Vara rece (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Unde s-a dus şi în ce loc din marele oraş s-a aşezat, scribul n-a putut afla. Mulţimea de oameni ce se înghesuia prin cartierele metropolei l-au ascuns de ochii contemporanilor şi nu-l vom regăsi decât patru ani mai târziu, un flăcău în toată puterea cuvântului. Şi nu-l vom regăsi în oraş, ci în nordul Bulgariei, undeva pe malurile Danubiului, unde a însoţit o armată trimisă să oprească o nouă incursiune a cumpliţilor rossi¹. Spiţerul devenise, între timp, un romeu şi îşi însuşise părerile capitalei imperiului despre barbari. El însoţea soldaţii pentru că ştia că acolo unde rossii apucă să ocupe un ţinut, ei nu numai jefuiesc şi strică tot ce întâlnesc în cale, însă se şi distrează ucigând băştinaşii în cele mai înfiorătoare chipuri. În urma lor, rămâneau întotdeauna morţi, prăpăd şi nenumăraţi infirmi. Pe aceştia a plecat el să-i ajute, dar, în special, chiar pe oştenii care ar fi putut avea şi ei nevoie de asistenţa sa, fie că se îmbolnăveau de molime, fie că erau răniţi în lupte. Împăratul însuşi obişnuia să ceară rapoarte de la comandanţii militari, rapoarte care să precizeze câţi luptători au pierit de boală şi câţi în confruntările cu inamicii. Pentru că, pretindea Romanos I – un om, dealtfel, cu totul neinstruit, însă decis conducător – că obligaţiile şefului militar nu se limitează doar la strategia şi tactica purtării războiului, ci, în egală măsură, şi la priceperea de a deplasa trupele în siguranţă şi păstrându-le puterea de luptă intactă. De aceea, augustul nu sancţiona aspru doar eşecurile militare, ci şi proasta gestionare a campaniilor. A fost şi momentul când, pe lângă luptători, s-a decis şi deplasarea de vraci şi de spiţeri. Unul dintre aceştia a fost Al Cincizeci şi şaptelea.

Bulgarilor, după ce suferiseră, cu puţin timp înainte, o înfrângere severă din partea croaţilor, le-a murit şi marele lor ţar, Simeon. Cu urmaşul acestuia, Petru, Lacapenos a ştiut să intre abil în relaţii de alianţă, însurându-l cu nepoata sa Maria. Numai că declinul Imperiului Bulgar – cu care, până nu de mult, romeii au purtat destule lupte -, s-a dovedit contraproductiv pentru Bizanţ. Prin teritoriile bazileilor bulgari, au început să se infiltreze popoarele sălbatice de pretutindeni. Barbarii, care au reprezentat întotdeauna geografia interzisă şi agresivă a lumii, indivizii care nu semănau cu romanii decât prin constituţia anatomică a speciei umane, erau, de când lumea, trimişii întunericului, avangarda Apocalipsei. Toţi străinii veneau din altă lume şi apărau cutumele nesuferite şi primitive ale unui alt univers, ale unui întuneric păgân. Mai mult, pentru Bizanţ, şi împăraţii Apusului erau expresia unor asemenea forţe, dar pe aceia măcar îi ştiai ce le poate mintea, iar credinţa în Iisus i-a mai civilizat cât de cât. Însă din miază-noapte şi din răsărit veneau, tot timpul, alte plăsmuiri cu chip mai mult sau mai puţin uman, menite să-i pună la încercare pe adevăraţii creştini.

Domesticul scholelor era un oarecare Ioan, un dynat bogat, ce şi-a dorit o funcţie militară mai mult din ambiţie şi din plictiseală. Astfel încât expediţia spre Dunăre s-a transformat, mai degrabă, într-o excursie bucolică. Ioan trimitea înainte soli spre a-i pregăti intrarea în diferitele aşezări, spre a fi aşteptat cu cât mai multă mâncare, băutură şi femei. Pe lângă ospăţul pus la cale, comandantul militar nu refuza nici vizitarea punctelor de atracţie turistică şi, se spune, a fost gata chiar să-şi piardă viaţa într-un aven dintr-o grotă în care a coborât cu un alai cu torţe şi precedat de muzicanţi. Altă dată, după un ciolhan ce a durat o săptămână, o mare parte dintre oamenii săi s-au îmbolnăvit, probabil din pricina unei intoxicaţii de la mâncarea alterată – fiind vară şi mesele aşternute la ceasul convenit, bucatele au stat în soare până ce şi-au făcut apariţia înalţii oaspeţi, care au întârziat aproape două zile. Ioan însuşi se găsea într-o stare precară şi toţi medicii şi spiţerii au fost puşi la treabă pentru a vindeca armata înfrântă fără luptă. Pentru aşa ceva au fost aspru pedepsiţi de Lacapenos alţi doi strategi, vinovaţi că şi-au pierdut o parte din oaste în mijlocul unor molime. Al Cincizeci şi şaptelea s-a ocupat de garda personală a comandantului, dar şi de oamenii logothetului Theodor, trimis să preia flota romee, rămasă în Pontul Euxin fără conducător, în urma morţii suspecte a lui Grigorie Armeanul. Spiţerul s-a achitat strălucit de misiune şi, se spune, Ioan i-ar fi rămas îndatorat şi l-ar fi plătit cu trei care pline cu valori, din prada pe care o luase după o incursiune reuşită printre croaţi. (Ceea ce dovedeşte încă o dată itinerarul cu totul aleatoriu al expediţiei pe care o conducea: deşi fusese trimis cu misiunea precisă de a opri incursiunile barbarilor pe malurile Danubiului, în special ale rossilor, el a parcurs în zigzag un drum de o săptămână în peste şase luni, oprindu-se oriunde găsea un prilej de distracţie şi deviind din calea dreaptă, atunci când mai găsea ce să jefuiască – indiferent dacă era vorba de aliaţi ori de duşmani. Pentru a nu-l supăra prea tare pe august, Ioan trimitea, în mod regulat, şi la Constantinopol însemnate părţi ale prăzilor. Aşa că expediţia menită de a-i apăra pe bulgari, astfel încât anticamera Bizanţului să fie cât mai etanşă în faţa neîncetaţilor năvălitori veniţi din toate zările, asemenea muştelor la miere, s-a transformat, mai degrabă, în spolierea populaţiei autohtone, tocmai de comandantul bizantin aşteptat ca un garant al siguranţei şi al păcii.

