Vladimir Şetran: „Am fost un norocos şi un răsfăţat al soartei şi al artei”

Vladimir Şetran, adică artist vizual total: pictură, grafică, sculptură, artă monumentală, design, tapiserie, vitralii. Mai puţin ceramist, domeniu abandonat după doar câteva încercări, dar preluat, în forţă, de soţia sa, doamna Ioana Şetran. Veritabil senior al artelor plastice româneşti, maestrul Vladimir Şetran, oaspete de onoare al rubricii Salonul Cotidianul.ro, impresionează, la cei aproape 82 de ani, prin precizia şi analiza lucidă, uneori ironică, alteori necruţătoare, cu care îşi analizează propria viaţă, propria artă. De-a lungul unui interviu – mai degrabă o extrem de plăcută şuetă care a durat peste trei ore – a conchis că face parte dintr-o generaţie care a trăit evenimente de-o excepţională însemnătate pentru istoria lumii. Nu neapărat războiul mondial, când dânsul era un copil de 10-14 ani, cât mai ales cumplita experienţă a comunismului, dar şi căderea acestuia. Mai presus de asta, generaţia sa trăieşte fabuloasa epocă a primelor zboruri cosmice, a computerelor, dar şi a unor evenimente politice de anvergură. „Mulţi ne vor invidia, zice maestrul Vladimir Şetran, că am fost contemporani cu astfel de întâmplări, alţii ne vor trata cu oareşcare îngăduinţă, iar pe cei mai mulţi nici n-o să-i intereseze ce-a fost cu noi. Dar noi am trăit, fiecare cum a putut, am supravieţuit şi, în ce mă priveşte, am pictat, am desenat şi sunt ceea ce sunt, un pictor.”

Tehnică mixtă, detaliu din expoziţia de la Cluj, iulie 2016

Date biografice

Vladimir Şetran s-a născut la 23 martie, 1935, în comuna Dăncăuţi, lângă Hotin.
Între anii 1949 şi 1953 urmează cursurile Liceului de Artă din Cluj, clasa profesorului Constantin Ilea.
Absolvă în 1964, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, clasa profesorului Ion Marşic.
Între anii 1964 şi 2010 este cadru didactic la Academia de Arte din Bucureşti şi întemeiază, împreună cu Ion Bitzan şi Paul Bortnovski, secţia de design.

Carte de vizită

Din 1957 şi până azi participă la nenumărate expoziţii personale şi colective, în ţară şi străinătate. Lucrările sale se regăsesc în colecţii particulare, muzee din ţară şi străinătate, precum Franţa, Austria, Germania, SUA, Turcia, Liban, Anglia etc.

Premii şi distincţii

1964 – Premiul UAP pentru pictură.
1968 – Ordinul Naţional „Meritul Cultural”.
1984 – Premiul UAP pentru artă monumentală.
1988 – Premiul special al UAP.
1994 – Premiul UAP pentru Design.
2001 – Premiul UAP pentru ambient-instalaţie.
2001 – Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în rang de Calvaler.
2005 – Premiul Radio România Cultural.
2007 – Premiul UAP pentru Excelenţă acordat grupului 8Art.
2009 – Premiul „Ion Andreescu” acordat de Academia Română.
2009 – Ordinul Naţional „Meritul pentru Învăţământ” în grad de Comandor.
2010 – Titlul „Doctor Honoris Causa” acordat de Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi.

Tuş pe carton şi hârtie japoneză, 50×70 cm

Flash interviu

Lista expoziţiilor Dvs. este imensă. Care dintre ele vă este cea mai dragă?

