întregii înalte societăţi, iar împăratul va primi apelativul “cel Pios”. Totuşi, cum cei trei prinţi nu erau încă suficient de copţi şi nici nu dădeau dovadă de prea multă înţelegere între ei, din raţiuni de stat, curtenii s-au străduit să-i readucă stăpânului pofta de viaţă, strecurându-i-o în pat pe Judith, fiica ducelui Welf. Dar bărbatul n-a putut s-o uite niciodată pe prima sa soţie, iar Judith n-avea să joace decât rolul miticei Lilith din triunghiul primordial, format împreună cu Adam şi Eva. Carol avea să se nască în urma acestei combinaţii datorate mai degrabă convenienţei, lucru pe care îl va resimţi din plin, deşi nici fraţii săi vitregi n-aveau să clădească defel mult aşteptatele relaţii ale unei familii unite şi armonioase, născute dintr-o dragoste atât de profundă. Chiar dimpotrivă, fiii zămisliţi din marea iubire a părinţilor lor nu vor face toată viaţa decât să se războiască între ei, să alcătuiască interesate alianţe efemere şi, în primul rând, să se ridice împotriva tatălui. Domnia lui Ludovic nu va supravieţui decât printre nesfârşite lupte sângeroase de familie, triumfurile şi prăbuşirile succedându-se până ce bolile (?) îi vor ucide, treptat, copiii. Carol, proclamat rege la vârsta de cincisprezece ani, va moşteni beţia puterii, va imagina şi el diferite scenarii secrete, alianţe şi trădări şi – aşa cum a fost învăţat – va arunca peste bord orice considerente etice în jocul considerat mai important decât tot restul vieţii. Dar Carol nu se bucura nici măcar de elanul mistic al tatălui său, elan care să-i dea şi motivaţie şi refugiu. Pe Ludwig, decesul primei soţii l-a apropiat strâns de moarte, iar dialogul său permanent cu tărâmul de dincolo i-a acompaniat toate mişcările, i-a dat puterea să continue şi i-a justificat deciziile. Contactul cu Irmengard cea de după moarte l-a împăcat cu sine, oferindu-i, în orice situaţie, argumentele supreme. Carol, în schimb, nu acţiona decât în virtutea unor mecanisme foarte fine, infinit mai greu de identificat, mecanisme declanşate de orice iluzie aptă de a-i putea alimenta spaimele şi lăcomia. Cât de greu de prevăzut erau acele impulsuri o arată chiar nenumăratele sale acţiuni declanşate ca din senin şi neduse mai niciodată până la capăt: de pildă atacul fulgerător – în plină pace – asupra Provencei nepotului său Carol, retragerea ruşinoasă şi dezinteresul total arătat aceleiaşi ţări, atunci când Carol (nepotul) va muri şi teritoriul râvnit va fi sfâşiat şi împărţit între Lothar şi Ludwig. Nu diferit se va purta şi cu proprii apropiaţi, chiar şi cu propria familie. Pe care nu o iubeşte, deşi zămisleşte o puzderie atât de copii legitimi, cât şi de prunci naturali. Pe unul dintre prinţi, pe fiul său Carloman, nu ezită chiar să-l orbească, atunci când acela refuză să îmbrace rasa de călugăr. Alţi doi băieţi au parte de mai mult noroc, Ludwig ajungând rege al Neurastriei, iar Carol rege al Aquitaniei, ceea ce nu-i va împiedica nici pe ei de a găsi cât de repede prilejul de a se răscula.

Între atâtea jurăminte solemne, infidelităţi, atacuri din senin, înfrângeri sângeroase şi triumfuri succesive cu nişte protagonişti preluând unul de la altul aceleaşi nume, fiecare comunitate nu avea decât propria-i viaţă, politica mare fiind la fel de îndepărtată ca şi bătăliile zeilor din Olimp. Câteodată, intenţionat sau nu, nemuritorii mai aruncau săgeţi şi spre Terra şi se întâmpla să nimerească nişte turme de oi păscând senine sau câteva grupuri de ţărani aplecaţi asupra ogorului pe care-l lucrau. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în Elada, aşa s-au petrecut lucrurile şi la Plock. Aşadar, Carol cel Pleşuv atăcă pe neaşteptate Provence în 861, fu izgonit, dar Carol, nepotul, muri în 863. Între timp, oamenii unchiului erau ocupaţi să prade în cu totul alte direcţii. Câteodată năvăleau în ţările fraţilor vitregi ai stăpânului, câteodată năvăleau în ţinuturile propriilor supuşi. Printre atâtea armate rivale ale unor personaje cu aproape aceleaşi nume, oamenii n-aveau nici vremea şi nici curiozitatea să afle cine le face onoarea să-i jefuiască. Fugind din nord, unde au dat de o rezistenţă neaşteptată, resturile norocoase ale unei oşti înfrânte rătăciră mai multe săptămâni prin desişuri de codrii şi nimeriră la Plock. Cine a avut vreme s-a salvat. Al Cincizeci şi patrulea locuia la marginea opusă a târgului şi a reuşit să fugă împreună cu femeia şi copiii. Au stat ascunşi mai multe zile, însă foamea a început să-i chinuiască tot mai cumplit şi bărbatul, după ce a supravegheat mai multă vreme ceea ce a mai rămas din localitatea prădată, a revenit spre a recupera ce mai era de recuperat. Numai că printre ruine au mai rămas câţiva străini şi, surprins, Omul Mort îşi reintră în atribuţii, transformându-se în cadavru. Soldaţii nu erau interesaţi de un leş în plus şi nu s-au atins de el. L-au lăsat acolo unde l-au descoperit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.