În urma marilor sale succese curative, Spiţerul a ajuns motiv de dispută între domesticul scholelor şi logothet. El părea să reprezinte chezăşia sănătăţii atât a comandanţilor, cât şi a subordonaţilor lor. La reîntoarcerea în capitală, Ioan, deşi s-a împănat cu o victorie zdrobitoare împotriva barbarilor şi cu toate că i-a adus numeroase daruri lui Lacapenos, neuitând nici de celelalte înalte figuri de la palat¹, s-a pomenit într-o dizgraţie totală, puţin lipsind să fie tuns călugăr şi trimis într-o mănăstire de pe vreo insulă îndepărtată. Şi cei ce s-au aflat în imediata sa apropiere au fost aspru pedepsiţi – unii chiar mult mai aspru decât protagonistul întregii afaceri -, ceea ce dovedeşte că Ioan şi-a răscumpărat numele cu bani mulţi, bani de care ceilalţi n-au dispus. Iniţial, şi Spiţerul s-a aflat pe lista neagră a acoliţilor lui Ioan, însă zvonurile care vorbeau despre minunile terapeutice înfăptuite de Al Cincizeci şi şaptelea au ajuns şi la urechile lui Romanos şi acesta a vrut să se convingă cu proprii ochi de priceperea Spiţerului. Împăratul suferea de ani de zile de o ciupercă a pielii, care îi producea mâncărimi cumplite şi nici unul dintre medicii săi personali n-a reuşit să-l vindece de ea, ci doar să-i amelioreze neplăcerile. Câteodată mâncărimea era atât de puternică în punctele cele mai sensibile ale corpului, încât augustul se scărpina până la sânge şi trupul îi devenea o rană deschisă. Acceptând tratamentul cu plante al Spiţerului, Romanos scăpă în mai puţin de o lună de ciupercă, iar Al Cincizeci şi şaptelea a devenit un om important, suveranul păstrându-l în preajma sa, ca pe o amuletă cu puteri apotropaice. (Spiţerul a lecuit şi alte persoane din familia imperială, precum şi câţiva dregători, însă asta doar atunci când Lacapenos i-o îngăduia, adică atunci când împăratul, vrând să se laude cu amuleta sa vie, îl punea să le arate şi celor din jur de ce este ea în stare. În rest, ştiinţa Spiţerului a devenit monopol al lui Romanos. (Postura nu era deosebit de comodă: Al Cincizeci şi şaptelea trebuia să fie zi şi noapte la dispoziţia suveranului şi n-avea voie să dea greş. Când mai murea cineva dintre cei pe care trebuia să-şi arate priceperea, risca să fie trântit şi el de pământ, la fel ca toţi cei ce înşelau aşteptările augustului. Şi s-a întâmplat ca fie să fie chemat prea târziu, fie să nu-i ajungă ştiinţa pentru a vindeca un suferind, iar Romanos să se enerveze în aşa o măsură încât să-l ameninţe cu toate pedepsele imaginabile. Norocul Spiţerului era că minunile ce se aşteptau din partea sa să necesite tratamente care puteau dura, uneori, luni întregi. Până să se dovedească ineficienţa curei respective, împăratul uita de caz ori furia i se potolea, întrucât, între timp, tămăduitorul putuse arăta noi succese în altă parte. Spiţerul devenise mai mult decât un lecuitor: el trebuia să reprezinte, la cerere, una dintre puterile divine ale suveranului¹. Din aceleaşi motive, pe oamenii simpli avea voie să-i trateze fără o aprobare specială. De pildă, în iarna lui 938, după ce Romanos I a trebuit să încheie o pace cu emirul Mosului şi Alepului, s-a convenit la un masiv schimb de prizonieri. Aceştia au revenit în patrie cu o mulţime de boli. Spre a se preveni o molimă în capitală, dar şi pentru a arăta lumii întregi puterile excepţionale ale tămăduitorului său, împăratul a poruncit ca toţi acei nenorociţi să treacă prin încăperea Spiţerului. Al Cincizeci şi şaptelea s-a dovedit priceput – sau, poate, a avut noroc -: în Constantinopol n-a izbucnit nici o epidemie. Popularizată această izbândă, faima vindecătorului imperial a crescut şi mai mult, iar rolul său printre mândriile coroanei s-a accentuat, împreună cu tot ce decurgea dintr-un asemenea statut.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.