Nu cea mai dragă, ci cea mai importantă a fost cea din 1964, o Bienală, la Paris, unde am participat alături de Gheorghe Apostu, Octav Grigorescu şi un pictor amator, autodidact, de la Cluj, un medic veterinar, Cupşa, care a şi rămas acolo. Noi, ceilalţi trei, am revenit în ţară. Şi mie, care am mai avut acolo încă două expoziţii, mi s-au făcut numeroase propuneri să rămân, dar n-am rămas, deşi motive aş fi avut, că tatăl meu era închis politic. Cum să rămân când lăsasem în ţară o familie cu doi copii?! Pentru că n-am rămas, la întoarcerea în ţară mi s-a dat atelierul din Pangratti. Mai mult decât atât, am fost propulsat în conducerea UAP. Onoruri peste onoruri, cadru didactic la Institut, membru în comisii, în tot felul de jurii… Tânăr, dar nu naiv, mi-am dat seama că nu aveam niciun merit să mă bucur de atâta prestanţă. Pur şi simplu îmi era ruşine. Şi am mai înţeles că mă îndreptam spre un viitor din care nu mai aveam cum să ies. Aşa că am început să joc un fel de teatru, făceam pe aiuritul, pe rebelul şi le-am dat de înţeles că nu se poate pune bază pe mine. M-au lăsat în pace, iar eu mi-am jucat mai departe rolul de tânăr avangardist, fascinat de pop-art, abstracţionism, design, instalaţii şi alte curente care circulau prin vest. Chestia e că nu jucam acest rol, ci îl trăiam, pentru că aşa eram eu, de-adevăratelea, prin acei ani şi cred că aşa sunt şi acum.

Care au fost oamenii sau artiştii plastici care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Mulţi, foarte mulţi. Profesorul meu, Ion Marşic, care mă obliga să gândesc înainte de-a desena. Apoi profesorul Eugen Schileru, sau critici de artă şi comentatori ca Ion Frunzetti sau Petru Comarnescu. Interesant ar fi că am fost cât pe-aci să intru în clasa lui Ciucurencu, dar nu m-am împăcat cu gama lui cromatică, de cald-rece. Dar am rămas dator cu răspunsul la prima întrebare. Expoziţia de la Paris a fost cea mai importantă, dar dragi îmi sunt cea din 2000, de la Sala Dalles, cea din 2004, de la Mogoşoaia şi cea mai recentă, la Cluj, la Muzeul Transilvania. Pregătesc o expoziţie pentru Brukenthal, în vara asta, pentru aniversarea a 200 de ani de la înfiinţarea acestui formidabil muzeu, apoi încă una, prin toamnă, la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Cu expoziţia asta e o treabă interesantă. Am găsit acum un an, la gunoi, într-o mapă foarte frumoasă, nişte partituri. Un prieten, muzician, mi-a spus că fac parte din partiturile unui anume instrument dintr-o orchestră simfonică. Erau foarte frumos scrise, cu o caligrafie excepţională. Portativele şi notele alea m-au inspirat şi am făcut mai multe compoziţii. Am vorbit cu directorul de-atunci al Conservatorului, i-am arătat partiturile şi desenele, i-au plăcut şi le voi expune la Conservator, pe partea care dă spre Cişmigiu. După vernisaj le voi dona Conservatorului.

Tuş şi acrilic pe carton, 35×25 cm

Aţi trăit de-a lungul vieţii Dvs. şi o descumpănire, în viaţă sau artă?

Descumpănire?! Poate că am avut. Și în artă, şi în viaţă, dar nu le-am luat în seamă. Eu, de fapt, am fost un răsfăţat. Un norocos şi un răsfăţat al soartei şi al artei. Uite că rimează soarta cu arta! Am ajuns, deci, de foarte tânăr, profesor universitar, fără să fiu membru de partid. Cum? Naiba ştie. Lumea m-a iubit, m-a preţuit, mi-a deschis toate uşile. De ce? Nu ştiu. Știu că am muncit enorm, încă mai muncesc, îmi place să fac ceea ce fac şi poate că am avut şi un dram de har. Am dat şi am primit. Dacă au fost şi descumpăniri, s-au dus. Ducă-se şi de-acum încolo!

Timp de 45 de ani aţi fost profesor la Institut. Aproape o jumătate de secol! Ce fel de profesor aţi fost?

