În faţa mea, o farfurie cu ouă umplute, salată de vinete, muşchi file şi caşcaval de Dobrogea. Vreun hram, ceva? Nu: o chermeză românească în Italia, la Castagno d’Andrea, localitate bine pitită pe nişte coclauri muntoase din Toscana, lângă San Godenzo.
Un parc, pomi înalţi, mese lungi. În spatele meu se vorbeşte româneşte, la o masă mai încolo, la fel. Serveşte la masă Olivia, româncă. În bucătărie, Silvia, la fel şi ea.
Mă simt ca acasă. Să tot fie şi o sută de italieni. Mănâncă de zor. Se ling pe buze la salata de vinete, le place muşchiul file, devin circumspecţi în faţa ciorbei de burtă, o gustă timid din vârful buzelor.
Silvia, “bucătăreasa”, mă invită a doua zi să-i văd casa, recent cumpărată, şi să cunosc toată familia Banu: Doru, soţul, şi Andrei, fiul. Sunt din Focşani.
În faţa casei îmi cade privirea pe grădina. Dintre românii pe care i-am întâlnit până acum, fiecare a luat cu el “ceva” de acasă, şi-a adus o bucată de Românie: Silvia a adus iasomie şi trandafiri.
Casa are două etaje, doi proprietari. “Noi am vrut jos, la grădină”, îmi spune Doru şi adaugă: “Eu am făcut tot”.
Mă conduce să-mi arate cum a reîmpărţit casa ca să iasă o cameră şi pentru Andrei, cum a făcut încălzirea, cum au găsit soluţii. Totul e muncit, curat, cu ştergare şi milieuri. Mă aşteptau cu prăjituri de casă.
Îmi povestesc cum a fost începutul.
Ilegali, fără documente, veşnic cu frica în sân, greu. Stăteau patru persoane într-o rulotă. Există numai muncă, 12 ore pe zi. Pentru familie nu era vreme. Copilul, acasă la bunici. “Eram un pic cam sclavi”, rezumă Doru. Nu, nu fusese deloc simplu.
“Atunci”, întreb, “ar fi fost mai bine acasă?” Răspund toţi la un loc: nu. “În România, munceşti, dar stai pe loc. În Italia dacă îţi pui în cap un obiectiv, munceşti în draci, dar ştii că-l poţi realiza”.
Fiecare dintre ei trecuse prin multe etape, prin multe munci – Doru fusese şi grăjdar – ,dar după ani de zile, spune, “se ajunge la un echilibru” şi “începi să vezi pentru ce munceşti”.
Acum, Doru lucrează într-o cooperativă silvică. “Nu îmi stă nimeni la spate, dar capeţi conştiinţa muncii, te motivează banii pe care îi câştigi”.
Silvia, cu diplomă ASE în buzunar, e bucătăreasă la un azil de bătrâni. Mai face şi curăţenie prin case, când poate: “Tot ce câştig se duce pe rate: casă, maşină…”. Îi încurcă întrebarea dacă se vor mai întoarce în România.
“Străinătatea te schimbă”, îmi mărturisesc. “Ne simţim pe dinafară şi aici, şi în ţară”. Îi înţeleg. După 38 de ani de când stau în Italia, uneori nici eu nu mai ştiu ce sunt. Dar răspunsul lor îl cunosc şi fără să mi-l spună: familia Banu nu se va mai întoarce în România. O casă înseamnă rădăcini pentru viitor. Prea muncite pentru a le abandona.
Fiul lor suferă mai tare de incertitudinea identităţii: e în Italia de mic copil, ar vrea să fie “ca toţi ceilalţi”, dar “ceva” îl împiedică. Nu realizează încă şansa de a face parte dintr-o generaţie de copii care, nevoiţi fiind să se adapteze, să cunoască, să ştie mai mult decât ceilalţi, vor fi mai determinaţi şi mai motivaţi să reuşească în viaţă. Greutăţile te învaţă cum să găseşti soluţii.
“Italienii sunt rasişti?”, îi provoc. “Da de unde”, răspund toţi deodată, “sunt mai rasişti cei de acasă faţă de moldovenii de la Chişinău”.
În Italia au prieteni şi italieni, şi români. Doru spune însă cu regret că “noi, românii, nu suntem uniţi” şi îi dă exemplu pe filipinezi, foarte solidari între ei.
Familia de prieteni: Aurel lucrează la o fermă de morcovi, George face hamburgheri la o fabrică de salam, iar Mitruta e “badante”, are grijă de o bătrână.
“Noi însă o să ne întoarcem acasă”, ţin să precizeze. “Suntem mai în vârstă, la pensie ne întoarcem, avem casa noastră la Râmnicu Sărat”, spune Mitruta.
Tânărul George zâmbeşte spre planurile lui de viitor: şi el vrea să se întoarcă. “Mai strâng ceva bani, mă întorc, mă căsătoresc şi deschid un beauty-farm”.
Le doresc împlinirea viselor lor de oameni cumsecade.
Cum deseori se întâmplă când întâlnesc români pe meleagurile astea, ne emoţionăm un pic, pe furiş. E ca şi cum întâmplarea ne-ar scoate în faţă o oglindă în care fiecare vede ceva din greutăţile prin care a trecut. Îi fotografiez în grădină în timp ce căţelul (i-am uitat numele…) se agită de prea multă tevatură pe teritoriul lui.
Nu încetez să mă mir de răspândirea atât de difuză a românilor în Italia.
Fie ea mare, mică sau minusculă, în fiecare localitate sunt şi români. Doar că atmosfera din San Godenzo şi Castagno par de-a dreptul bucolice.
Primarul Alessandro Manni confirmă impresia mea: locuitorii comunei şi imigranţii “convieţuiesc în pace, nu au fost nicidată momente critice de nici un fel”.
Îl întreb dacă au fost adoptate strategii de integrare pentru a ajunge la un rezultat atât de fericit. Dacă bucătăria se poate numi strategie, atunci da, strategia a fost “la masă”: au fost organizate seri culinare pentru fiecare ţară, în aşa fel încât oamenii să mănânce împreună, cea mai bună metodă de a-ţi cunoaşte vecinul.
Domnul Manni îmi comunică cifrele oficiale: în evidenţa populaţiei sunt înscrişi 95 de străini din Albania, Maroc, Macedonia, Polonia şi Peru. Dar cei 30 de români reprezintă grupul cel mai numeros. “Sigur, comunitatea românească e importantă pentru teritoriul nostru. Că fiecare popor are şi calităţi, şi defecte”, spune primarul, “dar eu ţin să vorbesc doar despre cei de pe teritoriul nostru: oameni integraţi, cinstiţi, harnici, aşa cum aş dori să fie în toată Italia”.
Într-o localitate atât de mică, în care oamenii se cunosc cu toţii, cred că un răufăcător ar fi îndepărtat din oficiu de către propriii compatrioţi, s-ar alege ca pleava prin sită, să nu ajungă să murdărească truda şi rezultatele celorlalţi.
Silvia m-a invitat să revin la Castagno, în octombrie, când se culeg castanele.
Nu ştiu dacă chiar pentru castane, dar pentru prăjiturile ei mă cam bate gândul să dau curs invitaţiei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.