Profesor ca toţi profesorii, M-am purtat cu toţi elevii mei cu acelaşi drag cu care s-au purtat faţă de mine profesorii mei. Am declarat într-un alt interviu că este perfect normal ca, în final, un student să-şi depăşească profesorul. Dar dacă ţine să lucreze ca mine, nu este autodepăşire. Aşa că, dacă descopăr în lucrările unui elev ceva care îmi aparţine, îi dau peste mână, pentru că el trebuie, în primul rând, să se descopere pe sine, să afle ce vrea şi să-şi croiască propriul drum. Altfel, este năuc şi îl amestecă pe Bruegel cu Velasquez şi cu Picasso.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

M-am ferit cât am putut să fiu monoton, să cânt pe aceeaşi strună zicala aceea ”doină ştiu, doină cânt”. Nu mi-a stat în fire să mă cantonez pe o temă, pe un stil, pe ceva care să se repete la infinit. Am iubit şi iubesc în continuare diversitatea şi tot ce e nou mă atrage ca un magnet.

Acrilic pe pânză, 200×185, tuş şi acrilic pe carton 80×60. Cluj, iulie 2016

Vladimir Șetran: ”Am fost un norocos şi un răsfăţat al soartei şi al artei

Mijloc de februarie. Frig de crapă pietrele. Maestrul Vladimir Șetran a renunţat de-o bună bucată de vreme, din cauza gerului, să mai meargă în celebrul său atelier din Pangratti. M-a invitat, deci, la el acasă. Onoare şi nesperată şansă pentru Salonul Cotidianul.ro. Maestrul, cu mare chef de vorbă, răspunde pe larg, cu zeci şi zeci de amănunte, întrebărilor stas ale interviului. Concluzia: ”Am fost un norocos şi un răsfăţat al soartei şi al artei. Am dat înzecit şi am primit însutit”. Interviul se face şuetă, vorbă la gura sobei. Trece o oră, mai trece o oră, povestea vieţii sale e lungă, frumoasă, captivantă, incredibilă. Nici nu se putea altfel, maestrul apropiindu-se vertiginos de vârsta de 82 de ani.

Un moment aparte l-a trăit la împlinirea vârstei de 70 de ani. I-a venit, aşa, pe nepusă masă, să meargă la Scorţeni, un sat de lângă Băicoi, unde şi-a ridicat o frumoasă reşedinţă de vară. Zis şi făcut. Numai că ”făcut” a înseamnat ceva neobişnuit: a atârnat/agăţat/expus pe pomii din grădină 365 de nuduri. Un nud pentru fiecare zi a anului. Peste câteva zile a întrebat o vecină, pe Titica, dacă oamenii din sat au văzut nudurile din pomi. Și Titica, poreclită şi Parlament, că ştia şi comenta tot ce se-ntâmplă prin sat, şi-a dat ochii peste cap, şi-a făcut cruce şi-a zis că oamenii cred că la domnul artist copacii au înflorit înainte de vreme. Era 23 martie, 2005. ”Năstruşnicia aia, îşi aminteşte maestrul, a avut şi un motto: Femeile ţi se urcă la cap de unde sar pe pereţi. Atâta doar, că în loc de pereţi, nudurile mele se urcaseră în copaci. Când îmi aduc aminte de spusele Titicăi, mă apucă duioşia. Cât de frumos a spus ea că pomii au înflorit înainte de vreme!”

Instalaţie tuş şi acrilic pe carton, 50×70 cm

”Stai să vezi florile”, zice maestrul şi se duce într-o cameră alăturată de unde se întoarce cu trei-patru mape. În fiecare mapă, 30-40 de nuduri. ”Astea sunt Sânzienele mele”, zice, şi le răsfoieşte tacticos. Un uriaş harem cu zeci şi zeci de cadâne! Languroase, lascive, visătoare, voluptuoase, suave, sălbatice, pisicoase, tigroaice, mieluşele, senzuale, distante, inaccesibile… Trupuri albe, ca lujerul, vaporoase ca o adiere de zefir. Și o linie subţire, fermă, un desen graţios, rotund, ici-colo suplinit de culoare. Simt că maestrul mă urmăreşte cu coada ochiului, motiv pentru care mă limitez să laud desenul pentru care folosesc tot mai des un singur cuvânt: bijuterie!

Au trecut două ore, două ore şi ceva, şi maestrul are un chef nebun de vorbă. Aduce alte două mape. Zeci, sute de cai. Herghelii în toată puterea cuvântului. Caii nu sunt doar cai, ci oameni. Au expresie umană. Sunt curioşi, supăraţi, trişti, veseli, căzuţi pe gânduri, au coamă bogată sau rară, căzută pe frunte, bătută de vânt. Parcă ar vrea să vorbească. Despre ce? Despre libertatea de-a alerga, de-a frământa pământul sub copite, de-a scruta depărtările, de-a bea apă rece şi proaspătă, apă de izvor, limpede ca lacrima. Și iar simt că sunt cântărit cu coada ochiului. O dau pe glumă şi-i spun că, după ce-am văzut atâţia cai, îmi vine să nechez. ”Părinţii mei, zice, au avut, la Dăncăuţi, unde m-am născut, mai mulţi cai. I-am desenat în fel şi chip şi mi-am adus aminte de copilărie. Dar stai să vezi şi câinii”. Pleacă şi vine cu trei casete. Înlăuntrul lor, sute şi sute de câini. Ca şi caii, aceeaşi uimitoare expresie umană. Ca şi la cai, aceeaşi linie perfectă, sigură. Sunt pur şi simplu copleşit şi îmi dau seama, în sfârşit, că sunt doar un pretext pentru ca maestrul să se delecteze cu propriile-i desene. Onorantă, copleşitoare poziţie!

Tuş pe hârtie, 50×70 cm

Despre arta maestrului Vladimir Șetran, reputatul critic Aurelia Mocanu scria: ”Artist tonic, polimorf şi iradiant ca un big-bang, Vladimir Șetran ne oferă o lecţie imbatabilă de creativitate pornind de la un stimulent oarecare, motiv figurativ sau o vocală cromatică…un artist care poate improviza pe cel mai banal pretext grafic, serii de zeci şi zeci de variaţiuni ale unui motiv plastic: desen ritmic, abstract, câmp cromatic tranşant, căutări de ton rar, chimic, sau pasaje fin colorate”. Transcriem şi dintr-un comentariu semnat de Andrei Pleşu: ”…este un euforic al senzaţiei, al lăcomiei de-a vedea şi a fi văzut. Energic, mereu surprinzător, bine aşezat în meşteşug şi în reflexivitate, reuşeşte să fie ofensiv fără a abuza de certitudini lemnoase (certitudinea e lemnoasă, spunea chiar el, cândva!) şi să etaleze de câte ori iese pe scenă o virtuozitate care nu are nimic de-a face cu ingenuitatea vidă, cu gesticulaţia arogantă”. În fine, încă un citat dintr-un text semnat de crititicul Pavel Șuşară: ”…un inepuizabil orizont de imagini, un orizont în care intră deopotrivă spontaneitatea afectului şi strategiile discrete ale unui discurs de tip cerebral, sistemic şi riguros”.

Tuş şi acrilic pe hârtie, 50×70 cm

Au trecut deja peste trei ore de când maestrul Vladimir Șetran mi-a îngăduit să-l surprind admirându-şi mapele pline de desene. A mai adus trei mape cu alte zeci şi zeci de desene, majoritatea abstracte: câmpuri cromatice, tranşant delimitate, aluziv figurative, cu o dinamică şi o explozie de culori acrilice străfulgerate de câte o linie de galben crom sau roşu vermillion. Echilibrul compoziţiilor şi eleganţa griurilor de ocru sau pământuri arse sunt îndelung premeditate. Nimic nu e întâmplare, nici întâmplător, ci doar rigoare şi emoţia pură a unei ecuaţii pe care doar el, artistul, a rezolvat-o. Noi, iubitorii de frumos, îi simţim doar freamătul şi neastâmpărul unui artist pentru care, spre surpriza sa, soarta rimează cu arta.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.